CRONICI DIN GERULIA & STIRI FIERBINTI din TREBUCI

August 30, 2012

23 august 1944 – Jocul cu destinul României (2)

Filed under: Uncategorized — mihaibeltechi @ 11:29 am
23 august 1944 – Jocul cu destinul României (2) PDF Imprimare Email
Prof. Univ. Dr. Gheorghe Buzatu   
Joi, 30 August 2012 09:18
23 august 1944-participanţi23 AUGUST 1944 
– Consecinţe dezastruoase – [1]

În urmă cu mai multe decenii, un cunoscut gânditor politic aprecia, de loc fără îndreptăţire, că mult mai imprevizibil decât viitorul este trecutul! Este, mai mult decât o concluzie, o constatare de actualitate, valabilă pentru nefericitul veac al XX-lea. Nu numaidecât, desigur, pentru regimurile totalitare, dar şi pentru condiţiile celor mai nobile democraţii. Căci, în adevăr, după dispariţia „eroilor” unor întâmplări majore ori mărunte, câte „istorii” n-au fost – nu numaidecât denaturate – ci rescrise, regândite, redimensionate? A fost, cum am precizat deja, şi cazul actului de la 23 august 1944, care a prezentat, din prima clipă şi pentru toată lumea, amprentele unei clasice lovituri de stat, fatale pentru rolul României în Războiul Mondial din 1939-1945 şi pentru destinul ei în deceniile următoare.

La 23 august 1944 cel puţin 30 de persoane şi personalităţi au fost angrenate, complotişti şi victimele lor, în declanşarea loviturii de stat. Să-i reamintim, mai întâi, pe cei aflaţi, la 23 august şi în noaptea de 23/24 august 1944, chiar în zona epicentrului evenimentelor: Bucureşti – Palatul Regal din Calea Victoriei. Majoritatea copleşitoare a celor în cauză, după arestarea lui Ion şi Mihai Antonescu şi a unor dintre colaboratorii lor principali, şi-au consemnat impresiile pe marginea Zilei Z şi a Orei H – 23 august 1944, ora 17. Aşa precum au făcut-o: colonelul Emilian Ionescu[2], adjutantul regal de serviciu; maiorul Anton Dumitrescu[3], adjunctul comandantul Batalionului de Gardă de la Palat şi şeful echipei de militari destinată să-i aresteze pe Antoneşti; sergentul Dinu Cojocaru şi plutonierii D. Bâlă şi D. Rusu[4], cu toţii membri ai „echipei” Dumitrescu; Mircea Ionniţiu[5] şi Ioan de Mocsonyi-Styrcea[6], secretarul particular al Regelui Mihai şi, respectiv, fostul mareşal al Curţii Regale, unul dintre intimii Suveranului; Grigore Niculescu-Buzeşti, şeful Direcţiei Cabinetului Ministrului şi Cifrului din Ministerul Regal al Afacerilor Străine al României, şi adjunctul său, Victor Rădulescu-Pogoneanu[7], Camilian Demetrescu[8], din acelaşi mediu; căpitanul Gh. Teodorescu[9], comandantul companiei I a Batalionului de Gardă Regală; generalii Aurel Aldea[10] şi Gh. Mihail[11], din grupul militarilor apropiaţi Regelui şi ostracizaţi sub Antonescu; colonelul D. Dămăceanu[12], şeful Statului Major al Comandamentului Militar al Capitalei (C.M.C.); Gh. Ionescu-Bălăceanu[13], şeful Cancelariei Palatului; Lucreţiu Pătrăşcanu[14] şi Emil Bodnăraş[15], reprezentanţii conducerii PCR; Ilie Dinuţ[16], membru al „echipei” Bodnăraş, care i-a preluat pe Antoneşti de la Palat şi a asigurat paza lor între 24 şi 31 august 1944 în cartierul Vatra Luminoasă; lt. col. Ştefan Niculescu[17], cel care a plecat de la Palat în zorii zilei de 24 august 1944 cu destinaţia Turcia însoţindu-i pe agenţii britanici A. G. de Chastelain[18] şi Ivor Porter[19]; şi, desigur, Regele Mihai I[20], Mareşalul Ion Antonescu[21], Conducătorul Statului şi şeful guvernului, Mihai Antonescu[22], vicepreşedintele guvernului si ministrul Afacerilor Străine, şi generalul Constantin Sănătescu[23], Mareşalul Palatului, noul prim-ministru după înlăturarea Mareşalului, toţi aceştia din urmă fiind aceiaşi care s-au înfruntat în aşa-numitul „salon galben” din Casa Nouă a Palatului Regal din Calea Victoriei, în minutele decisive care au prefaţat Ora H. Nu au fost prezenţi la Palat, dar, într-un fel sau altul, i-au „asistat” pe actorii principali ori au devenit factori decizionali ce au condus la declanşarea loviturii de stat la 23 iar nu, aşa cum se stabilise iniţial, la 26 august 1944: fruntaşii politici Iuliu Maniu[24], C.I.C.(Dinu) Brătianu, istoricul Gh. I. Brătianu[25] şi C. Titel Petrescu[26]; Ion Hudiţă[27] şi Corneliu Coposu[28]; generalul Constantin D. Nicolescu[29] şi Eugen Cristescu[30], şeful în exerciţiu al Serviciului Special de Informaţii (S.S.I.); generalul C. Pantazi[31], ministru de război în guvernul antonescian; George Magherescu[32], de la Cabinetul Militar al Mareşalului; C. Agiu[33] şi Bellu Zilber[34], de la comunişti, ori generalul Iosif Teodorescu[35], şeful CMC-ului. Nu mai insistăm asupra relatărilor celor care, deşi „la distanţă”, au avut totuşi tangenţă cu evenimentele de la 23 august 1944[36]; spre deosebire de cei anterior menţionaţi, care s-au aflat, într-un fel sau altul, în epicentrul evenimentelor.

Pe măsura desfăşurării faptelor, după orele 20, o dată cu constituirea guvernului Sănătescu, apoi după orele 22:25 – adică după difuzarea Proclamaţiei regale şi a Declaraţiei noului cabinet – evenimentele au devenit cunoscute şi au cuprins ţara întreagă, în primul rând Armata, potrivit Directivei operative nr. 1 a noii conduceri militare de la orele 23:00. De asemenea, în noaptea de 23-24 august 1944, despre evenimentele din România au luat cunoştinţă agenţiile mari de presă, serviciile secrete şi comandamentele beligeranţilor mari şi mici, iar, nu în ultimul rând, liderii Marilor Puteri (Germania, U.R.S.S., Marea Britanie şi SUA) angrenate în conflictul secolului, respectiv: Adolf Hitler, I.V. Stalin, Winston Churchill şi F.D. Roosevelt. S-a apreciat de îndată şi corect rostul gestului României pentru desfăşurarea ultimei faze europene a conflagraţiei din 1939-1945. Din nefericire, cotitura României în război – retragerea din tabăra germană şi trecerea în rândul Naţiunilor Unite – s-a dovedit imediat folositoare doar Marilor Aliaţi – S.U.A., Marea Britanie şi URSS; în ceea ce o priveşte, pentru România, consecinţele neîntârziate şi directe s-au dovedit dezastruoase. Faptul pornea de la modul în care Marii Aliaţi au evaluat fapta României, iar aceasta numai în raport cu interesele şi ţelurile lor de război politico-diplomatice, strategico-militare, economice şi, nu în ultimul rând, ideologice.

S-a dovedit, o dată mai mult, că în raporturile internaţionale Marile Puteri au interese şi nu cunosc sentimente!

Conjuraţii de la Bucureşti au lăsat să se înţeleagă că totul se desfăşurase în deplin acord, cu înţelegeri preliminare cu Marii Aliaţii, pentru a se descoperi, în cavalcada evenimentelor, că în fond n-a existat – şi nici n-a putut să existe – aşa-ceva! Mai mult, Marii Aliaţi au fost luaţi, ca şi Adolf Hitler, prin surpriză ori, dacă ei au fost înştiinţaţi în vreun fel, totul a funcţionat nepotrivit. Imensul mecanism se declanşase însă. Nici vorbă de a se mai opri ceva, dar nici măcar de a se mai corecta… Simptomatică s-a dovedit poziţia lui V.M. Molotov, comisarul Externelor al URSS, care peste două săptămâni primindu-i la Moscova pe membrii delegaţiei române pentru semnarea Convenţiei de Armistiţiu cu Naţiunile Unite şi chestionat fiind de ce Kremlinul se arăta în pretenţii mai puţin înţelegător decât fusese cu emisarii Mareşalului în lunile anterioare, a precizat fără nici o ezitare: „Antonescu reprezenta poporul român, iar dvs. o aventură!” Era indiscutabil că încă un capitol de istorie se încheiase: România încetase de-a mai fi satelitul Germaniei, dar fusese deja ocupată de către trupele Kremlinului.

Revenim însă la 23 august 1944: Coroborând informaţiile datorate „actorilor” menţionaţi (memorii şi jurnale, diverse declaraţii şi relatări etc.), istoricii au stabilit cadrul şi ordinea riguroasă a faptelor survenite la Palat în 23 august 1944. Este interesant de remarcat că, nu în toate cazurile, Armata Rosie - august 1944memoria protagoniştilor a funcţionat ireproşabil. Intenţionat ori nu? Rămâne să cercetăm ori rămâne să dovedim. Ceea ce ni se pare cel mai curios sunt diversele tentative ale personajelor de-a se impune pe „locuri fruntaşe” cu ocazia marelui eveniment. Cu ce scop? – nu este greu de descifrat. Vom releva, tocmai de aceea, câteva situaţii, care considerăm că au devenit cazuri. S-a încercat, de către unii memorialişti, să impună prezenţa lui Iuliu Maniu la Palat în ceasurile care au urmat arestării Antoneştilor şi colaboratorilor lor. O atare sugestie, care nu are nimic comun cu voinţa exprimată a fostului lider al PNŢ – ului, este de natură politică, indiscutabil. În realitate, prezenţa sau absenţa lui Iuliu Maniu la Palat la 23 august 1944 nici nu sporeşte, după cum nici nu subţiază meritele celui în discuţie sau ale partidului său şi este semnificativ că, cel dintâi, Iuliu Maniu însuşi şi-a precizat rosturile şi itinerariul la 23-24 august 1944. O probă indiscutabilă, descoperită relativ recent, atestă în ce măsură decisivă memoria documentelor pune în umbră probitatea memorialiştilor. Avem în seamă registrul de audienţe la Palat, aflat în păstrare la Biblioteca Academiei Române, şi în care s-a reţinut cu precizie numele persoanelor importante care, între orele 13 şi 24 din 23 august 1944, au pătruns în incintă. Astfel, documentul fixează audienţa separată la Rege a lui Mihai Antonescu cu începere de la ora 15, iar cea comună a Antoneştilor între orele 16:15 şi 17:30, după orele 18 fiind reţinute numele colaboratorilor Mareşalului, arestaţi (C.Z. Vasiliu, C. Pantazi şi Mircea Elefterescu)[37]. Graţie documentului amintit, dispunem de lista completă a oaspeţilor Palatului dintre orele 18 şi 24, când, după declanşarea loviturii de stat, s-a constituit cabinetul C. Sănătescu şi s-au întocmit primele decrete regale ori s-au imprimat şi difuzat proclamaţiile către Ţară ale Regelui ori guvernului: „Iau parte la aceste lucrări – cităm din document – domnii: general de corp de armată adjutant Sănătescu Constantin, general Anton, general Dombrovschi, Mocsonyi-Styrcea, Niculescu-Buzeşti, D.D. Negel, V. Vasiliu, col. Ulea, Bălăceanu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Titel Petrescu, ing. Ceauşu [Emil Bodnăraş], V. Ionescu, directorul Radiodifuziunii, Pogoneanu, lt. col. Răuţă, lt. col. Niculescu Ştefan, din Marele Stat Major, comandor Udrischi, căpitan comandor adjutant Gherghel, Camil Demetrescu şi alţi diferiţi funcţionari din Ministerul Afacerilor Externe, precum şi adjutant de serviciu colonel adjutant Emilian Ionescu şi maiorul Anton Dumitrescu, ajutor comandantul Batalion [de Gardă] regală”[38]. Nu este ignorată, se înţelege, nici audienţa lui Manfred von Killinger, ministrul de-atunci al Germaniei la Bucureşti.

Bucuresti, 30 aug 1944Dintre toţi cei care, în după-amiaza de 23 august 1944, s-au perindat la Palat cel mai persistent în a-şi impune prezenţa, la momentul şi în modul socotite de el cele mai convenabile, a fost colonelul (mai apoi, generalul) D. Dămăceanu. Acesta, pe atunci şef al Statului Major CMC-ului, a dovedit o lipsă de principii şi o inconsecvenţă deprimante. El a scos la iveală nu mai puţin de… zece variante ale „memoriilor” sale şi, pe deasupra, a fost la originea unor „mese rotunde” cu participanţii la evenimente în cursul cărora s-a încercat „aranjarea” faptelor istorice ori s-a răfuit cu toţi cei care-i contestau meritele de la 23 august (în speţă, Emilian Ionescu, Anton Dumitrescu şi Gh. Ionescu-Bălăceanu)[39]. Cu un astfel de prilej, mai precis la discuţiile purtate la Institutul de Istorie al CC al PCR în februarie 1968, Anton Dumitrescu a relatat că atât D. Dămăceanu, cât şi Emilian Ionescu (ambii, generali la momentul respectiv) l-au abordat, imediat după ieşirea din închisoare, propunându-i un punct de vedere comun şi „convenabil” … asupra celor petrecute la 23 august. Convins însă că trebuia să spună adevărul, Dumitrescu a refuzat şi, pentru a-şi asigura protecţia, a apelat la „arbitrajul” unui general cu „trecere”: C. Vasiliu-Răşcanu. În fond, atât Anton Dumitrescu, cât şi Gh. Ionescu-Bălăceanu nu au acceptat versiunea lui D. Dămăceanu cum că el s-ar fi aflat la Palat în momentul audienţei Antoneştilor, îngăduindu-şi (Dămăceanu) să-şi aroge meritul de-a fi dat marja de siguranţă necesară complotiştilor înainte de-a trece la „acţiune”, şi anume prin asigurarea fermă că trupele CMC-ului erau gata de luptă. În fapt, colonelul D. Dămăceanu a trecut pe la Palat după arestarea celor doi Antoneşti. În legătură cu acest episod, Ioan de Mocsonyi-Styrcea, pe ale cărui mărturii nu punem un deosebit temei, a relatat fapte interesante după vreo 20 de ani. Este cazul să reţinem si dezinformările lui D. Dămăceanu în legătură cu acţiunea sa[40].

Procedeul la care recurgea Dămăceanu, pentru a-şi pune în lumină o răspundere imensă pentru declanşarea loviturii de stat, şi care nu a existat, era grosolan. Nu putem spune că, în epocă, prin anii ’60 – ’70, punctul de vedere expus de general nu a aflat audienţă, chiar în studiile de specialitate. Mai puţin însă în rândurile altor participanţi la reuniunea amintită din februarie 1968 şi care, precum Gh. Ionescu-Bălăceanu, a remarcat în „spiritul timpului”: „Nu putem noi, mic sau mare, să minţim PCR-ul; este interzis. Nu putem veni în faţa unui institut care este menit să consemne adevărul şi numai adevărul şi să spunem lucruri fanteziste, care n-ar contribui cu nimic la valoarea, munca şi contribuţia celor care au participat la 23 august, fiecare în măsura în care se ştie şi se confirmă. Ceea ce pot să spun eu, ca simplu şi mic în această contribuţie, este că prea mare a fost contribuţia Partidului [Comunist Român], ca să mai venim şi să spunem şi să pecetluim un neadevăr susţinut de tovarăşul general Dămăceanu. Nu sunt aşa de cinic ca să pun Partidul în polemică cu persoane care cunosc adevărul, cu atât mai mult străinătatea[…] De aceea, din multă stimă şi respect faţă de tovarăşul general Dămăceanu, care ştiu ca la fel ca şi noi toţi şi-a riscat viaţa, este devotat Partidului, de aceea eu, ca persoană, spun aşa: nu trebuie să mergem pe calea neadevărului…”[41]

––––––––––––––––-
[1] Fragmente din volumul: Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu. O biografie, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2012, pp. 530-540.
[2] Emilian Ionescu, Antoneştii în seiful Castelului Alb, în „Magazin istoric”, nr. 5/1971; idem, În uniformă pentru totdeauna (Amintiri), Bucureşti, 1979; idem, Contemporan cu veacul XX, Bucureşti, 1983.
[3] Vezi în „Anale de istorie”, nr. 4/1967; „Tribuna”, nr. 34/23 august 1979; J. C. Drăgan şi colaboratori, eds., Antonescu, II, Veneţia, 1988, p. 465 şi urm.; ibidem, IV, Veneţia, 1990, p. 515-517; Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Mareşalul Antonescu, II, p. 204 şi urm.
[4] Pentru D. Bâlă, cf. Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Mareşalul Antonescu în faţa istoriei, II, Iaşi, 1990, p. 219 şi urm.; „22”, nr. 18 din 10 mai 1991; „Tinerama”, nr. 51 din noiembrie 1991; relativ la D. Rusu, vezi Gh. Buzatu şi colaboratori, Mareşalul Antonescu, II, p. 22 şi urm.; „Cronica”, Iaşi, din 13 iulie 1984.
[5] Mircea Ionniţiu, Amintiri şi reflecţiuni, Bucureşti, 1993.
[6] J. C. Drăgan şi colaboratori, eds., Antonescu, II, p. 444 şi urm.
[7] Ibidem, p. 429 şi urm.; Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Mareşalul Antonescu, II, p. 158 şi urm.
[8] Vezi Jurnal, Bucureşti, 2002.
[9] Vezi La semnalul „Înainte”, în „Apărarea Patriei” din 17 august 1966; L-am predat pe Antonescu şi am regretat toată viaţa, în „Românul”, nr. 7 din 28 mai-4 iunie 1990; Eu l-am arestat pe Antonescu, în „Gazeta de Vest”, Timişoara, nr. 31/23-30 august 1990.
[10] Apud J. C. Drăgan şi colaboratori, eds., Antonescu, IV, p. 431 şi urm. (relatarea generalului din „Timpul”, 14 octombrie 1944); revista „22”, nr. 34/1998, p. 8-9 (relatarea inedită a generalului, datată 10 iunie 1946, publicată de Claudiu Secaşiu).
[11] Extrase din memoriile generalului: Sub ocupaţia sovietică, I-II, în „Expres Magazin”, Bucureşti, nr. 7 şi 8/1991.
[12] „Anale de istorie”, nr. 4/1967; apud J. C. Drăgan şi colaboratori, eds., Antonescu, II, p. 458 şi urm.; Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Mareşalul Antonescu, II, p. 227 şi urm.; Istoria PCR. Sinteză. Documentar, pp. 934-960.
[13] Apud Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Mareşalul Antonescu, II, p. 199 şi urm.
[14] Cf. Cum s-a pregătit actul de la 23 august 1944, în „România libera”, 23 august 1945, p. 9; Cum s-a produs lovitura de stat de la 23 august 1944. Rolul Suveranului. Declaraţiile d-lor: Iuliu Maniu, Lucreţiu Pătrăşcanu şi C. I. C. Brătianu, Bucureşti, Tip. „Viaţa literară”, 1944; Ion Massof, O pagină de istorie contemporană, în „Jurnalul de dimineaţă”, Bucureşti, 25 decembrie 1944.
[15] Apud J. C. Drăgan şi colaboratori, eds., Antonescu, IV, pp. 466-508.
[16] Ilie Dinuţ, Misiune specială, în „Scânteia” din 22 august 1969.
[17] Cf. „Magazin istoric”, nr. 7-8/1969.
[18] Vezi Gh. Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, I-II, Bucureşti, 1988-1996; Great Britain, Public Record Office, London-Kew, Foreign Office B 371/44010-44011 (raportul asupra Misiunii „Autonomous”).
[19] Ivor Porter, Operaţiunea „Autonomous”. În România pe vreme de război, traducere, Bucureşti, 1991.
[20] Vezi, în acest volum, în continuare, dar şi numeroasele relatări în volumele publicate de scriitorul Mircea Ciobanu în 1991-1994, de Philippe Vigue Desplaces, Nicolette Franck şi, îndeosebi, A. Gould Lee, Coroana contra secera şi ciocanul. Povestea Regelui Mihai al României, traducere, Bucureşti, 1998.
[21] Apud Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Mareşalul Antonescu, II, passim; Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu, eds., Agresiunea comunismului în România. Documente din arhivele secrete: 1944-1989, II. În acest volum, un document fundamental: Însemnările Mareşalului din 23 august 1944 (vezi mai jos).
[22] Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Mareşalul Antonescu, II, passim.
[23] Constantin Sănătescu, Jurnal, Bucureşti, 1993.
[24] Apud Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Mareşalul Antonescu, II, p. 153 şi urm.; Cum s-a produs lovitura de stat de la 23 august 1944, ediţia citată.
[25] Vezi însemnările care bănuim că-i aparţineau (Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Mareşalul Antonescu, II, pp. 143-149).
[26] Relatări în „Seara poporului”, nr. 2 din 5 septembrie 1944; „Libertatea” din 5 septembrie 1944.
[27] Ioan Hudiţă, Jurnal politic. 1 ianuarie-24 august 1944, ediţie Dan Berindei, Bucureşti, 1997.
[28] A se vedea „dialogurile” cu Doina Alexandru şi Vartan Arachelian; Corneliu Coposu, Armistiţiul din 1944 şi implicaţiile lui, Bucureşti, 1990.
[29] Constantin D. Nicolescu, Calvarul neamului românesc după 23 august 1944, Bucureşti, 1993.
[30] Vezi Cristian Troncotă, Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete româneşti. Memorii, mărturii, documente, Bucureşti, 1994.
[31] Constantin Pantazi, Cu Mareşalul până la moarte, Bucureşti, 1999.
[32] Vezi relatările sale, în Larry Watts, În serviciul Mareşalului. Mareşalul Ion Antonescu văzut de un ofiţer din Cabinetul său militar ca urmare a întrevederii avute cu…, I-II, München, 1985; Gh. Buzatu, Istorie interzisă, Craiova, 1990; J. C. Drăgan şi colaboratori, eds., Antonescu, I, Veneţia, 1986 (ed. a II-a, 1990); George Magherescu, Adevărul despre Mareşalul Antonescu, III, Bucureşti, 1991.
[33] Apud Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Mareşalul Antonescu, II, p. 125 şi urm.; „Anale de istorie”, nr. 4/1967.
[34] Apud J. C. Drăgan şi colaboratori, eds., Antonescu, IV, p. 539 şi urm.
[35] Vezi „Anale de istorie”, nr. 4/1967.
[36] Vezi, de exemplu, relatările cuprinse în diverse volume de documente: Gh. Neacşu, ed., 23 august 1944 în arhivele comuniste, I, Bucureşti, 2000 (mărturii ale lui Lucreţiu Pătrăşcanu, C. Agiu, Emil Bodnăraş, Petre Constantinescu-Iaşi, C. Pârvulescu, Bellu Zilber, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Ion Mocsonyi-Styrcea); Mihai Pelin şi colaboratori, eds., Cartea albă a Securităţii. 23 august 1944-30 august 1948, I, passim. Alte memorii, jurnale, amintiri: C. Rădulescu-Motru, Revizuiri şi adăugiri. 1944, Bucureşti, 1996; Constantin C. Giurescu, Amintiri, ediţie Dinu C. Giurescu, Bucureşti, 2000; Gerhard Steltzer, Diplomaţi germani la Bucureşti. 1937-1944, Bucureşti, 2001; Contra-amiral Horia Macellariu, În plin uragan. Amintirile mele, Bucureşti, 1998; N. Carandino, Nopţi albe şi zile negre. Memorii, Bucureşti, 1992; Alexandru Cretzianu, Relapse into Bondage. Political Memoirs of a Romanian Diplomat. 1918-1947, Iaşi-Oxford-Portland, 1998.
[37] „Magazin istoric”, nr. 8/1990, p. 22.
[38] Ibidem, p. 22-23.
[39] Cf. J. C. Drăgan şi colaboratori, eds., Antonescu, IV, p. 509 şi urm. (minuta discuţiilor purtate la Institutul de Istorie a Partidului, în 14, 20, 21 şi 22 februarie 1968).
[40] Vezi, recent, probe şi comentarii: Gh. Buzatu, Eftimie Ardeleanu, Feţele lui August 23, în „Document”, buletinul Arhivelor Militare Române, Bucureşti, nr. 3/1999, pp. 47-57.
[41] Apud J. C. Drăgan şi colaboratori, eds., Antonescu, IV, p. 233-234.footer

 

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: