CRONICI DIN GERULIA & STIRI FIERBINTI din TREBUCI

August 27, 2012

BĂTĂLIA PENTRU ARDEAL ( I -III )

Filed under: Uncategorized — mihaibeltechi @ 12:39 pm

 

Bătălia pentru Ardeal. Preliminariile politico-diplomatice ale Dictatului de la Viena (I)

Odată cu desăvîrşirea unităţii naţionale în 1918, România a fost preocupată să-şi apere suveranitatea naţională şi integritatea teritorială. S-a considerat că unul din cele mai eficiente mijloace era constituirea unui sistem de alianţe care să funcţioneze de îndată ce vreunul din vecinii revizionişti – Ungaria, Uniunea Sovietică şi Bulgaria –, urmărind modificarea tratatelor de pace încheiate după primul Război Mondial, în anii 1919-1920, pe această cale, a graniţelor, ar încerca să modifice status-qou-ul.

Acţionînd în acest sens, România, în întreaga perioadă interbelică, a menţinut o politică de alianţă şi prietenie, în primul rînd, cu cele două mari puteri europene, Anglia şi Franţa, cu Mica Înţelegere (Iugoslavia şi Cehoslovacia), cu statele din Înţelegerea Balcanică (Iugoslavia, Grecia şi Turcia), cu Polonia.

Instaurarea dictaturii hitleriste în Germania la 30 ianuarie 1933 a constituit un act politic cu consecinţe dintre cele mai grave pentru ansamblul relaţiilor internaţionale. Politica dusă în comun de Germania şi Italia, la care a aderat şi Ungaria, a condus, în final, la destabilizarea păcii în Europa, la subminarea tratatelor de pace de la Versailles.

Lumea dipliomatică îşi dă seama că Hitler a acaparat toată puterea în Germania, că acesta şi-a schimbat politica externă, obiectivul principal al acesteia fiind înlocuirea ordinii mondiale stabilite la sfîrşitul primului Război Mondial de către Aliaţi prin prevederile Tratatului de la Versailles, cu o „Nouă Ordine”, reflectînd principiile naţional-socialismului.

Făurind o armată din cele mai puternice şi moderne din lume, Germania hitleristă a încălcat obligaţiile prevăzute în diferite tratate internaţionale încheiate la sfîrşitul primului Război Mondial. Printre altele, a iniţiat un masiv program de reînarmare şi remilitarizare a Regiunii Rinului – mişcări agresive încurajate indirect de eşecul democraţiilor occidentale şi ale Ligii Naţiunilor de a li se opune eficient.

În acest context internaţional, va avea loc o încercare de apropiere a Germaniei faţă de România, în toamna anului 1936 şi primăvarea anului 1937. Astfel, în cadrul unei întrevederi între Göring, una dintre căpeteniile regimului nazist, şi ministrul României în Germania, Petrescu Comanen, în numele lui Adolf Hitler, demnitarul german a propus României să „nu se angajeze într-o combinaţie împotriva Germaniei şi să se oblige la o neutralitate sinceră şi riguroasă, oferind în schimb recunoaşterea şi garantarea frontierelor României împotriva Ungariei şi Bulgariei, iar la cererea României chiar şi împotriva Uniunii Sovietice”. În continuare, Göring arată „că Germania nu doreşte nicio alianţă cu România, dimpotrivă, neutralitatea acesteia ne-ar fi mai de folos. În schimbul acestei neutralităţi, Germania va spune tuturor vecinilor României: Nu aveţi dreptul de a vă atinge de pămîntul românesc. Vom spune Budapestei ca şi la Sofia că orice tentativă împotriva României ar fi urmată de apariţia avioanelor noastre deasupra Budapestei şi Sofiei. Nu mai încape îndoială, de asemenea, că orice tentativă din partea sovietelor de a trece graniţa Dvs. ar găsi, la cererea Dvs. în spatele armatelor româneşti, legiunile noastre”.

În finalul întrevederii, Goring avertizează că „dacă refuzaţi această propunere, Germania va căuta prietenie în altă parte şi să nu vă miraţi dacă vom întări legăturile noastre cu Ungaria şi Bulgaria” (Valeriu Pop, BĂTĂLIA PENTRU ARDEAL, 1992, p. 18-20)

Refuzînd oferta Germaniei, regele Carol al II-lea, guvernul de la Bucureşti, comunică lui Hitler că România rămîne fidelă alianţelor încheiate cu Franţa. Privind din perspectivă istorică, este inexplicabil ataşamentul necondiţionat al României faţă de Franţa, de care ne legau numai relaţii politice, fără nicio conotaţie economică, şi nişte garanţii de securitate nule. Cum a putut România renunţa la garanţiile graniţelor oferite de Germania şi la fluxul de capital care ar fi asigurat progresul economic şi ar fi dus în mod nemijlocit la creşterea capacităţii de apărare a ţării? Investiţiile economice ale Germaniei şi resursele petroliere ale României ne-ar fi garantat o protecţie necondiţionată faţă de orice agresiune externă.

Mai tîrziu, Carol al II-lea şi Camarila şi-au dat seama că au greşit fundamental sfidîndu-l pe Hitler şi au încercat o apropiere de Germania, o nouă orientare a politicii externe a României, dar era prea tîrziu.

Între timp, Germania hitleristă continuă expansiunea mai întîi spre Europa Centrală şi de Est. În martie 1938, Germania anexează Austria (Anschluss). În urma acordului de la München din 29 septembrie 1938, Germania ocupă regiunea sudetă a Cehoslovaciei, iar în martie 1939 a ocupat întreaga Cehoslovacie.

Ungaria fascisto-horthystă de după primul Război Mondial a fost aliatul natural al celui de-al Treilea Reich. Pentru a rectifica ceea ce se considera „nedreptăţile” de la Trianon, la jumătatea anilor 1930 Ungaria decide să-şi urmeze obiectivele revizioniste alături de Germania şi Italia fascistă, prima ţintă fiind Mica Anatantă ai cărei membri – Cehoslovacia, România şi Iugoslavia – au fost beneficiarii majori ai dezintegrării Ungariei Mari.

După ruşinosul complot de la München, din 1938, Ungaria, cu ajutorul celor două mari puteri, Germania şi Italia, a reuşit să facă primele breşe în sistemul de la Versailles-Trianon. În temeiul aşa-numitului prim arbitraj de la Viena, din 2 noiembrie 1938, negociat de Ribbentrop şi Ciano, miniştrii de externe ai Germaniei şi Italiei, Ungaria obţine de la Cehoslovacia Provincia de Sus (Felvidek) – o fîşie de pămînt din sudul Slovaciei – şi vestul Ruteniei Carpatice. După dezmembrarea Cehoslovaciei, în martie 1939, Ungaria a terminat ocuparea întregului teritoriu al Ucrainei Subcarpatice. Ambiţiile revizioniste ale Ungariei horthyste nu se opresc aici. Ea dorea să obţină şi celelalte teritorii care aparţinuseră „Ungariei Mari” şi pe care le pierduse prin Tratatul de la Trianon, în special Transilvania.

În acest context internaţional s-a încheiat Tratatul de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939 (Pactul Ribbentrop-Molotov), însoţit de un protocol adiţional secret, privind delimitarea sferelor de influenţă în estul Europei, de la marea Baltică la Marea Neagră. Obţinînd din partea Moscovei angajamentul de a nu interveni în conflictul pe care Germania se pregătea să-l declanşeze în Europa, Hitler va oferi în schimb o parte din Finlanda şi Polonia răsăriteană, ţările baltice – Letonia, Lituania, Estonia – şi Basarabia, care în anii 1939-1940 vor fi încorporate în cadrul URSS-ului.

La cîteva zile, punînd în aplicare articolele protocolului secret al pactului Ribbentrop-Molotov, a fost declanşat cel de-al doilea Război Mondial prin invadarea Poloniei, la început de trupele germane – 1 septembrie 1939 – şi apoi de cele sovietice, la 17 septembrie 1939. Deşi în ajutorul Poloniei vin Anglia şi Franţa, care la 3 septembrie 1939 declara război Germaniei, la scurt timp, Polonia este înfrîntă şi împărţită între Germania şi Uniunea Sovietică.

Victoriile obţinute de trupele germane pe frontul de vest în primăvara şi vara anului 1939, capitularea Franţei (22 iunie 1940), alungarea trupelor britanice de pe continent după dezastrul de la Dunquerk, a avut o influenţă hotărîtoare asupra situaţiei politico-militare din sud-estul Europei. România, care îşi întemeia securitatea pe alianţa tradiţională cu Anglia şi Franţa, s-a văzut deodată singură, complet izolată, prinsă între cei doi mari coloşi totalitari: Germania şi URSS.

În perioada imediat următoare, ca urmare a victoriilor germane în Vest şi a continuării concentrăilor de forţe sovietice pe Nistru, situaţia internaţională a României s-a agravat.

Aşa ajungem la nota ultimativă sovietică din 26 iulie 1940, prin care se cerea României evacuarea şi cedarea imediată a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a ţinutului Herţa, în faţa ultimatumului sovietic România era singură, izolată,  după prăbuşirea frontului din vestul Europei, iar Germania, la al cărei ajutor a apelat regele Carol al II-lea, prin telegrama lui Ribbentrop, ne avertiza că „accepatarea este în interesul bineînţeles al României” şi a sfătuit ca urgent guvernul român „să primească condiţiile ruseşti fără nicio rezervă”.

Atitudinea Italiei a fost identică, iar aliaţii din Înţelegerea Balcanică ne-au sfătuit şi ei să ne jertfim în interesul păcii. Confruntată cu pericolul unei invazii sovietice, România este constrînsă să accepte termenii ultimatumului. Consiliul de Coroană, întrunit în 27 iunie 1940, a decis cedarea în faţa ultimatumului sovietic.

Ultimatumul sovietic de la sfîrşitul lunii iunie 1940 a reprezentat un adevărat semnal de încurajare pentru guvernele de la Budapesta şi Sofia pentru a-şi intensifica acţiunile revizioniste împotriva României.

Din moment ce principiul respectării status-qou-ului teritorial a fost viola, cele două guverne de la Budapesta şi Sofia declară că ele nu vor să fie discriminate de guvernul României şi cereau să aibă acelaşi tratament ca Uniunea Sovietică, adică să aibă loc cedarea Transilvaniei şi a sudului Dobrogei,  fără nicio rezistenţă armată din partea României. În acest sens se pronunţau primul ministru ungar, Teleki Pál, şi ministrul de externe Csaky István, la întrevederea cu Hitler, Ciano şi Ribbentrop din 10 iulie 1940, unde au declarat: „Noi avem sprijinul guvernului iugoslav, german şi italian în sensul de a determina Bucureştiul să pună capăt discriminărilor faţă de noi, care constau în aceea că au făcut Rusiei concesii teritoriale fără luptă, fără să înceapă tratative asemănătoare cu noi” (Vasile Moiş, Ioan Corneanu, INTOLERANŢĂ ŞI CRIMĂ, 2012, p. 88-90).

Concomitent, Ungaria horthyistă lua în calcul o acţiune militară împotriva României pentru satisfacerea pretenţiilor sale revizioniste. Încă de la declanşarea războiului, la Budapesta se manifesta un curent al cărui exponent era şeful Marelui Stat Major, Henryk Werth, favorabil unei acţiuni militare împotriva României în vederea ocupării Transilvaniei. Guvernul ungar era hotărît să intervină cu forţa armată împotriva României în următoarele situaţii: a) „masacrarea minorităţii maghiare”; b) „revoluţia bolşevică în România”; c) cedarea fără luptă de teritorii către URSS şi Bulgaria.

Cînd, la 28 iunie 1940 Uniunea Sovietică a anexat, fără ca România să opună rezistenţă, Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, a apărut cea de-a treia situaţie evocată în planul ungar.

La Budapesta s-a declanşat o adevărată isterie războinică. Războiul împotriva României era foarte popular.

Dîndu-şi seama de gravitatea situaţiei şi de pericolul dezmembrării ţării, Carol al II-lea încearcă să se apropie de Hitler, cerînd Germaniei să garanteze frontierele existente ale României şi să trimită la Bucureşti o misiune militară pentru a stabili o strînsă colaborare între armatele celor două ţări.

Dar la 15 iulie 1940, Hilter îi adresează regelui Carol al II-lea o scrisoare prin care se cere pe un ton ultimativ să se facă concesii teritoriale Ungariei şi Bulgariei, adăugînd că, dacă România nu se va încadra integral în „noua ordine”, atunci sfîrşitul va fi posibil, chiar în scurt timp: „distrugerea României”. În scrisoarea de răspuns trimisă lui Hitler, regele Carol al II-lea afirmă că României i se cere un sacrificiu nejustificat de mare şi nedrept în favoarea celor două state vecine, care vin cu pretenţii asupra Transilvaniei, respectiv asupra Cadrilaterului, şi că aceste pretenţii vin la foarte scurt timp după ce, la sfatul guvernului german, România cedase Uniunii Sovietice, fără luptă, Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa. Suveranul României afirmă limpede că ţara nu mai poate accepta un asemenea sacrificiu, chiar şi cu riscul „unui război în care nu am ţinea seama nici măcar de şansele posibile de succes”. În scrisoare se face observaţia că „dacă Germania doreşte neapărat să instaleze ordinea în Europa Orientală şi în Balcani, atunci să facă acelaşi lucru cu participarea simultană a tuturor statelor şi nu doar prin mutilarea României” (Vasile Nuţiu, ISTORIA ROMÂNILOR ŞI CULTURA CIVICĂ. Dicţionar Explicativ, 2010, p. 226-229).

Prof. univ. dr. Ioan BOJAN

 

http://www.ziarulfaclia.ro/batalia-pentru-ardeal-preliminariile-politico-diplomatice-ale-dictatului-de-la-viena-i/

Diplomaţia României şi Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920) (II)

În raportul prezentat în cadrul Conferinţei de Pace, la 1 februarie 1919, I.I.C. Brătianu a relevat faptul că intrarea ţării noastre în primul război mondial alături de Puterile Antantei a avut ca scop fundamental eliberarea Transilvaniei şi Bucovinei de sub dominaţia Austro-Ungariei şi a demonstrat totodată aportul său economic, politic şi militar la obţinerea victoriei Aliaţilor asupra Puterilor Centrale.

De asemenea, el a probat cu argumentele istorice şi etno-demografice că Transilvania şi Banatul sînt teritorii româneşti, reamintind că statisticile ungare, deşi totdeauna falsificate, îi menţionau, totuşi, pe români ca fiind populaţia majoritară a acestor ţinuturi. „Populaţia română din aceste teritorii, sublinia raportul, reprezintă mult peste două treimi din întreaga populaţie”. I.I.C. Brătianu a ţinut să pună în relief faptul că „înainte ca armata română să pătrundă în Transilvania, deputaţii români din toate judeţele acestei provincii, în virtutea dreptului la autodeterminare, s-au întrunit la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia,  unde au hotărît unirea definitivă a Transilvaniei şi a regiunilor (româneşti) din Ungaria cu România”.

Consiliul Suprem Interaliat a hotărît, în cadrul şedinţelor din 1 şi 18 februarie 1919, formarea unei Comisii de experţi (francezi, englezi, americani şi italieni) care să studieze problemele teritoriale expuse de primul ministru al guvernului român în Raportul prezentat în 1 februarie  şi să prezinte propuneri pentru delimitarea frontierele cu Ungaria „pe terenul etnic, geografic şi al necesităţii economice.” Pe baza acestor criterii, Comisia de experţi a supus discuţiei Consiliului miniştrilor de externe ai Conferinţei, întruniţi în şedinţa din 11 iunie 1919, linia de frontieră româno-ungară. La rîndul său, Consiliul Suprem  a analizat la 21 iunie 1919 şi frontierele dintre România şi Iugoslavia în zona Banatului.

La 11 iunie 1919, Consiliul Miniştrilor de Externe ai Conferinţei de la Paris  i-a convocat pe reprezentanţii României şi Cehoslovaciei pentru a le comunica frontierele lor cu Ungaria, care urmau să fie introduse în Tratatul de Pace. Frontiera dintre România şi Ungaria indicată de Consiliu era, în esenţă, frontiera actuală şi a fost acceptată de guvernul României. Dar nu era cea promisă prin Tratatul de Alianţă din 1916, adică de-a lungul întregului curs al Tisei, de la Szeged, la sud, la Vasaros-Nameny, în nord. La Trianon s-a stabilit României un teritoriu mai mic decît acela la care avea dreptul, conform principiului autodeterminării, formulat de preşedintele SUA, Wilson.

Toate hărţile etnografice elaborate de geografi, indiferent dacă erau unguri, germani, francezi, englezi sau italieni, pun în evidenţă faptul că graniţele etnicităţii româneşti spre Apus depăşesc frontiera trasată prin Tratatul de la Trianon.

Ion I.C. Brătianu explică de ce guvernul României a acceptat frontiera cu Ungaria stabilită la Conferinţa de Pace de la Paris. Pentru dezamorsarea lucrărilor Conferinţei de Pace, blocate la un moment dat de protestele şi obstrucţia delegaţiei ungare, delegaţia română, în interesul păcii, a renunţat să mai revendice teritoriile locuite de români la sud de Dunăre, precum şi cele din regiunea Tisei. La stabilirea frontierelor României, Conferinţa de Pace de la Paris a luat de bază Tratatul din 17 august 1916, încheiat între România şi Antantă, în care nu se specifică nimic privind frontiera nordică a ţării, a Maramureşului.

În condiţiile destrămării Imperiului austro-ungar, la 28 noiembrie 1918 se ţine la Sighet o impunătoare Adunare naţională, la care participă peste 10.000 de ţărani maramureşeni, în frunte cu intelectualii lor, unde s-a cerut unirea cu România a întregului Maramureş istoric, inclusiv cel din dreapta rîului Tisa. Acelaşi deziderat naţional s-a cerut de către delegaţii maramureşeni şi la istorica Adunare naţională din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia. Aici, la Alba Iulia, cînd bătrînul Ştefan Cicio-Pop şi-a terminat cuvîntarea, strigînd „Trăiască România Mare, de la Nistru pînă la Tisa”, maramureşenii au protestat, spunînd că ei nu au venit la Alba Iulia pentru a pune hotar pe Tisa, ci au venit să-l împingă pînă la graniţa Galiţiei, ca România să cuprindă între hotarele sale şi Maramureşul românesc de peste Tisa.

În preajma Crăciunului din 1919, Maramureşul a fost invadat şi ocupat de trupele ucrainiene şi de grupări bolşevice înarmate, formate din ucrainieni şi ungurii lui Béla Kun. În 1920, la cererile repetate ale maramureşenilor, Consiliul Dirigent, de comun acord, a hotărît ca Armata a 8-a română, condusă de generalul Avramescu, să ocupe întregul Maramureş istoric (din dreapta şi stînga rîului Tisa). După ce a fost zdrobită rezistenţa ucrainiano-ungară, s-a instaurat administraţia românească în toate localităţile, astfel realizîndu-se un mare ideal şi o mare dreptate istorică.

În vara anului 1920, guvernul Averescu, în loc să continue tratativele, să ducă la bun sfîşit demersurile guvernului anterior, condus de Vaida Voevod, la finele lunii iulie a ordonat, cu o grabă nejustificată, retragerea trupelor române dincolo de Tisa. Această dispoziţie a fost considerată de cercurile internaţionale ca o renunţare de bună voie a României la teritoriul Maramureşului de peste Tisa, care la scurt timp a fost ocupat de trupele cehe.

În noua situţie, s-a stabilit frontiera României cu Cehoslovacia prin vechiul Maramureş ce cuprindea, în 1920, un teritoriu de 10.354 km2, cu o populaţie de 400 mii de locuitori, iar României i-a revenit abia o treime, 3381km2, cu oraşul Sighetul Marmaţiei şi împrejurimile sale locuite în majoritate de români, iar restul de două treimi, adică întreg Maramureşul din drepta Tisei, a fost atribuit de Conferinţa de Pace Cehoslovaciei, cu toate că aveau acolo 40.000 – 50.000 de români şi circa alţi 80 mii fraţi care au fost rutenizaţi de vitregia vremurilor. Mai multe localităţi pur româneşti (Apşa de Sus, Apşa de Mijloc, Apşa de Jos, Biserica Albă şi Slatina) au rămas la Cehoslovacia pe malul drept al Tisei.

Delimitarea graniţei dintre România şi Iugoslavia, în zona Banatului, a întîmpinat numeroase dificultăţi. Ion I.C. Brătianu cerea ca întreg Banatul să fie încorporat în Regatul României, promis de Aliaţi în 1916, considerînd că existenţa unei graniţe naturale puternice cu statele slave, Dunărea şi Nistru, era o necesitate strategică pentru România. Ulterior, în urma demersurilor diplomatice ale Serbiei şi altor cercuri politice occidentale care o sprijineau, Conferinţa de pace a impus României renunţarea la Banatul de sud pentru a fi cedat Iugoslaviei, îndeosebi din raţiuni strategico-militare.

Şeful guvernului român, Ion. I. C. Brătianu, nu a acceptat niciun compromis în problema cedării Banatului de sud. În imposibilitatea de a face acceptată poziţia României, Brătianu a părăsit Parisul şi s-a angajat în politica de rezistenţă faţă de cei „Patru mari”, pînă la 12 septembrie 1919, cînd a demisionat.

În cele din urmă, semnarea Tratatului între puterile aliate şi asociate, printre care şi România, pe de o parte, şi Ungaria, pe de altă parte, a avut loc la 4 iunie 1920, ora 1630, în clădirea Marelui (palat) Trianon din Versailles, prin el recunoscîndu-se valabilitatea juridică internaţională a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România. El a fost parafat din partea României de dr. Ioan Cantacuzino şi Nicolae Titulescu. Ungaria a fost reprezentată de G. de Benard şi A. Torda.

Tratatul de la Trianon a fost întărit prin 37 de semnături ale preşedinţilor de consiliu de miniştri, miniştrilor de externe, ambasadorilor, înalţilor comisari, miniştilor plenipotenţiari, reprezentînd 23 de ţări din Europa, Asia, America Latină, America de Nord, Africa şi Australia. Aceste semnături confereau Tratatului temeiuri de nezdruncinat, pecetluind drepturile istorice şi etno-demografice ale poporului român şi anume, Unirea Transilvaniei pe veci cu Patria Mamă, România.

Referindu-ne la Tratatul de la Trianon, trebuie reţinut că el nu a avut numai menirea de a trasa frontierele dintre Ungaria şi ţările vecine (România, Cehoslovacia, Iugoslavia şi Austria), cum apare simplificat în publicistica interesată în a sugera că el a fost o „reglare de conturi” impusă de ţările vecine Ungariei, dornice să beneficieze de pe urma înfrîngerii ei în primul război mondial şi de pe urma „nedreptăţilor istorice” a cărei victimă ar fi fost ea.

Tratatul de la Trianon a fost un act complex, care, în cele 14 părţi şi 364 de articole, a reglementat mult mai multe probleme. El a fost un tratat între Ungaria şi peste 20 de state din Europa şi alte continente, cu care, în timpul războiului, ea ajunsese într-un conflict declarat oficial. Fiecare dintre aceştia s-a folosit de poziţia lui de partener la victorie pentru a formula pretenţii specifice faţă de cel învins. Tratatul de la Trianon a fost un inventar complex şi detaliat al tuturor acestora.

Tratatul de la Trianon a confirmat dezmembrarea „Ungariei Mari” şi alipirea părţilor locuite de alte naţionalităţi decît cea maghiară la statele care s-au format atunci ori şi-au desăvîrşit unitatea naţională. Articolele 27-35 ale Tratatului consfinţesc includerea teritoriului Croaţiei şi Sloveniei (partea de nord a Republicii Croaţia) şi Voivodina (inclusiv o treime din vestul Banatului) în cadrul Regatului Sîrbilor, Croaţilor şi Slovenilor, a Slovaciei şi Ruteniei (azi Republica Slovaciei şi Regiunea Transcarpatia din Ucraina) în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei, Maramureşului, Crişanei şi părţii răsăritene a Banatului în cadrul României şi a Burgenlandului în cadrul Republicii Austria. 71% din teritoriul Transleithaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) şi 63% din populaţie, aceasta din urmă în majoritate zdrobitoare fiind alcătuită din etnici ne-maghiari, au trecut către statele succesoare. Trinanonul a consfinţit existenţa unui stat ungar independent, în care, pentru prima dată în istoria sa, poporul ungur devenea majoritar şi stăpîn pe propria sa ţară.

Cu toate acestea, Tratatul a fost şi continuă să fie perceput, în mentalul colectiv maghiar, drept o mare catastrofă. Adepţii hungarismului refuză să accepte că Tratatul de la Trianon reprezintă doar actul care a consfinţit sfîrşitul regatului Sfîntului rege Ştefan, regat care de facto dispăruse în sec. al XVI-lea, prin înfîngerea de la Mohács şi divizarea teritoriilor sale între Imperiul otoman şi Sfîntul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria şi, din 1867, Dubla Monarhie Austro-Ungaria), dar care formal a continuat să existe, împăraţii de la Viena purtînd pînă la sfîrşit titlul de regi apostolici ai Ungariei.

Participanţii la Conferinţa de Pace de la Paris erau, în mare parte, conştienţi de faptul că Imperiul Austro-Ungar  încetase să mai existe, cu mult înainte de deschiderea lucrărilor Conferinţei, şi că popoarele oprimate îşi hotărîseră singure destinul. Charles Seymour, expert al Comisiei americane pentru Austro-Ungaria, arăta că, atunci cînd s-a deschis Conferinţa de Pace, „Monarhia habsburgică nu mai era decît o instituţie ce aparţinea trecutului, aşa încît cea mai mare parte a sarcinii pacificatorilor a constat în determinarea, pur şi simplu, a detaliilor frontierelor”.

Chiar şi premierul britanic, Llyod George , aprecia că „înainte ca puterile să ajungă să examineze pacea austriacă, ele erau confruntate cu fapte săvîrşite şi ireversibile. Ceea ce prevăzuse cu multă vreme înainte prăbuşirea Imperiului jefuitor austro-ungar, se realizase în practică, dar într-un ritm neaşteptat de rapid şi într-un mod complet imprevizibil şi ireparabil”.

Harmworth, secretar de stat în Ministerul de Externe al Marii Britanii în 1920, declara: „Regatul Ungariei s-a descompus într-o largă măsură în părţile sale componente, înaintea începerii Conferinţei de Pace, căci această ţară nu a fost decît un conglomerat artificial şi forţat de rase, neasemănătoare şi, în unele cazuri, ostile”.

Numai că, pentru regimul revizionisto-horthyst de la Budapesta, Istoria nu a însemnat niciodată „magistra vitae”. Tocmai în ziua ratificării în Parlament a Tratatului de la Trianon, deputaţii revizionişti jurau că nu-l vor respecta niciodată, că vor lupta prin toate mijloacele pentru refacerea Ungariei Mari. Ei depuneau următorul jurămînt: „Cred în Dumnezeu. Cred în patrie. Cred în reînvierea Ungariei milenare”. Sloganul „Nem! Nem! Soha! (Nu! Nu! Niciodată), scandat cu obstinenţă de parlamentarii unguri şi reluat ulterior de întreaga propagandă revizionistă, exprima hotărîrea de nerecunoaştere şi nerespectare a Tratatului de la Trianon, ca şi a celorlalte tratate adoptate pe cale democratică de către Conferinţa de Pace  de la Paris.

Începînd cu acest moment, al ratificării formale a Tratatului de la Trianon, cercurile revizioniste maghiare au pus bazele unei ample mişcări anti-Trianon, care acţionează şi în zilele noastre, pe plan intern şi internaţional, folosind un veritabil arsenal de mijloace politico-diplomatice şi propagandistice pentru convingerea opiniei publice şi forurilor de decizie mondiale, asupra pretinsului caracter inechitabil, „dictatorial”, „imperialist” al tratatului susmenţionat, adoptat în 1920 şi reconfirmat prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947, prin Actul final al Conferinţei de la Helsinki din 1975 şi alte acte şi tratate internaţionale din perioada postbelică.

Mişcarea anti-Trianon, iniţiată şi propulsată de revizionismul maghiar, timp de peste trei sferturi de veac, nu a cunoscut niciun moment de pauză, fiind îndreptată fără reticenţe împotriva statului naţional unitar român. Ea vizează rectificarea graniţei de Vest a României, prin încorporarea la Ungaria a Transilvaniei.

Prof. univ. dr. IOAN BOJAN

http://www.ziarulfaclia.ro/diplomatia-romaniei-si-tratatul-de-la-trianon-4-iunie-1920-ii/

BĂTĂLIA PENTRU ARDEAL (III)

Consecinţele politice şi militare ale Dictatului de la Viena din 30 august 1940 constau în modificări teritorial-politice în pofida realităţilor etnico-demografice din teren, cu tot cortegiul de suferinţe, daune şi nenorociri umane şi de pierderi de bunuri materiale.

Teritoriul cedat Ungariei prin Dictatul de la Viena urma să fie părăsit de armata română pînă la 13 septembrie 1940 la miezul nopţii, iar primele trupe de ocupaţie maghiare urmau să treacă frontiera în cursul dimineţii de 5 septembrie 1940. Ocuparea Transilvaniei de Nord-Est, asupra căreia Ungaria nu avea decît pretenţii nu şi drepturi, s-a făcut printr-o demonstraţie de forţă, deşi exista o înţelegere între cele două state ca retragerea armatei române să se facă fără nicio rezistenţă. Cu toate acestea, acţiunea prin care trebuia preluată, fără luptă, această provincie era considerată de autorităţile de la Budapesta ca o răzbunare a Ungariei pentru umilinţele acceptării Tratatului de la Trianon din 1920 şi trebuia văzută ca un act eroic, ca o victorie a armatei maghiare, nu ca un rezultat al voinţei puterilor fasciste. Ca urmare, ocuparea Ardealului de Nord s-a făcut teatral: Horthy, intrînd pe un cal alb în principalele oraşe din Transilvania cedată; arcuri de triumf; ungurii localnici în costume de sărbătoare; o forţă militară cu totul disproporţionată ca număr de militari mărşăluind prin Transilvania ca după un război victorios, deşi nu s-a tras nici un glonţ împotriva ‘’inamicului’’ armatei române. În Transilvania de Nord-Est au pătruns peste 300 mii de militari, la care s-au adăugat 7.300 membri ai administraţiei militare, 2.268 subofiţeri, 56 ofiţeri şi trei detaşamente ale poliţiei, 1.200 subofiţeri, 107 ofiţeri şi trupa aferentă aparţinînd jandarmeriei. Dincolo de caracterul demonstrativ menit a-i încuraja pe unguri şi a-i intimida pe români, înţelesul real al acestei desfăşurări de forţă a fost acela al unei adevărate expediţii de pedepsire a populaţiei româneşti din acest teritoriu.

În ziua de 5 septembrie 1940, Horthy Miklos şi Pal Teleki, primul ministru al Ungariei, intră în Satu Mare în fruntea unei coloane a armatei maghiare, într-un ceremonial întreţinut cu multă grijă.
În ‘’Proclamaţia’’ citită la mitingul din centrul oraşului Satu Mare, organizat cu prilejul ‘’eliberării oraşului’’, cei doi ‘’conducători’’ incită la acţiuni criminale, inumane împotriva populaţiei româneşti, printre altele cerînd ca ‘’Duşmanii Ungariei – românii, trebuie suprimaţi prin toate mijloacele’’.

În conformitate cu acest program de purificare etnică de sorginte fascistă, trupele ungare şi formaţiunile paramilitare ieşite ca din pămînt se dedau la crime  inimaginabile în teritoriul pe care urmau să-l ocupe, Transilvania de Nord-Est, urmărind să extermine şi să elimine populaţia românească din această parte a ţării, în dorinţa de a schimba artificial raportul demografic în favoarea populaţiei maghiare.
Ungurii revizionişti, şovini şi iredentişti, răzbunători şi provocatori din fire, nu au cunoscut nici limită şi nici scrupule în calea realizării ideii înfăptuirii ‘’Ungariei Milenare’’, la care să încorporeze întreaga Transilvanie, curăţată, dacă este posibil, de elementul românesc, existent în acest teritoriu. Ca forme de manifestare violentă împotriva românilor s-au înregistrat: asasinate individuale şi colective; arestări samavolnice; maghiarizarea sistemului de învăţămînt; ofensiva împotriva bisericii române (atît ortodoxe, cît şi greco-catolice) şi trecerea forţată a românilor la confesiunile maghiare, deznaţionalizarea prin cultură, armată etc; expulzările şi constrîngerea la refugiere.

Populaţia românească de aici avea să rămînă complet descoperită în faţa puhoiului armatei ungare, dornice de răzbunare şi a unor reprezentanţi ai comunităţii locale maghiare, care doreau să scape pentru totdeauna de români, fie expulzîndu-i, fie omorîndu-i. Au fost ucise cu deosebire elementele conducătoare din comunităţile locale româneşti (primari, preoţi, învăţători). Totul era astfel gîndit ca populaţia românească să rămînă fără conducătorii ei tradiţionali. Aproape că nu a existat localitate din Ardealul de Nord care să nu fi dat tributul de sînge ocupaţilor unguri.
Au excelat prin cruzime crimele, maltratările săvîrşite la Trăsnea, Ip, Şimleul Silvaniei, Ciumărna, Zalău, Camăr, Marca, Hida, Mureşenii de Cîmpie, Huedin, Cluj, Beliu, Zăbala, Breşcu, Sărmaş, Prundul Bîrgăului, Moisei ş.a.

Referindu-se la situaţia din unele aşezări româneşti din apropierea frontierei cu Ungaria, în primele zile ale ocupării nord-estului Transilvaniei, ziarul ‘’Universul’’ arăta: ‘’Barbariile au început cu prima zi de ocupaţie în judeţele Satu Mare şi Bihor. Din primele ore ale ocupaţiei, ţăranii români au fost măcelăriţi. Alte barbarii s-au săvîrşit tot în primele ore la mănăstirea Bixad de lîngă Satu Mare. La miez de noapte, pe la orele 2, călugării s-au trezit asaltaţi de un grup de tineri unguri din organizaţia ‘’Levente’’. Scoşi din chilii în curte, preoţii au fost loviţi cu pumnalele, iar un grup de 20 de ţărani români refugiaţi în ajun, tocmai de frica teroriştilor, au fost măcelăriţi. De la mănăstire bandele de leventi au trecut în Ţara Oaşului şi în Maramureş, unde au masacrat toţi românii întîlniţi. La Săpînţa, ţăranii au fost bătuţi cu frînghii ude, apoi puşi să-şi sape mormîntul’’.
În judeţul Bihor, în ziua de 4 septembrie 1940, armata maghiară, încălcînd convenţia de la Viena, care prevedea trecerea frontierei în 5 septembrie, năvălind în comuna Diosig, a deschis focul asupra grănicerilor români, ucigînd pe sergentul Gheorghe Miţu, sergentul Gheorghe Tămaş, caporal Pavel Mocanu, fruntaş Ştefan Herna şi soldat Vasile Bălan. Locotenentul Dumitru Lazăr, grav rănit, a murit la spitalul din Debreţin.

În ziua de 7 septembrie 1940, soldaţi unguri au arestat 20 de ţărani români din comuna Mihai Bravu, jud. Bihor, care se aflau la muncă pe cîmp, fiind duşi într-un cimitir părăsit, bătuţi cu patul puştilor şi apoi omorîţi prin împuşcare.
În ziua de 8 septembrie 1940, o echipă de militari unguri au ucis 13 români în comuna Almaşu Mare, jud. Bihor.
Oraşul Zalău a fost ocupat de trupele ungare în ziua de 8 septembrie 1940. În aceeaşi zi, trupele de ocupaţie au omorît 7 români, din care 4 femei, sub pretextul că aceşti nenorociţi au atacat un escadron unguresc. Cadavrele au fost îngropate  pe jumătate  pentru a fi mîncate de cîini. În abatorul oraşului alţi 6 români au fost ucişi.

Pe serpentinele Meseşului au mai fost împuşcaţi de armata ungară 10 români. Învăţătorul Ioan Toma, refugiat din Sălaj pe 21 septembrie 1940, declara: ‘’Munţii Meseşului sînt plini de cadavrele românilor din Stîna, Ciumărna, Unguraş etc. Românii au fost legaţi de maşini şi duşi zeci de kilometri’’.

Trupele maghiare au ajuns în aceeaşi zi de 8 septembrie 1940 în comuna Ciumărna, unde au ucis 11 persoane.
În 10 septembrie 1940, o unitate de honvezi ocupă comuna Hida, aducînd sub escortă 11 ţărani români găsiţi pe şosea, 9 dintre ei fiind împuşcaţi.

În zilele de 16 şi 17 septembrie 1940, în comuna Marca au fost ucise 19 persoane – români, evrei şi slovaci – iar în 18 septembrie, armata maghiară a masacrat, fără niciun motiv, 16 ţărani români din comuna Cosmiciul de Sus, aceştia fiind aruncaţi apoi într-o groapă comună.
La 11 septembrie 1940, la Sînmihaiul Almaşului, 10 români au fost ucişi de armata maghiară. La 12-13 septembrie 1940 au fost ucişi 12 români la Valea Drăganului, în perioada 12-30 septembrie, la Oradea, au fost ucişi 9 români de către civilii unguri.

Între 5 şi 30 septembrie, la Cluj, au fost omorâţi 21 de români de către civilii unguri. La 13 septembrie, soldaţi unguri au ucis cîte un român în comunele Poieni şi Coasta, jud. Cluj. Printre marile atrocităţi săvîrşite asupra populaţiei româneşti se înscrie masacrul de la Trăsnea, jud. Sălaj, comis de armata maghiară de ocupaţie şi etnicii unguri din localitate.
Sînt serioase indicii că la Zalău, în ziua de 8 septembrie 1940, la masa ce s-a dat în cinstea trupelor maghiare, s-a hotărît de către comandantul Batalionului 22 Grăniceri Debreţin, locotenent-colonel Akosi, la îndemnul moşierului Baji Francisc, ca acest batalion să se abată din drumul normal şi să treacă prin comuna Trăsnea cu scopul de a extermina populaţia aşezată în partea comunei numită ‘’Măgura’’ – ce fusese expropriată din proprietatea grofului Baji Francisc în urma Reformei Agrare din 1921, precum şi locuitorii indezirabili – români – din partea veche a comunei.

În ziua de 9 septembrie 1940 a început să intre în comună grosul coloanei batalionului împreună cu locotenent-colonelul Akosi. Încă de la intrarea în comună au avut loc primele incidente. Pe cîmp au găsit cîţiva copii români păscînd vitele. Întrebîndu-i de unde sînt, aceştia au răspuns ‘’din Trăsnea’’. Fără nicio vorbă au fost toţi împuşcaţi şi lăsaţi morţi pe islazul comunei. După ocuparea comunei, auzindu-se focuri de armă spre şoseaua de la marginea satului, trase de un un grup de soldaţi în stare de ebrietate, unităţile maghiare au declanşat măcelul asupra populaţiei româneşti. Românii sînt masacraţi în focuri de armă şi mitralieră, străpunşi cu săbii şi baionete, femeile gravide au fost  spintecate cu baioneta, copiii români erau aruncaţi de vii în văpaia focului caselor care ardeau, murind în chinuri groaznice. Peste 200 de români, bărbaţi, bătrîni, femei cu copii în braţe, au fost adunaţi în comună şi duşi spre executare la pîrîul morii; au scăpat cu viaţă numai datorită intervenţiei, în ultimul moment, a unui general ungur, care l-a mustrat aspru pe locotenent-colonelul Akosi, pentru mîrşava faptă, declarînd textual: ‘’cum aceşti moşnegi, aceste femei şi aceşti copii din braţele mamelor au putut ataca armata ta? Aceasta este o ruşine care va rămîne înscrisă pe obrazul armatei maghiare’’.
Rezultatul masacrului de la Trăsnea: 263 de români (copii, femei, bărbaţi, tineri şi bătrîni), morţi şi răniţi. Dintre aceştia au fost identificaţi 90 de morţi.

Cea mai mare şi mai îngrozitoare atrocitate comisă de armata ungară în cîrdăşie cu etnicii unguri locali, de o bestialitate fără seamă, unde au căzut cele mai numeroase victime nevinovate cu ocazia ocupării Ardealului, este cea de la Ip, judeţul Sălaj.

În noaptea de 13/14 septembrie 1940, echipe de soldaţi unguri, însoţiţi de formaţiuni paramiliatre ale aşa-zisei gărzi naţionale (Nemzetorseg), precum şi de circa 25 de elemente şovine, horthyste din localitate au atacat pe neaşteptate populaţia românească din comuna Ip, masacrînd-o. Relatînd modul în care a fost comis acel masacru, un document care reconstituie tragicul eveniment consemnează că în acea noapte, pe o ploaie torenţială, au scos din case pe toţi românii care nu fugiseră, i-au bătut pînă la sînge şi i-au schingiuit, zdrobindu-le oasele şi smulgîndu-le unghiile, apoi, fără a ţine seama de sex şi vîrstă, i-au împuşcat cu focuri de armă şi de mitralieră. În plus, femeile au fost violate, iar copiii spintecaţi cu baionetele. Cadavrele au fost cărate apoi cu căruţele – unii  încă mai respirau – şi  îngropate într-o groapă comună peste care au turnat 400 kg de var şi apoi pămînt. Au căzut victime acestui odios masacru 157 de români, copii, femei, bătrîni şi bărbaţi, care aveau o singură vină – aceea că erau români.

La Huedin,  la 10 septembrie 1940, a fost omorît cu o ferocitate care întrece orice închipuire protopopul ortodox român din oraş, Aurel Munteanu. Luat de pe stradă de un ofiţer ungur în timp ce se ducea la o înmormîntare, părintele Munteanu a fost schingiuit timp de patru ore în chip fioros, bătut cu pumnii şi ciomegele pînă a căzut la pămînt; i-au smuls părul şi barba cu carne cu tot, i-au fost frînte oasele, iar unul din asasini – Budai Ioan Gypu – i-a înfipt de mai multe ori bastonul în gură pînă ce i-a ieşit preotului prin ceafă.

În aceeaşi zi, tot la Huedin, premilitarii Ioan Negru şi Vasile Pop au fost spînzuraţi de un copac, cu capul în jos.

Printre crimele colective monstruoase comise de armata maghiară împotriva populaţiei româneşti pe teritoriul ocupat se numără şi cele din Mureşenii de Cîmpie (jud. Cluj) din ziua de 20 septembrie 1940. Comuna Mureşenii de Cîmpie era aşezată pe teritoriul cotropit, în imediata apropiere a liniei vremelnice a frontierei stabilite prin Dictatul de la Viena. Pichetul de grăniceri unguri s-a stabilit în casa preotului Andrei Bujor, unde soldaţii s-au dedat la nenumărate fărădelegi. În seara zilei de 19 spre 20 septembrie 1940, la locuinţa preotului au fost aduse cu forţa 11 persoane din sat: copii, femei, bărbaţi de diferite vîrste, cu toţii masaţi în sufrageria locuinţei de cei 15 soldaţi unguri conduşi de locotenentul Csordassy Gergely din Regimentul 19 honvezi din Nyregyhaza. La un semn, călăi înarmaţi au început să tragă cu armele, să împungă cu baionetele, măcelărind, torturînd şi mutilînd corpurile victimelor. Toţi cei din casă au fost ucişi. După masacru, asasinii au săpat o groapă mare în grădină, unde au aruncat cadavrele mutilate. Peste groapă au făcut un foc mare, încercînd să carbonizeze cadavrele, dar apropiindu-se zorile, au astupat groapa cu pămînt şi apoi s-au retras.

Dimineaţa, în zorii zilei, soldaţii unguri au adus cu forţa cîteva femei din sat, obligîndu-le să spele camera unde fuseseră asasinate victimele nevinovate. A treia zi după săvîrşirea masacrului, ţăranii au dezgropat cadavrele, trăind clipe de groază cînd au reconstituit cu greu din cauza mutilării, a focului, identitatea celor 11 cadavre: preotul Andrei Bujor 51 de ani, soţia sa, Lucreţia Bujor, născută Mureşan, de 48 de ani; fiica lor, Lucia Bujor, licenţiată în Litere, de 24 de ani; Mărioara Bujor, studentă în anul al II-lea la Facultatea de Ştiinţe, de 22 de ani; băiatul, Victor Bujor, elev în clasa a VIII de liceu, Natalia Petrea, soţia învăţătorului Gheorghe Petre; mama ei, Ana Miron şi fetiţa ei Rodica Petre de 5 ani; Gurzău Ioan, cantor la biserica din sat, şi soţia sa gravidă în luna a IX-a; servitoarea preotului, Iuhasz Sarlota, o maghiară originară din Palatca, ucisă pentru ca să nu rămînă niciun martor. S-a dovedit, ulterior, că această odioasă crimă a fost comisă la îndemnul contelui Wass Albert din Sucutard, care îl ura pe părintele Bujor din cauza unui teren de vînătoare şi pentru că, fiind membru al Comisiei de Împroprietărire create în urma Reformei Agrare din 1921, a participat la exproprierea unei părţi din moşia acestuia.

Acelaşi Wass Albert este autorul moral al crimei petrecute la Sucutard, jud. Cluj, în 24 septembrie 1940, cînd patru persoane – doi români şi doi evrei  – au au fost omorîte.

În toamna anului 1944, lunile septembrie – octombrie, în timpul retragerii Armatei ungare din Transilvania sub presiunea trupelor române şi sovietice, s-au comis alte masacre înfiorătoare împotriva românilor şi evreilor. Astfel, la Sărmaş, jud. Mureş, au fost omorîţi 126 de evrei de către soldaţi maghiari, cu concursul ungurilor locali. La Prundul Bîrgăului, jud. Năsăud, în 10 octombrie 1944, au fost omorîţi 20 de români, iar la Moisei, jud. Maramureş, un număr de 29 de ţărani români au fost adunaţi într-o casă şi ucişi cu o cruzime bestială de soldaţii unguri, rămînînd în viaţă doar doi oameni, unul dintre ei fiind Vasile Petean din Palatca, jud. Cluj.

Cele mai multe asasinate, 919, au fost comise în primul an de stăpînire maghiară în Ardealul de Nord, dacă ne referim doar la victimele de naţionalitate română. În total, pînă la 1 septembrie 1944, numărul celor omorîţi (în afară de cei 132 mii de evrei), a fost de 991. Pe judeţe, statistica arată: Bihor – 162, Ciuc – 8, Cluj – 177, Maramureş – 32, Mureş – 36, Năsăud – 8 , Odorhei – 3, Satu Mare – 29, Sălaj – 495, Someş – 16, Trei Scaune – 25 (Petru Ţurlea, Români şi Unguri, 2012, pag. 16-82).

Concomitent cu masacrele şi asasinatele, ocupanţii unguri au iniţiat un program de devastări şi distrugeri de bunuri, în special biserici, case parohiale şi alte edificii ale românilor, exproprieri şi expulzări în masă ale ţăranilor colonizaţi în urma Reformei Agrare din 1921 în satele întemeiate în perioada interbelică (Macea, Horea, Scărişoara, Sălard, Gelu, Baba Novac, Lazuri, Inceuleşti ş.a) din judeţele Bihor, Sălaj şi Satu Mare. Sute şi mii de români din aceste localităţi au fost somaţi de autorităţile militare ungare ca în cîteva ore să-şi părăsească locuinţele, agoniseala de-o viaţă întreagă, luînd drumul pribegiei, pe jos, în căruţe sau înghesuiţi şi încuiaţi în vagoare de marfă, fiind trecuţi forţat peste graniţă.

Regimul horthysto-fascist a aplicat o politică oficială de stat de alungare, expulzare, obligîndu-i pe români să se refugieze în România, ca mijloc premeditat pentru schimbarea forţată a raportului numeric dintre naţionalităţi în favoarea populaţiei maghiare. Din cauza măsurilor represive adoptate de unguri în cei patru ani de ocupaţie, au fost nevoiţi să-şi părăsească locurile natale peste 500 mii de români din Transilvania de Nord, casele şi locuinţele celor plecaţi în bejenie fiind ocupate de coloniştii unguri – 500 de mii, în special din Ungaria. Numai în Cluj au adus circa 56 de mii de unguri, ceea ce reprezenta jumătate din populaţia oraşului,  în perioada respectivă, 1940-1944.

Perioada de ocupaţie ungaro-hothystă în Ardealul de Nord a fost marcată de o încrîncenată politică de maghiarizare forţată a românilor prin metode şi manifestări violente, forţarea trecerii românilor la religia romano-catolică sau protestantă, desfăşurarea în limba maghiară a slujbelor religioase în multe biserici româneşti, distrugerea multor biserici, troiţe, monumente istorice etc. aparţinînd românilor şi vînzarea la licitaţie a materialelor rezultate, profanarea cimitirelor româneşti, unele dintre ele distruse total şi arate, în altele mutilarea crucilor sau înlocuirea inscripţiilor româneşti, punîndu-se în locul lor nume maghiare de persoane, profanarea monumentelor eroilor români căzuţi în Primul Război Mondial şi împrăştierea osemintelor celor îngropaţi acolo, aşa cum s-a întîmplat în judeţul Trei Scaune.

S-a interzis folosirea limbii române în localuri şi locuri publice, cei care îndrăzneau să vorbească româneşte erau bătuţi, arestaţi, maltrataţi. În instituţiile statului au fost înlocuiţi abuziv funcţionarii români, cu excepţia celor care cunoşteau limba maghiară şi acceptau să treacă la religia romano-catolică, respectiv să-şi declare naţionalitatea maghiară.

Funcţionarii, prin diferite măsuri abuzive şi ordonanţe discriminatorii, au fost puşi să justifice atitudinea avută pe timpul regimului românesc, în perioada interbelică, pentru ca pe motive neîntemeiate, acuzaţi de sentimente româneşti, să fie alungaţi din serviciu şi să fie declaraţi nedemni pentru a primi pensie.

Educaţia în limba română a fost cu totul desfiinţată în nordul Transilvaniei. Ca urmare a închiderii în masă a  şcolilor – la peste 1,2 milioane de români au rămas 692 şcoli primare şi 10 şcoli gimnaziale (inclusiv un singur liceu), în comparatie cu 1844 şcoli primare şi 106 gimnaziale pentru o populaţie maghiară de sub 1 milion. 3900 din cei 4700 de profesori şi învăţători români din şcolile româneşti rămase au fost fie expulzaţi de autorităţile maghiare, fie expuşi la asemenea persecuţii de către organele statului maghiar şi de către populaţia maghiară încît au fost nevoiţi să se refugieze. În locul lor au fost aduse cadre didactice maghiare, care, în majoritate, nu cunoşteau limba română, ajungîndu-se astfel ca întregul proces de învăţămînt să se desfăşoare în limba maghiară.

Zeci de mii de români au fost trimişi pe front, întotdeauna în linia întîi de luptă. Aceasta a făcut ca numărul morţilor, dispăruţilor şi răniţilor să fie în cea mai mare parte constituită din români. Sute de tineri români încadraţi în organizaţia paramilitară ‘’Levente’’, pentru că nu cunoşteau limba maghiară, au fost puşi la jug ca animalele şi siliţi să are şi să grăpeze în hohotele de rîs ale camarazilor maghiari.

Pentru distrugerea fizică a elementului românesc s-au constituit tabere de muncă forţată, în care pe lîngă români erau şi evrei. În ele au fost obligaţi să lucreze peste 70 mii de români. Regimul de viaţă şi tratamentul din taberele de muncă forţată, muncile fizice – la terasamentele de cale ferată, în minele de cărbuni, la constuirea de aeroporturi, canale, în agricultură, în fabrici, la tăierea pădurilor, la săparea de tranşee în spatele frontului, construcţia de cazemate, etc. – pînă la epuizare, între 12 şi 14 ore pe zi, inclusiv duminica, lipsa asistenţei medicale, au dus în mod normal la scăderea dramatică a vitalităţii românilor şi evreilor.

Pentru reducerea numărului de români în Ardealul cedat Ungariei, mulţi au fost deportaţi în Germania şi Ungaria. De pildă, în primăvara anului 1944 au fost trimişi în Germania aproximativ 25 de mii de români pentru a fi încadraţi în detaşamente de muncă sau de luptă.
Politica represivă, de discriminare a românilor din Ardealul de Nord, a continuat şi în timpul administraţiei militare sovietice – octombrie 1944 – martie 1945.

Crimele barbare împotriva românilor din Ardealul de Nord, comise de ocupanţii unguri, nu pot şi nu trebuie uitate. Nu trebuie uitate, mai ales, în zilele noastre, cînd cercurile revizioniste, revanşarde maghiare, falsifică adevărul privind dreptul istoric al poporului român asupra Transilvaniei. Aceste forţe încearcă să reabiliteze horthysmul, să-l absolve de crimele şi atrocităţile comise împotriva poporului român şi altor popoare vecine.

Prof. univ. dr. Ioan BOJAN

http://www.ziarulfaclia.ro/batalia-pentru-ardeal-iii/

 

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: