CRONICI DIN GERULIA & STIRI FIERBINTI din TREBUCI

Octombrie 4, 2012

Românii – Copi…

Filed under: Uncategorized — mihaibeltechi @ 2:30 pm

Românii – Copiii orfani ai comunismului

Câteva rânduri pentru şi despre oamenii de la Oltchim. Am privit zilele acestea cu tristeţe indignarea şi disperarea celor trei mii de angajaţi de la Oltchim. Păreau veniţi de pe altă lume, cu salopetele lor albastre şi cu cozile de la bancomate, cu discursul lor despre salarii care nu au intrat şi caiete care trebuie cumpărate copiilor. Aproape uitasem că există muncitori, că se mai duc oamenii la schimburi, ca sunt mulţi care fac naveta şi trăiesc de la chenzină la salariu.

Televiziunile ne arată mereu altceva, clasa muncitoare era parcă evaporată în ultimul deceniu. Personajele din cluburi şi starletele de doi lei, curvele pe post de animatoare sau baronii excentrici ai politicii sunt azi personajele-eroi care fac agenda publică. Dan Diaconescu a venit în această lume, iar televiziunile l-au urmărit flămânde de vulgaritate şi senzaţional, dar fără să vrea, ne-au arătat fundalul cu muncitorii, ca nişte salopete scoase la soare.

Nimeni nu i-a întrebat nimic despre viaţa lor, nici un jurnalist nu a fost curios să se invite în casa vreunuia dintre ultimii supravieţuitori ai comunismului. Vor rămâne o enigmă sau vor popula doar discursurile de campanie electorală ale politicienilor sau statele de plată cu ajutoare sociale de urgenţă. Dincolo de asta, aceşti oameni deja şi-au pierdut statutul social şi locul acesta de muncă.

Chiar dacă unii vor mai rămâne câţiva ani prin hale, mai puţini, făcând altceva, ei sunt trimişi deja la reciclarea istorică majoră prin care trece fostul lagăr socialist. Au fost fericiţi pentru că, într-un fel, aceşti oameni au reuşit să mai trăiască două decenii în plus de utopie socială. Două decenii în care au simţit tranziţia mai puţin decât ceilalţi, în care au construit un oraş cu presa cea mai vie din provincie, au umplut până la refuz cu steaguri tricolore sala de sport unde Oltchim, ca pe vremuri, lupta pentru onoarea României şi reuşea să ducă mai departe utopia unui excepţionalism românesc bazat pe sport, cultivat şi de Ceausescu în ultimele decenii. Sunt alegeri în această toamană şi vor mai fi amăgiţi încă o vreme, dar va trebui să-şi caute proiecte alternative care să le schimbe vieţile. Sper să înţeleagă la timp că nu mai este nici o speranţă. Clasa muncitoare, este clar, nu mai ajunge în paradis.

Copiii politici ai lumii de azi

Filosoful de origine croată, Boris Buden, scrie într-o carte de o mare profunzime că, după 1989, est europenii au fost transformaţi în copiii politici ai istoriei. Românii, precum alţii din Est, „nişte oameni care ieşiseră victorioşi din lupta pentru libertate, au fost făcuţi peste noapte învinşii istoriei”[i]. Procesul prin care Occidentul şi-a întins aripa hegemonică asupra noastră a primit şi un nume, aparent tehnic şi precis: tranziţie. Cum spune Buden, tranziţia este procesul cinic prin care „oamenii care şi-au câştigat singuri libertatea trebuie să înveţe mai întâi cum să se bucure de ea”[ii] .

Introduşi într-un proces de tutoriat, ei sunt consideraţi adevăraţi copii necopţi pentru democraţie şi pentru primirea în sistemul capitalist; ei sunt supuşi unor tutori care nu au participat la nicio revoluţie – spectatorii occidentali. Procesul de învăţare nici nu este unul foarte elaborat, ci este un proces de imitaţie oarbă, iar românii au fost şi rămân niste marionete într-un proces istoric care nu a depins şi nu depinde de voinţa lor. Mai spune filosoful croat, devenit german, că finalmente copilul politic este transformat în prostănac politic.

Chiar dacă Buden nu se ocupă în cartea sa de tutorii interni, de politicienii acestor societăţi, în mare măsură ghidonaţi de organisme internaţionale, notaţi cu calificative din când în când, controlaţi de FMI sau de Banca Mondială, este de la sine înţeles că aceştia nu pot fi decât tot nişte copii care au învăţat mai bine lecţia, au acceptat condiţiile, deci au atins poate mai repede stadiul de prostănac politic, de aceeea au ajuns şefi de clasă politică. Dar nu vreau să discutăm aici despre politicieni, poate altădată, acum interesul meu este legat de mentalitatea pe care o generează această tranziţie.

Fără viitor, fără proiect

Românii, precum alţi copii orfani ai comunismului, au rămas la uşa istoriei. A venit libertatea şi a dispărut societatea. A dispărut proiectul colectiv şi utopia comună. Un vis al progresului înţeles de fiecare la nivelul vieţii lui nu îşi mai are sensul. Înainte de 1989, fiul îşi compara propria condiţie cu cea a tatălui şi stătea bine la comparaţie. Tatăl şi mama, cu mânile crăpate de munca la CAP, se bucurau că fiul lor a mers „mai departe”, adică la şcoală. Era muncitor sau chiar maistru, dar are un apartament, apă caldă şi lucrează în schimburi, doar 8 ore, nu zi-lumină, cum se spetesc ei. Alţii îşi vedeau fiul sau fiica profesor sau inginer şi în familia lor acesta era un vârf. Participau şi ei la simularea ideologică cu epoca de aur sau utopia comunismului deplin, dar ceea ce ştiau ei era altceva: vedeau că munca lor primeşte sens, că viitorul este mai previzibil şi că poţi intui proceduri prin care poţi să planifici viitorul.

Oltchim – o felie de Românie

Românii sunt cel mai bine reprezentaţi de către cei de la Oltchim. Ei s-au conservat mult mai bine în utopia cum că există o societate pe care o construim în fiecare zi, cum că totul ar merge bine dacă nu ar fi politicieni care nu înţeleg. Nu au de unde să ştie că sunt condamnaţi încă din 1989 la infantilism, că fac parte dintr-un proces de „infantilizare represivă”, cum spune Boris Buden. În cazul Oltchim, ei au ţinut aproape de nişte oligarhi locali, au votat cum le-au spus, s-au speriat de moartea industriei româneşti şi au devenit copii cuminţi. Nu au cerut prea multă libertate sau democraţie, pentru că baronii locali le dădeau o pâine. Într-o seară, un lider mai mic de sindicat spunea la televizor un lucru mai profund decât îşi dădea seama. Protestez, zicea omul, pentru păstrarea locurilor de muncă. Dincolo de greşeala de expresie, bietul muncitor simţea ceva, adică simţea faptul că locul lui de muncă nu mai face parte din vreun proiect general. Protesta, de fapt, pentru că lumea lui nu mai era pe tabla de şah, părea scoasă din uz, iar el devenea invizibil şi trebuia să iasă din cuminţenie şi din convenţia calduţă. Drept copil al comunismului protesta, nu mai era cuminte, vroia înapoi locul de muncă pentru a se putea întoarce în calda lui utopie. Nu mai avea însă nicio răutate, protestul lui părea simulat, precum plânsul copilului care vrea doar să atragă atenţia.

Protestul celor de la Oltchim nu mai era un protest adevărat, cu furie şi scandal, era mai mult un scâncet de copil. Nu mai ştiau de fapt cine e mama, nu mai aveau cui să se plângă şi nu mai ştiau nici cine le poate rezolva situaţia. Observau abia acum că acela care le fusese tătuc a devalizat cu rudele şi prietenii lui banii lor, iar statul asculta cuminte de FMI şi era la fel de victimă cum erau şi ei. Statul se plângea că nu poate face nimic, regulile stabilite chiar de el însuşi ţinându-i mâinile legate. Din când în când venea câte un ministru care spunea, când nu erau camere de filmat, că statul nu are nici o vină, că doar cei de la FMI ţin morţis ca totul să se privatizeze.

Copiii politici nu au experienţă relevantă şi nici memorie

Nicio lume nu-i mai acceptă, niciun vis nu-i mai cuprinde şi pe ei. Peste noapte s-au trezit că viaţa lor nu mai are relevanţă pentru ceilalţi, dar nici măcar pentru ei şi nici măcar pentru propriii lor copii. Fiul nu mai are ce să înveţe de la tată, pentru că a auzit el la televizor că înainte era o viaţă de rahat şi astăzi lumea este  diferit construită. Nepotul îl întreabă adesea „Cum puteaţi trăi voi fără de calculatoare?”.

„Nu-mi pot închipui copilăria fără Playstation!”, îmi zice fiul meu într-o zi şi chiar mă gândesc ce goală ar fi viaţa lui fără astea. „Trebuie să fi avut o copilărie foarte tristă şi plictisitoare tatăl meu, fără jocuri şi calculatoare” îi spune copilul mamei lui, în timp ce îşi face lecţiile în bucătărie. Românul–copil se uită tot mai mult la televizor, pentru că totul s-a concentrat deja acolo. În fiecare seară îi vede acolo pe toţi miniştrii, pe Preşedinte sau pe Premier. Acolo, jurnaliştii le dau indicaţii politicienilor şi ei ascultă cuminţi sau dau din colţ în colt, dând vina pe alţii.

Uneori, când se uită la televizor, găseşte şi mesaje pentru el, dar nu toate îi plac. La televizor, unii îi spun că este un nostalgic şi înţelege că asta este rău, dar ce să facă, este acolo, în trecut, viaţa lui. Uneori îi vine să îi întrebe pe oamenii politici „Spre ce mergem domnilor, unde ne ducem?”. Ştie că va fi considerat ciudat şi nu mai pune întrebarea. Altădată l-a întrebat pe unul care venea de la Bucureşti: noi ce construim azi? Cum ce construim, moşule, nimic nu construim! Fiecare construieşte ceva pentru sine. Şi care „noi”, moşule, ne-am câştigat libertatea de a fi singuri. Poate de a crăpa singuri, de a muri fiecare în camăruţa lui şi de a ne găsi ceilalţi după miros, i-a venit să spună, dar a lăsat-o baltă. Nu înţelege de ce privatizarea este singura formă de a putea face economie şi nici de ce locurile de muncă sunt subiect de discuţie doar în scurtele campanii electorale. A văzut că toate fabricile privatizate din zonă au dat faliment sau au fost vândute la fier vechi şi se miră cum de nu vede nimeni.

L-a întrebat pe fiul său, student la sociologie, cu ce se ocupă sociologia şi acesta, încurcat, i-a spus că studiază relaţiile sociale, dar nu a înţeles despre ce relaţii este vorba. Te ocupi de asistenţă socială, cu handicapaţi, cu dosare de ajutor? Nu, bătrâne, i-a spus copilul enervat, este altceva, cu asta se ocupă o altă disciplină, asistenţa socială. E complicat, nu înţelegi tu, de fapt nici eu nu prea înţeleg, a recunoscut copilul, sunt doar în anul III, mai am de făcut un master şi o să văd, poate voi şti mai bine.

O dată, un jurnalist l-a oprit şi l-a întrebat cum este viaţa lui. A spus că este trist că politicienii vorbesc despre ei, oamenii muncii, doar în campanie, doar treizeci de zile din patru în patru ani avem senzaţia că suntem cetăţeni. A mai zis acolo, crezând ca are un partener intelectual, că societatea noastră se sprijinea pe un proiect, la baza societăţii era datoria şi bucuria de a munci pentru ca să trăim mai bine, să facem fabrici şi uzine, copiii noştri să facă tot mai multă şcoală şi să trăiască mai bine ca noi. Era ceva greşit aici? a întrebat el. Jurnalistul nu i-a raspuns şi nici nu şi-a văzut vreodată interviul la postul local de televiziune, deşi s-a uitat câteva săptămâni la rând, în toate serile.

Nimeni nu poate să-i spună de ce lumea merge în cu totul altă direcţie decât aşteptă oamenii, toţi recunosc asta, dar nimeni nu face nimic pentru ca să fie îndreptată direcţia. A înţeles că socialismul era un proiect greşit, dar de ce nu facem acum unul mai bun? Dacă tot există atâta înţelepciune venită din Vestul bogat, nouă de ce ne merge tot mai rău pe zi ce trece? A înţeles el că nu suntem competitivi noi în a face calculatoare sau avioane, e uşor de explicat, dar de ce nu putem face roşii, ţelină sau cartofi? De ce nu putem creşte vite? Se uită în supermarket şi nu mai găseşte produse româneşti şi totul intră în ceaţă pentru copilul politic, aflat tot în tranziţie.

Deşi uneori îi trece prin cap că societatea lui nu mai există şi nici România de care era mândru – din neştiinţă poate sau datorită tinereţii – nu are curajul să o accepte şi alungă acest gând. Când vin alegerile îi votează pe cei care ridică la un moment dat vocea şi promit că aceste lucruri se vor schimba. Vine din când în când câte un politician care-l trezeşte din adormire şi atunci începe să spere. Dintr-o dată, sondatorii de opinie observă că peste cinzeci la sută dintre intervievaţi declară că la anul vor trăi mai bine. Speră că se vor întoarce copiii plecaţi la lucru în Italia sau Spania.

Dar, de la an la an, aceste lucruri îl dor tot mai puţin. Se obişnuieşte cu faptul că degeaba mai speră, degeaba mai aşteaptă să i se schimbe viaţa în mai bine. I-a mai rămas o speranţă, copiii lui să plece ”Afară”, acolo există încă o rază de lumină, o speranţă de care se agaţă. Nu o să-şi vadă nepoţii, dar înţelege sacrificiul. Părinţii lui s-au chinuit mult să-l dea la şcoală şi tot singuri au murit. Dar atunci măcar lumea parcă se mişca înainte, filosofează omul, dar acum, parcă lumea lui a încremenit. Sau era doar o iluzie? Nu mai contează, pentru românii infantilizaţi din postcomunism viaţa a devenit o telenovelă în care deznodământul este amânat de noi şi noi episoade, de noi şi noi evenimente şi mulţi speră că Domnu’ Dan sau Nea Gigi vor veni într-o zi şi pe strada lor cu cei şapte saci cu bani, cu bancnote violete de 500 de euro.

Post scriptum

Acum, muncitorii de la Oltchim, ultimii trăitori ai iluziei societăţii care se construieşte pe sine, trăiesc şocul alinierii la lumea nouă. O doamnă bătrână şi gureşă ce îşi zice ministru anunţă la televizor cu mândrie că într-o singură zi s-au făcut la Oltchim peste 300 de anchete sociale. Deja moartea este aproape, oamenii au devenit nişte numere. Acum dosare sociale, mâine dosare de şomaj… apoi cine ştie? Copiii orfani ai Estului vor muri copii. Am scris această scrisoare pentru nişte oameni care nu o vor citi niciodată, iar dacă ar citi-o nu au cum s-o înţeleagă, pentru că, în prima fază a copilăriei, copiii nu se recunosc pe sine când se uită în oglindă. Dar pentru tine, cititorule, o să ataşez o piesă a lui Eddie Vedder, Society. Ştiu că am mai pus-o o dată, acum vreo doi ani, pe blogul meu, dar pentru nişte oameni fără societate, copii fără memorie ai postcomunismului ca noi, cântecul ăsta poate aduce o comuniune a unei tristeţi de 3 minute şi 59 de secunde. Un surogat de comuniune, chiar de societate, care se disipează rapid şi lasă loc ştirilor şi breaking news-urilor care ne aşteaptă în jurnalul de seară.

http://bistrita.citynews.ro/editorial/romanii-copiii-orfani-ai-comunismului-1221792

 

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: