CRONICI DIN GERULIA & STIRI FIERBINTI din TREBUCI

iunie 28, 2012

26-28 iunie 1940 – România, între neputinţă, premeditare şi dezastru

Filed under: Uncategorized — mihaibeltechi @ 8:24 am
23:17
Basarabia, 28 iunie 1940

„România nu a cedat cele două provincii, ci
«doar le-a evacuat sub ameninţare»”.[1]

Au trecut anii… 72, de de la evenimentele tragice din iunie 1940, debutul rapturilor teritoriale ale acelui an nefericit pentru români.

„Numeroase documente, sau aspecte ale celei mai mari conflagraţii din istoria omenirii au fost, fie uitate, fie mistificate de către «fabricanţii» de istorie, ocultate de cei interesaţi, însă ştergerea memoriei este definitivă numai dacă raţiunea umanităţii dă semne de oboseală. Din când în când, memoria trebuie reînprospătată.”

Am reprodus acest pasaj dintr-un mai vechi studiu, scris în 2008, considerând-ul încă actual. (Ion Măldărescu)

În urma notei ultimative din 26 iunie 1940, după discuţii aprinse, Consiliul de Coroană al României a hotărât acceptarea cerinţelor sovietice, şase dintre membrii Consiliului pronunţându-se pentru poziţia de rezistenţă în faţa agresorului: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu şi Ernest Urdăreanu. Primul-ministru al României, Gheorghe Tătărăscu, avea să menţioneze, cu referire la dictatul sovietic că „rezistenţa era soluţia cea mai uşoară; era soluţia instinctului; soluţia bărbăţiei” dar rezistenţa în faţa forţei militare sovietice nu avea sorţi de izbândă, la care se mai adăuga şi izolarea României pe plan internaţional, lipsa unor aliaţi pe care îi avusese în anii ’20-’30. Decizia a fost următoarea: „Guvernul a hotărât acceptarea ultimatumului ca singura soluţie impusă de raţiune. Am hotărât acceptarea care lăsa deschise toate căile viitorului, preferând-o rezistenţei, care, deschizând drumul şi altor agresiuni împotriva României, putea pune în primejdie fiinţa însăşi a statului român.”

Nota ultimativă a Moscovei, din 26 iunie 1940 – care cuprindea o serie de falsuri şi teze lipsite de orice suport istoric, etnic şi economic – transmisă guvernului de la Bucureşti, la 26 iunie 1940 cerea României:
„1. Să înapoieze Uniunii Sovietice Basarabia;
2. Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harţii anexate.” 
Fără a ţine seama de prevederile Notei ultimative emise şi forţând realizarea planului de anexare a Basarabiei, trupele sovietice au trecut Nistrul încă în dimineaţa zilei de 28 iunie. Au ocupat oraşele: Cernăuţi, Chişinău şi Cetatea Albă, după care ofensiva sovietică a continuat, depăşind termenele stabilite. În situaţia descrisă unităţi ale Armatei Româneşti au fost încercuite, multe dintre ele fiind dezarmate, s-au produs ciocniri soldate cu victime. Populaţia minoritară, alogenă, era instigată la acte de violenţă şi însuşirea bunurilor Armatei Române. Unităţile Armatei Române, dezorganizate, erau atacate de bandele de „răsculaţi” şi de grupuri de soldaţi sovietici. Câteva comentarii relevante se impun de la sine :

„Din ziua de 28 iunie (1940) evreii îşi manifestaseră – în întreaga Basarabie şi Bucovină de Nord, nu doar în oraşe, dar şi în satele Basarabia şi Bucovina, 28 iunie1940mai mari – bucuria că au devenit sovietici. Nu puţini erau înarmaţi şi agitau liste negre, ameninţând cu pedepsirea celor figurînd acolo. […] De îndată ce s-a dat ordinul de evacuare, evreii s-au dedat la manifestaţii antiromâneşti, rupînd şi scuipînd tricolorul şi suindu-se pe Monumentul Unirei (din Cernăuţi), abordând stegul roşu […] înainte de intrarea trupelor sovietice…„[2]

Nu după mult timp în ziarul „Universul” a apărut impresionantului articol al marelui savant Nicolae Iorga sub titlul „De ce atâta ură?” pe care îl redau:

„Se adună şi cresc văzând cu ochii documentele şi materialele, actele oficiale şi declaraţiile luate sub jurământ. Înalţi magistraţi şi bravi ofiţeri, care şi-au riscat viaţa ca să apere cu puterile lor retragerea şi exodul românilor, au văzut cu ochii lor nenumăratele acte de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor, lovituri cu pietre şi huiduieli. Toate aceste gesturi infame şi criminale au fost comise de evreimea furioasă, ale căror valuri de ură s-au dezlănţuit ca sub o comandă nevăzută.
De unde atâta ură?
Aşa ni se răsplăteşte bunăvoinţa şi bunătatea noastră?
Am acceptat acapararea şi stăpânirea iudaică multe decenii şi evreimea se răzbună în ceasurile grele pe care le trăim. Şi de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă şi publică de isprăvile bandelor ucigaşe de sectanţi sangvinari. Nebunia organizată împotriva noastră a cuprins târguri, oraşe şi sate.
Fraţii noştri îşi părăseau copiii bolnavi, părinţii bătrâni, averi agonisite cu trudă. În nenorocirea lor ar fi avut nevoie de un cuvânt bun, măcar o fărâmă de milă. Sprijin cald şi un cuvânt înţelegător, fie şi numai sentimental, ar fi fost primit cu recunoştinţă. Li s-au servit gloanţe, au fost sfârtecaţi cu topoarele, destui dintre ei şi-au dat sufletul. Li s-au smuls hainele şi li s-a furat ce aveau cu dânşii, ca apoi să fie supuşi tratamentului hain şi vandalic. Românimea aceasta, de o bunătate prostească faţă de musafiri şi jecmănitori, merita un tratament ceva mai omenesc din partea evreimii, care se lăuda până mai ieri că are sentimente calde şi frăţeşti faţă de neamul nostru în nenorocire.”

„Ultimatumul sovietic de la 26 iunie 1940 şi anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru, la Uniunea Sovietică, a fost întâmpinată cu bucurie de evreii din aripa stângă şi comunişti.”[3]

Apreciez deosebit de relevant şi comentariul lui Paul Goma din lucrarea sa, „Basarbia şi problema”: „Nu am auzit să fi existat vreun singur evreu, atunci, acolo, în Basarabia-Bucovina „Săptămânii roşii” (28 iunie-3 iulie 1940) care să fi protestat verbal – necum să se opună – coreligionarilor beţi de ură (de rasă, nu de clasă) care s-au dedat la acte de pură bestialitate. Victime: Românii militari în retragere, Românii civili porniţi în refugiu… […] Fireşte, „nu toţi Evreii”…

Acţiunile agresive, anexioniste ale U.R.S.S. au avut consecinţe nefaste pentru soarta întregii populaţii dintre Prut şi Nistru. În iunie 1940 a fost întreruptă brutal evoluţia firească a Basarabiei, a nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa, în cadrul statului român şi a fost impus, pentru multe decenii, un sistem social-economic contrar intereselor româneşti şi un regim politic totalitar-represiv. Locuitorii teritoriului dintre Prut şi Nistru au fost supuşi foametei, valului de arestări, deportărilor şi asasinatelor în masă, impunându-li-se sistemul sovietic de organizare a vieţii.[4] Documentele secrete la care unul dintre agenţii importanţi ai G.R.U. (spionajul militar sovietic) a avut acces, mărturiile combatanţilor, analiza minuţioasă a desfăşurării luptelor, a tehnicii militare utilizate şi a pregătirilor din spatele frontului, confirmă afirmaţiile lui Victor Suvorov privind adevăratul instigator al celui de-Al Doilea Război Mondial. În continuare, vă prezentăm o selecţie de extrase semnificative – unele cu referire directă la momentul 28 iunie 1940 – din volumul „Spărgătorul de gheaţă – Cine a declanşat Al Doilea Război mondial?”. Autorul Vladimir Bogdanovici Rezun semnează sub pseudonimul Viktor Suvorov. Cei care nu au citit cartea vor avea prilejul să ia contact şi să aprecieze valoarea elementelor – unele şocante – relatate de fostul agent sovietic GRU, refugiat în Marea Britanie:

Victor Suvorov - Spărgatorul de gheaţă„Nu Germania s-a pregătit de agresiune împotriva Uniunii Sovietice, ci Uniunea Sovietică a pregătit agresiunea asupra Germaniei, care, pur şi simplu s-a apărat, aplicând o lovitură preventivă.”[5]

„Da, Uniunea Sovietica s-a pregătit de război şi ar fi atacat, inevitabil, dar Hitler, cu lovitura sa, a zadarnicit aceste planuri.”[6]

„Prefaţă către cititorul rus

Iertaţi-mă!
Dacă nu sunteţi gata să iertaţi, nu mai citiţi aceste rânduri, blestemaţi-mă, blestemaţi cartea fără s-o citiţi. Aşa fac mulţi. Am întinat ceea ce are mai sfânt poporul nostru, am întinat singurul lucru sfânt care i-a mai ramas: memoria Războiului, a aşa-zisului «mare război pentru apararea patriei». Iau aceasta sintagmă în ghilimele şi scriu cu litere mici. Iertaţi-mă!
Eu demonstrez că Uniunea Sovietică este principalul vinovat şi principalul instigator al celui de-Al Doilea Răz¬boi Mondial. Uniunea Sovietică este participantă la cel de-Al Doilea Răz¬boi Mondial din 1939, din prima zi. Co¬muniştii au ticluit legenda că am fost atacaţi şi, din acel moment, a început «marele război».
Eu trag aceasta legendă de sub picioare, la fel cum călăul trage scăunelul condamnatului la spânzuratoare. Trebuie să ai o inimă de câine sau să nu o ai deloc ca să fii călăul care ucide moaştele sacre ale unui popor. Ale propriului popor. Nu e nimic mai înfricoşător decât să faci munca de călău. Am luat prin propria-mi voinţă această povară şi am ajuns aproape de sinucidere.
Ştiu că în milioane de case se află fotografiile celor care nu s-au mai întors din război. Astfel de fotografii sunt şi în casa mea. Nu vreau să întinez memoria a milioane de morţi, însă aruncând în praf aureola sacră a războiului, pe care au născocit-o comuniştii, am întinat fără să vreau memoria celor care nu s-au întors din război.
Iertaţi-ma!”
Victor Suvorov

„La 23 august 1939, după semnarea la pactului Ribbentrop-Molotov, la şedinţa Biroului Politic al P.C.U.S., Stalin striga fericit: «L-am înşelat pe Hitler!». Într-adevăr, Stalin l-a înşelat pe Hitler aşa cum nimeni n-a mai fost înşelat în întreg secolul al XX-lea: peste doar o săptamână şi jumătate, Hitler lupta pe doua fronturi, altfel spus, chiar de la începutul războiului, Germania era în situatia de de a pierde razboiul (si chiar l-a pierdut!). Cu alte cuvinte, la 23 august 1939 Stalin deja câştigase cel de-Al Doilea Război Mondial, încă înainte ca Hitler să atace Polonia.”

„În vara lui 1940, printr-o ticăloasă campanie «eliberatoare», Stalin a rupt din România Bucovina şi Basarabia. Chiar la gura Dunării, malul estic al rîului, pe o porţiune de cîteva zeci de kilometri, a trecut la Uniunea Sovietică. Imediat a fost mutată aici Flotila Dunării, formată în prealabil. N-a fost uşor să fie strămutate vasele de pe Nipru: vasele mici au fost transportate pe calea ferată, iar cele mari au fost aduse cu măsuri speciale de siguranţă, pe timp favorabil, prin Marea Neagră.”

„În iunie 1940, când armata germană lupta în Franţa, din ordinul lui Stalin şi fără nici un fel de consultare cu aliaţii germani, Jukov a rupt o bucată din România – Basarabia – şi a adus navele fluviale în Delta Dunării. Dacă Hitler va face încă un pas spre apus, înPaul Goma - Săptămâna roşie Marea Britanie, cine garantează că Jukov, din ordinul aceluiaşi Stalin, nu va mai face încă un pas în România, un pas de o sută de kilometri, fatal pentru Germania?”

„Hitler a cerut şefului diplomaţiei sovietice să îndepărteze ameninţarea asupra inimii petroliere a Germaniei. Stalin şi Molotov n-au făcut acest lucru. Cine este vinovat de începerea războiului? „

„Cine pe cine a ameninţat? Cine pe cine a provocat la acţiuni în replică? Studiind în amănunt problema, marele istoric britanic L. Hart a stabilit că planul german din iulie 1940 a fost foarte simplu: pentru a apăra România de agresiunea sovietică trebuia ca atacul german să se dea în altă parte, distrăgând atenţia Armatei Roşii de la câmpurile petroliere.”

„În iunie 1940, când Uniunea Sovie¬tică nu era ameninţată de nimeni, zeci de nave de război sovietice au apărut în Delta Dunării. Aceasta acţiune n-avea nici un rost defensiv, dar constituia o ameninţare pentru oleoductele româneşti neprotejate şi, prin urmare, o ameninţare fatală pentru întreaga Germanie. În iulie 1940, Hitler are consultări intense cu generalii săi şi ajunge la concluzia, deloc încurajatoare, că nu e atât de simplu să apere România: căile de aprovizionare sunt lungi şi traversează munţii. Dacă se trimit multe trupe în apărarea României, vestul Poloniei şi estul Germaniei cu Berlinul rămân descoperite în faţa sovieticilor. Dacă sunt concentrate multe trupe în România şi aceasta este apărată cu orice preţ, tot n-ar folosi la nimic: teritoriul poate fi menţinut, dar conductele tot vor lua foc în urma bombardamentelor.”

„Stalin a făcut un pas înspre petrol, cucerind un cap de pod pentru o viitoare ofensivă, şi s-a oprit aşteptând. Prin aceasta şi-a arătat interesul pentru petrolul românesc şi l-a speriat pe Hitler, care până atunci luptase în Vest, în Nord, şi în Sud, fără să acorde atenţie «neutrului Stalin»”.

„Luarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică şi concentrarea în această zonă a unor însemnate forţe de agresiune, inclusiv corpul de armată de desant aerian şi Flotila Dunării, l-au obligat pe Hitler să examineze situaţia strategică din cu totul alt punct de vedere şi să-şi ia măsurile de prevedere corespunzătoare. Era însă cam târziu! Nici măcar atacul prin surprindere al Wermachtului asupra Uniunii Sovietice nu l-a mai putut salva pe Hitler şi imperiul său… Hitler a înţeles de unde vine principala primejdie, dar prea târziu. Trebuia să fi gândit la acest lucru înainte de semnarea pactului Molotov-Ribbentrop.”

„De ce a luat Stalin Basarabia în iunie 1940, ne spune telegrama sa din 7 iulie 1941 adresată comandantului Frontului de Sud, generalul de armată L.V. Tiulenev. Stalin cere ca Basarabia să fie menţinută cu orice preţ, «având în vedere că teritoriul Basarabiei ne este necesar ca bază de plecare la atac pentru organizarea ofensivei»”.

„Hitler lovise deja prin surprindere, iar Stalin nici nu se gândea la apărare. Principala lui grijă este să organizeze ofensiva pornind din Basarabia. Căci ofensiva din Basarabia însemna ofensiva asupra câmpurilor petroliere româneşti.
În cariera lui Stalin au fost puţine erori. Una dintre cele puţine, dar cea mai importantă, a fost luarea Basarabiei în 1940. Trebuia ori să cucerească Basarabia şi să meargă mai departe pâna la Ploieşti, acest fapt însemnând prăbuşirea Germaniei, ori să aştepte până ce Hitler va debarca în Marea Britanie, iar după aceea, să cucerească Basarabia şi întreaga Românie, acest fapt însemnând sfîrşitul «Reichului de o mie de ani»”.

„Şi iată că facem o unică, dar însemnată descoperire: în prima jumătate a lui iunie 1941, în Uniunea Sovietică s-a înfiinţat cea mai puternică armată din lume, însă nu la graniţa germană. Faptul e uluitor. Există suficiente mărturii că sporirea titanică a puterii militare sovietice la frontiera vestică (în Primul eşalon strategic, în special) n-a fost provocată de ameninţarea germană, ci de alte considerente. Poziţia Armatei a 9-a indică limpede aceste considerente: aceasta s-a înfiinţat la graniţa românească. După prima dispariţie, Armata a 9-a apare subit în iunie 1940 la graniţa românească. Acum însă nu mai este o armată de gradul al doilea, ci o autentică armată de şoc. Se pregătea o «campanie eliberatoare» în Basarabia, iar sursele sovietice arată că, «Armata a 9-a s-a înfiinţat special pentru rezolvarea acestei probleme importante»[7]. Pregătirea armatei s-a făcut cu cei mai agresivi comandanţi, în ajunul «campaniei eliberatoare», armata a fost inspectată de K.K. Rokossovski, abia eliberat din închisoare. Armata a 9-a a intrat în componenţa Frontului de Sud, – având calitatea de lider-cheie printre celelalte armate, la fel cum fusese Armata a 7-a în Finlanda. Frontul era comandat de G.K. Jukov personal. După o scurtă «campanie eliberatoare», Armata a 9-a dispare din nou. Apoi, sub acoperirea Comunicatului TASS din 13 iunie 1941, reapare pe acelaşi amplasament de unde începuse «eliberarea» cu un an în urmă. Acum nu mai era pur şi simplu de şoc, ci de supraşoc, se pregătea să devină cea mai puternică armată din lume. Pentru ce? Pentru apărare? Nu, de partea română sunt trupe prea puţine, dar chiar dacă ar fi fost multe, nici un agresor nu va da lovitura principală prin România, din cele mai elementare considerante geografice, însă noua „campanie eliberatoare a armatei a 9-a în România putea să schimbe întreaga situaţie strategică din Europa şi din lume. România este principala sursă de petrol pentru Germania. O lovitură asupra României înseamnă moartea Germaniei, înseamnă oprirea tuturor tancurilor şi avioanelor, a tuturor maşinilor, vaselor, a industriei şi transportului. Petrolul este sîngele războiului, iar inima Germaniei, oricît ar părea de curios, se afla în România. O lovitură asupra României înseamnă o lovitură direct în inima Germaniei.”

Constantin Virgil Gheorghiu - Ard malurile Nistrului„Hitler a făcut ca toate acestea să nu se întîmple. În comunicatul guvernului german, transmis guvernului sovietic în momentul începerii războiului, sunt indicate cauzele acţiunii germane împotriva Uniunii Sovietice. Printre aceste cauze este şi concentrarea lipsită de temei a trupelor sovietice la graniţele României, ceea ce reprezintă un pericol fatal pentru Germania. Toate acestea
nu sunt născociri ale «propagandei lui Goebbels». Armata a 9-a de «supraşoc» a luat fiinţă ca armată pur ofensivă. Generalul-colonel P. Belov mărturiseşte că şi după începerea operaţiunilor germane pe teritoriul sovietic, în armata 9 se consideră că, «fiecare misiune defensivă este ceva de scurtă durată»[8]. De fapt, de această boală sufereau toate armatele, nu numai armata a 9-a. O informaţie cu mult mai interesantă despre starea de spirit în Armata a 9-a o aduce triplul Erou al Uniunii Sovietice, mareşalul de aviaţie A.I. Pokrîşkin (pe atunci locotenent major, locţiitor al comandantului escadrilei de avioane de vînătoare din cadrul Armatei a 9-a). Iată discuţia lui cu un «burtă-verde care nu fusese tăiat până atunci» şi căruia «eliberatorii» îi luaseră magazinul. Suntem în Basarabia «eliberată», în primăvara lui 1941:
– O, Bucureşti! Dacă aţi vedea ce oraş frumos!
– Cândva am să-l văd, i-am răspuns cu convingere. Stăpînul magazinului a făcut ochii cât cepele, aşteptând ce voi spune mai departe.
A trebuit să schimb tema discuţiei [9]… Chiar şi locotenenţii ştiau că în curând vor merge în România. Un ofiţer sovietic n-are dreptul să călătoreasca în calitate de turist peste hotare. Uniunea Sovietică nu este Imperiul rus cu libertăţile sale. În ce calitate putea sa călătoreasca Pokrîşkin în România, dacă nu ca «eliberator»? în vorbele tânarului ofiţer nu era fanfaronadă: după război, Big Brother, tovaraşul Pokrîşkin, a vizitat Bucureştiul «elibe¬rat». Hitler a facut tot ce-a putut ca să împiedice acest lucru, dar nu a reuşit. A reuşit doar să amâne «eliberarea» inevitabilă. „

„Soldaţii germani au intrat pe teritoriul inamicului, toţi ca unul, în acelaşi moment. Cei ai lui Stalin au făcut la fel în Finlanda, în Mongolia şi în Basarabia. La fel urmau să procedeze şi în războiul cu Germania.”

„Sovietizarea Finlandei a fost şi mai minuţios pregătită, în momentul în care «clica militaristă finlandeză a început provocarea armată», Stalin avea deja în rezervă un «preşedinte» comunist finlandez, un „prim ministru» şi un întreg „«guvern”, incluzîndu-l şi pe cekistul şef al «Finlandei democratice libere». Şi în Estonia, Lituania, Letonia, în Basarabia şi în Bucovina s-au găsit «reprezentanţi ai poporului», care cereau alipirea la «marea familie frăţească», s-au găsit (uimitor de repede) preşedinţi de comitete revoluţionare, asesori populari, deputaţi ş.a.m.d.”

„Din mai 1940 până în februarie 1941, au fost reatestaţi (au susţinut examene şi colocvii) 99.000 de activişti din rezerva de partid, inclusiv 63.000 de activişti ai comitetelor de partid. Reciclarea nomenclaturii merge în ritm susţinut. Şi nu numai reciclarea. Apar ordinele de mobilizare. La 17 iunie 1941, încă 3.700 de lucrători din nomenclatură primesc ordinul de chemare la dispoziţia
armatei! Se pregăteşte o nouă sovietizare?
Nu numai şefii partidului au sovietizat Estonia, Lituania, Letonia, Ucraina Occidentală şi Bielorusia Occidentală, Basarabia şi Bucovina, dar şi «organele corespunzătoare» au întins o mână de ajutor, în spatele «reprezentanţilor» şi a «celor în slujba poporului», N.K.V.D. „ajută pe muncitorii şi ţăranii răsculaţi să întărească puterea proletariatului”. Primii care au trecut hotarele sunt grănicerii N.K.V.D.. „Acţionând în mici grupuri, ei au cucerit şi au luat în stăpânire podurile şi încrucişările de drumuri”[10].

„De exemplu: la 25 iunie 1941, la graniţa românească, şalupele grănicerilor sovietici au desantat în raza oraşului Chilia. Formaţiunea de desant a cucerit un cap de pod. Pentru aceasta, desantiştii au fost susţinuţi cu foc de către agenţii NKVD”

Politica promovată de regimul sovietic în 1940-1941 în teritoriile evacuate de Armata Română în 1940 a fost continuată şi după 1944, cu o şi mai mare insistenţă. Urmările acestei politici se mai văd încă. Datele operaţiunilor sovietice desfăşurate în 1940 în Basarabia, Bucovina, Estonia, Lituania, Letonia, Ucraina şi Bielorusia, nu au fost desecretizate nici până astăzi. Prin cartea sa, Victor Suvorov „a spart gheaţa” tăcerii.
–––––––––––––––––––––––
[1] Declaraţia de la Chişinău a Conferinţei internaţionale „Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale pentru Basarabia” din 28 iunie 1991.
[2] Raport, Corpul grănicerilor către M.S.M., 28 iunie 1940 – Paul Goma, „Săptămâna Roşie” 28 iunie-3iulie 1940 sau Basarabia şi evreii”, Bucureşti, Editura Vremea XXI, 2004, pag. 135   Raport, Corpul grănicerilor către M.S.M., 28 iunie 1940.
[3] Alexandru Şafran, fost Rabin Şef al evreilor din România – declaraţie din anul 1946.
[4] Conf. universitar Gheorghe Palade, doctor în ştiinţe istorice. „A fost aplicată politica de deznaţionalizare a populaţiei româneşti, folosindu-se metode de teroare fizică şi morală, de suprimarea valorilor spirituale naţionale. Au fost lichidate instituţiile de învăţământ româneşti, impunându-se sistemul sovietic de instruire şi educaţie, declanşându-se campania împotriva a tot ce era românesc, etnonimul «român» şi glotonimul «limbă română» fiind interzise. Au fost retrase din circulaţie şi interzise cărţile româneşti, iar alfabetul latin – înlocuit cu grafia chirilică. Mai mult ca atât, s-a demarat crearea unei limbi artificiale – numită «moldovenească» – un amestec din dialectisme, termeni inventaţi şi cuvinte împrumutate din limbile rusă şi ucraineană.”
[5] V7/, 1972, Nr. 10, pag. 83.
[6] Feldmareşalul W. Keitel la Procesul de la Nürnberg.
[7] Amiralul flotei Uniunii Sovietice, N.G. Kuznetov.
[8] V7/, Nr. 11, pag. 65.
[9] A.I. Pokrîşkin, Cerul războiului, pag. 10.
[10] VJJ12, 1970, Nr.7, pag.85.

http://www.art-emis.ro/analize/1036-26-28-iunie-1940-romania-intre-neputinta-premeditare-si-dezastru.html

Ultimatumul Molotov şi destinul Basarabiei -1940 (1)

Filed under: Uncategorized — mihaibeltechi @ 8:21 am
Semnăturile de pe Pactul Ribbentrop Molotov, 23 august 1939Întâmplător ori nu, dar din motive lesne de bănuit, perioada cedărilor teritoriale din vara anului 1940 şi cele care I-au succedat, acelea ale războiului şi armistiţiului, a coincis cu importante şi dese schimbări atât la conducerea cât şi în structurile Ministerului Regal al Afacerilor Străine al României. Astfel, numai în vara anului 1940, după demisia lui Grigore Gafencu (ministru 21 decembrie 1938 – 1 iunie 1940), s-au perindat în fruntea diplomaţiei Bucureştilor: Ion Gigurtu (1-28 iunie 1940); Constantin Argetoianu (28 iunie – 4 iulie 1940) şi Mihail Manoilescu (4 iulie – 14 septembrie 1940). În acelaşi timp, în Centrală, importante „rotiri de cadre” au antrenat corpul de elită cuprinzând, între alţii, pe: Alexandru Cretzianu (sub-secretar de stat între 11 mai şi 4 iulie 1940), Grigore Gafencu (trimis titular al Legaţiei române din Moscova, la 10 august 1940), Gh. Davidescu, Vespasian Pela, Nicolae Dianu, Viorel Virgil Tilea, Raoul Bossy, Radu Djuvara, N. Petrescu-Comnen, Grigore Niculescu-Buzeşti, Richard Franasovici, F.C. Nano, Ion Gheorghe ş.a. Despre activitatea unora dintre ei am aflat şi publicat de-a lungul anilor materiale inedite descoperite în arhivele române şi străine, îndeosebi despre cei care au condus M.A.S. în timp ce răşluirile teritoriale impuse în 1940 au fost efective, adică în cursul războiului până la semnarea Tratatului de pace din 10 februarie 1947. A fost vorba, în ordine, de: Mihail Sturdza (septembrie-decembrie 1940); Ion Antonescu (ianuarie-iunie 1941); Grigore Niculescu-Buzeşti (august-noiembrie 1944); Constantin Vişoianu (noiembrie 1944 – februarie 1945); Gh. Tătărescu (martie 1945- noiembrie 1947). Este remarcabil că unii dintre cei menţionaţi ne-au lăsat importante volume cu caracter memorialistic, alţii (Grigore Niculescu-Buzeşti) sinteze de serviciu, iar Antoneştii şi Tătărescu – materiale ce acoperă fonduri întregi în arhivele noastre diplomatice ori demersurile lor sunt reflectate în colecţii internaţionale de documente, cei dintâi graţie raporturilor lor speciale cu Adolf Hitler şi colaboratorii săi, iar ultimul – ca prim-delegat al României la Conferinţa Păcii de la Paris din iulie-octombrie 1946.

În contextul derulărilor diplomatice din vara anului 1940, dintre diplomaţii români de obicei ignoraţi este şi Gh. Davidescu. Se menţionează, în mod curent, faptul că, fiind ministru al României la Moscova, a asigurat natural rolul de receptor/transmiţător al documentelor privind evacuarea Basarabiei şi nodului Bucovinei, inclusiv a celor două note ultimative societice şi a replicilor Bucureştilor. Atât şi nimic mai mult!

Cine a fost însă Gh. Davidescu? Anuarul diplomatic şi consular 1942, ediţia Mihai Antonescu, a inclus în chip firesc schiţa lui biografică, din care aflam că s-a născut la Braşov, la 30 martie 1892. Şi-a luat doctoratul în drept la Budapesta şi a participat la campania finală a Războiului Unităţii Naţionale, în anul 1919. La 1 decembrie 1920 devine funcţionar al M.A.S. din Bucureşti, pentru început ca secretar de legaţie, clasa a III-a. A continuat să funcţioneze în Centrală ori în cadrul legaţiilor române din Budapesta (1921-1924) şi Varşovia (1927-1928). În octombrie 1935 a fost promovat ministru plenipotenţiar, plecând în misiune la Tallin (1935-1939), de unde a revenit pentru a fi numit, la 1 martie 1939, director al Afacerilor Politice din cadrul administraţiei centrale a MAS. La scurt timp după aceea, în 1 octombrie 1939, a fost numit ca trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României în capitala URSS, unde a rămas până la 10 august 1940, când a fost înlocuit cu Grigore Gafencu. Rămas în centrală, Gh. Davidescu a fost, pe rând, director al Direcţiunii Tratatelor, secretar general al M.A.S. cu delegaţie (8 august 1941 – 8 septembrie 1941) şi, în sfârşit, titularizat ca secretar general la 11 octombrie 1941, rămânând în post pânp în 1944. După aceea, despre Gh. Davidescu avem date extrem de puţine: ştim că şi-a continuat activitatea în M.A.S., preocupându-se de problemele pregătirii şi participării României la Conferinţa Păcii de la Paris (iulie-octombrie 1946), de evaluarea rezultatelor, pentru a fi suspendat la 5 noiembrie 1947, atunci cînd Ana Pauker şi comandoul ei comunist I-au alungat de la conducerea diplomaţiei noastre pe Gh. Tătărescu şi întreaga sa echipă „burgheză”. Ulterior, dintr-un memoriu al soţiei, aflăm că Gh. Davidescu decedase în 1971, iar pensia lăsată nu era nicidecum suficientă, de vreme ce petiţionara solicita să I se acorde câteva sute de lei în plus!

Să ne întoarcem însă la vara tragică a anului 1940. Ne refeream la faptul că, în lucrările de specialitate, numele lui Gh. Davidescu a apărut în legătură cu notele ultimative societice din 26-27 iunie 1940. O atenţie aparte a reţinut raportul său cuprins în telegrama transmisă prin telefon şi receptată în Centrala la 27 iunie 1940, ora 04,30. Cu puţin timp înainte, la 27 iunie 1940, ora 02,27, Davidescu reuşise – datorită greutăţilor de transmisiune – să comunice Bucureştilor textul notei ultimative ce-I fusese predată de V.M. Molotov, la orele 22,00 ale zilei de 26 iunie 1940. În raportul menţionat, Davidescu relata în detaliu întâlnirea sa cu Molotov care-l convocase la Kremlin să-I predea nota ultimativă, discuţiile antamate cu acel prilej. De remarcat că, întrucât linia de comunicare Moscova-Bucureşti funcţionase anormal, documentul în cauză nu a putut fi transmis integral. Oricum, din acest document deducem, în chip necondiţionat că Gh. Davidescu a adoptat o atitudine demnă, că în dialogul purtat cu Molotov, chiar dacă spre miezul nopţii, a apărat cu vehemenţă drepturile şi interesele ţării sale ori că a combătut deschis, fără menajamente „explicaţiile” dalte de liderul diplomaţiei URSS pentru a justifica actul de agresiune declanşat – includerea în URSS a Basarabiei şi nordului Bucovinei sub ameninţarea recurgerii la forţă, în caz de refuz din partea României. Pentru a exemplifica propun să reţinem din finalul telegramei semnată de Gh. Davidescu: „… În argumentarea mea m-am mărginit a expune drepturile imprescriptibile şi mai tari decât orice acord internaţional ale României asupra Basarabiei, drepturi care, dacă pot fi confirmate de un tratat, nu pot suferi nici o ştirbire prin faptul că unul dintre semnatari n-a efectuat ratificarea. Am combătut, apoi, observaţiile sale [ale lui Molotov] în ceea ce priveşte condiţiile interne din Basarabia. Am arătat în fine că termenul de 24 de ore mi se pare insuficient pentru guvernul român să poată lua o hotărâre într-o problemă atât de importantă pentru viitorul neamului nostru…”
Nu mai este necesar să demonstrez că este preferabil ca, în istorie, orice realitate să nu se sprijine pe un singur document. Iată însă că, în cazul în speţă, suntem în măsură – în baza cercetărilor proprii în Arhivele din Moscova ale fostului M.A.E. ale U.R.S.S. şi, de asemenea, în temeiul documentelor valorificate în ultimii ani de istoricii ruşi – deci suntem în măsură să verificăm exactitatea informaţiilor transmise Bucureştilor de Gh.Davidescu în condiţiile deja precizate. Am în vedere notele transcrise de un anume Podţerob în aşa-numitul jurnal (dnevnik) ţinut la Cancelaria lui V.M. Molotov de la Comisariatul Poporului pentru Relaţii Externe (M.A.E.) al U.R.S.S.. Jurnalul în discuţie cuprinde, pentru finele zilei de 26 iunie 1940, începând cu orele 22,00, nu o însemnare oarecare, ci stenograma întâlnirii Molotov-Davidescu şi care se întinde pe nu mai puţin de opt file. Avem toate motivele să denumim documentul Jurnalul lui Molotov.

Informaţiile cuprinse în Jurnalul lui Molotov din 26 iunie 1940 nu numai că vin să-l confirme pe Gh. Davidescu, dar ele, provenind dintr-o sursă străină, prezintă un grad sporit de obiectivitate (aceasta, evident, în raport cu relatarea personală, într-un anume grad subiectivă a diplomatului român!) şi, pe deasupra, sunt complete, din moment ce funcţionarul sovietic a preferat să nu rezume ci să stenografieze întrevederea. Este motivul pentru care , credem, se impune un examen sistematic al documentului în discuţie, care ne îngăduie să cunoaştem şi să apreciem punctele de vedere susţinute de cei doi interlocutori, sovietic şi român. Vom observa că, în cazul lui V.M. Molotov, acesta – tăgăduind apartenenţa de iure şi de facto a Basarabiei şi nordului Bucovinei la România şi, în schimb, revendicând înglobarea lor în componenţa U.R.S.S. – a expus argumente şi teze mai vechi ori mai noi, cunocute ori necunoscute, care să-I slujească scopului (dezmembrarea României) şi care, avansate periodic
de imperialismele rus şi sovietic, tocmai de acea este bine să fie cunoscute şi aprofundate. Dar avantajele unei cunoaşteri „de la sursă” se vor impune de la sine atenţiei noastre. Potrivit celor transcrise de numitul Podţerob în Jurnalul lui Molotov la 26 iunie 1940, începând cu orele 22,00, întrevederea Molotov-Davidescu s-a desfăşurat în 11 timpi, în ordinea precizată în continuare şi cuprinzînd următoarele fapte sau declaraţii:

Molotov a inaugurat întrevederea dând citire Declaraţiei guvernlului sovietic (în Jurnal este înregistrat, în limba rusă, textul integral al binecunoscutei Note ultimative nr.1, prezentată de URSS României la 26 iunie 1940).
Molotov îi predă apoi textul citit lui Davidescu şi îi arată pe o hartă teritoriile pretinse. Îi propune lui Davidescu să ia harta cu el.

Davidescu preia textul notei ultimative sovietice şi îl asigură pe Molotov că-l va transmite imediat guvernului român. Nedorind să anticipeze poziţia guvernului român, el socoate de datoria lui să declare că „toate argumentele cuprinse în declaraţie sunt deja cunoscute guvernului român”, în urma negocierilor pe această problemă care au fost purtate, la începutul anilor ’20, la Varşovia, Viena şi Riga. „Aceste argumente nu corespund concepţiilor guvernului român în această problemă”. Astfel, a detaliat Davidescu, „în document [în nota ultimativă] se vorbeşte de faptul că România s-a folosit de slăbiciunea militară a Rusiei pentru a ocupa Basarabia. Basarabia n-a fost ocupată prin forţă. Unirea Basarabiei cuu patria-mamă s-a realizat potrivit voinţei populare…”.

În textul sovietic, a continuat Davidescu, se afirmă că Basarabia ar fi fost cândva un tertitoriu rusesc. „Totuşi, mai devreme, înainte de a fi, în decurs de un veac, teritoriu rusesc, Basarabia a fost vreme de cinci secole romînească. Abia în 1812, potrivit acordului dintre Turcia şi Rusia ţaristă, poporului român I-a fost amputată o parte din trup. Turcia se angajlase să apere integritatea teritoriului românesc conform tratatului din 1511.Chiar Petru cel Mare a recunoscut în 1711 graniţa pe Nistru în acordl cu Cantemir, voievodul Moldovei”.

– va urma –

http://www.art-emis.ro/istorie/1037-ultimatumul-molotov-si-destinul-basarabiei-1940-1.html

iunie 21, 2012

Caracterul participării României la războiul împotriva U.R.S.S.

Filed under: Uncategorized — mihaibeltechi @ 9:46 am
Caracterul războiului purtat de o ţară, împotriva altei ţări sau comunităţi statale depinde de ţelurile pe care aceasta le urmăreşte. Care au fost ţelurile urmărite de România în lupta împotriva U.R.S.S.? Ele apar cu claritate în Ordinul dat de Ion Antonescu:

„OSTAȘI,
V-am făgăduit din prima zi a noii Domnii și a luptei mele naționale să vă duc la biruință; să șterg pata de dezonoare din cartea Neamului și umbra de umilire de pe fruntea și epoleții voștri.
Azi, a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoșești și a bisericii, lupta pentru vetrele și altarele românești de totdeauna.

OSTAȘI,
Vă ordon: treceți Prutul!
Sdrobiți vrăjmașii din răsărit și miazănoapte. Desrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații noștri cotropiți. Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre.

OSTAȘI,
Plecați azi pe drumul biruințelor lui Ștefan cel Mare ca să cuprindeți cu jertfa voastră ceea ce au supus strămoșii noștri cu lupta lor.
Înainte. Fiți mândri că veacurile ne-au lăsat aci strajă dreptății și zid de cetate creștină. Fiți vrednici de trecutul românesc.

OSTAȘI,
Veți lupta cot la cot, suflet de suflet, lângă cea mai puternică și glorioasă armată a lumii. Îndrăzniți să vă măsurați vitejia și să vă dovediți mândria, camarazilor nostri. […]

OSTAȘI,
Înainte ! Să luptați pentru gloria Neamului. Să muriți pentru vatra părinților și a copiilor voștri. Să cinstiți prin vitejia voastră amintirea lui Mihai Vodă și a lui Ștefan cel Mare, a martirilor și eroilor căzuți în pământul veșniciei noastre cu gândul țintă la Dumnezeu.
Să luptați pentru desrobirea fraților noștri, a Basarabiei și Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieții și a căminurilor batjocorite de păgâni cotropitori.
Să luptați pentru a ne răzbuna umilirea și nedreptatea. V-o cere Neamul, Regele și Generalul Vostru.Ordin către Armată, 22-iunie1941

OSTAȘI,
Izbânda va fi a noastră. La luptă.
Cu Dumnezeu înainte!
Comandant de căpetenie al Armatei:
General Ion Antonescu
22 iunie 1941″

Toate aceste ţeluri erau drepte, iar războiul românilor a fost drept. De menţionat că intrarea României în război a fost determinată de una dintre consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939: ocuparea de către URSS a Basarabiei şi nordului Bucovinei, în urma ultimatumului din iunie 1940. Ăn dreptul internaţional, ultimatumul fiind un act de forţă, urmările lui sunt socotite de neacceptat. Învingătoare în război, URSS a impus teza caracterului nedrept, de agresiune, al războiului purtat de România în Răsărit şi a patronat condamnarea la moarte a lui Ion Antonescu, iniţiatorul războiului.

În toată perioada comunistă s-a menţinut asupra Mareşalului eticheta de „criminal de război”, deşi a fost un adevărat erou al Neamului Românesc.
După 1989, interpretarea caracterului războiului purtat de România împotriva URSS a fost o temă majoră a istoriografiei româneşti, dar şi a dezbaterilor politice ; partizanatul şi-a spus din nou cuvântul. La 30 mai 1991, am propus Camerei deputaţilor păstrarea unui moment de reculegere în memoria celui care iniţiase şi condusese războiul, Ion Antonescu. Toţi deputaţii s-au ridicat în picioare, inclusiv preşedintele Cameri, fostul ministru comunist al Tineretului, Dan Marţian. Gestul parlamentarilor însemna, evident, că ei consideră drept războiul dus împotriva U.R.S.S.. Au existat şi proteste venite din partea Comunităţii evreieşti şi din partea Senatului S.U.A..

Altă poziţie a fost adoptată de către Preşedintele României, Ion Iliescu. La 5 aprilie 1991 acesta a semnat, la Moscova, un Tratat ântre România şi URSS, prin care reconsfinţea graniţa dintre cele două ţări, pe Prut. Aşadar, recunoştea ca juste consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov şi, prin urmare, afirma că războiul purtat de Ion Antonescu pentru dezrobirea Basarabiei şi a nordului Bucovinei ar fi fost nedrept. Protestele majore din Ţară au făcut ca Tratatul să nu fie ratificat de Parlament. În schimb, prima instituţie reprezentativă a Naţiunii, Parlamentul României, va adopta, la 24 iunie 1991, „Declaraţia privind Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele acestuia pentru Ţara noastră”:

I.Iliescu,P.Roman, E.Constantinescu, A.Severin„În numele poporului român, Parlamentul condamnă acest pact ca fiind, ab initio, nul şi neavenit. Tot astfel trebuie să fie considerată şi consecinţa directă a acestei înţelegeri secrete dintre Stalin şi Hitler: notele ultimative ale Guvernului Sovietic din zilele de 26 şi 27 iunie, urmate de ocuparea cu forţa, la 28 iunie 1940, a Basarabiei, nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţa, împotriva voinţei populaţiei din aceste străvechi teritorii româneşti, acţiune care a reprezentat o încălcare brutală a suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a României.
Pactul Molotov-Ribbentrop a fost şi este repudiat de cancelariile multor state. La 24 decembrie 1989, Congresul deputaţilor Poporului din URSS a condamnat « semnarea Protocolului adiţional al Tratatului din 1939, […] şi a altor înţelegeri secrete cu Germania » şi a recunoscut că acestea sunt, din punct de vedere juridic, lipsite de temei şi valabilitate, din momentul semnării lor, venind « în contradic’ie cu suveranitatea şi independenţa unor state terţe » […].
Parlamentul României […] solicită Preşedintelui Ţării, Guvernului României, tuturor forţelor politice din Ţara Noastră să acţioneze în spiritul acestei Declaraţii, în vederea îndeplinirii năzuinţelor legitime ale populaţiei din teritoriile româneşti anexate cu forţa, în urma înţelegerilor secrete, stabilite prin Pactul Molotov-Ribbentrop.
Parlamentul României îşi exprimă convingerea că deplina afirmare a aspiraţiilor legitime ale românilor – astfel cum Istorias, Justiţia şi Morala consacră de drept –trebuie să reprezinte o misiune nobilă şi înălţătoare pentru toate forţele responsabile ale Ţării, indiferent de opţiunea lor politică.”

Declaraţia a fost votată în unanimitate, dezbaterile întărind ideile documentului, inclusiv caracterul just al războiului purtat de România împotriva URSS. Din toate discursurile, cel mai apreciat a fost cel al lui Radu Câmpeanu, preşedintele PNL . :

„Când Mareşalul Antonescu, sprijinit de cele două mari partide din acea vreme, PNL şi PNŢ, a ordonat să fie trecut prutul, în momentul acela, toată suflarea românească era în spatele lui, întreaga naţiune română era în spatele Armatei Române. […] Declaraţia de război a fost făcută nu pentru un sentiment de duşmănie îndreptat împotriva Uniunii Sovietice, ci exclusiv pentru recuperarea unui teritoriucare era al nostru. Prin ea, sacrificiul părinţilor noştri, ai fraţilor noştri, Poporul român s-a înscris, a ştiut să se înscrie în destinul său naţional. […] Un popor care nu ştie să-şi apere drepturile, cu orice risc, este un popor sortit la pieire.”Adrian Năstase

Singura voce care s-a ridicat, în acea zi de 24 iunie 1991, împotriva condamnării Pactului Ribbentrop-Molotov, a fost a lui Adrian Năstase, pe atunci Ministru de Externe: „Astăzi este o altă realitate decât cu cinci decenii în urmă. […] Putemînţelege abordările emoţionale ale unor forţe politice de la noi, dar nu le împărtăşim, de oare ce implicaţia lor imediată este aceea de a emite pretenţii teritoriale asupra Basarabiei şi a celorlalte teritorii româneşti.”

La 28 noiembrie 1991, parlamentul României a adoptat o altă declaraţie, privind Drepturile României asupra nordului Bucovinei, Ţinutului Herţa, Ţinutul Hotin şi a judeţelor dinsudul basarabiei. Era prilejuită de anunţata proclamare a independenţei Ucrainei, care urma să cuprindă şi teritoriile româneşti menţionate. Parlamentul afirma drepturile României asupra acestora, reconsfinţind justeţea războiului din 1941, pentru reunificarea lor.

La 4 aprilie 1993, Guvernul Nicolae Văcăroiu trimetea o notă Guvernului Ucrainei, cerând începerea unor tratative privind trasarea graniţei dintre cele două state; aşadar, nu recunoştea graniţa la care se ajunsese în urma pactului Ribbentrop-Molotov. Era încă o acceptare a caracterului drept al războiului purtat de Ion Antonescu. Din păcate, prin Tratautul semnat în 1997, de către Preşedintele Emil Constantinescu, cu Ucraina, a fost reconfirmată graniţa existentă, deci, războiul din 1941, cu URSS, era, din nou, considerat ca agresiune. Prin tratat se încălcau drepturile istorice ale românilor şi, de aceea, au existat mari proteste ale acestora, atât în Ţară, cât şi în străinătate. Ministrul de Externe, Adrian Severin, i-a acuzat pe protestatari, într-un comunicat, de lipsă de patriotism: „Ministerul de Externe atrage atenţia tuturor cetăţenilor României, precum şi românilor din afara ţării, că agitaţia negativă care se face în jurul Tratatului cu Ucraina nu este expresia forţelor patriotice, ci acţiunea unor cercuri străine de interesele ţării.”

22 iunie 1941-2012Un alt moment în care reprezentanţi ai României şi-au afirmat credinţa că nu trebuiesc înlăturate consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov a fost la 28 aprilie 2000, prin încheierea de către Petre Roman, Ministru de Externe, a Tratatului cu Republica Moldova, recunoscând astfel graniţa de pe Prut.Faplul a provocat o fermă declaraţie de protest a istoricilor români din România, Basarabia, nordul Bucovinei şi din Serbia: „Astăzi, 13 mai 2000, participanţii la Conferinţa Ştiinţifică Internaţională cu tema « 1600-1918-1920. Istorie şi actualitate » au adoptat documentul intitulat « Declaraţia pentru unitatea tuturor românilor » […] A sosit momentul definirii ca prioritate a politicii externe româneşti, integrarea pe toate planurile – economic, cultural, religios – a tuturor românilor, astfel încât să putem rezolva împreună problemele majore ale existenţei noastre ca naţiune unitară. Considerăm că acestei priorităţi trebuie să i se subordoneze integrarea europeană şi euro-atlantică a României şi că Prutul nu trebuie să devină frontiera de răsărit a Uniunii Europene. După validarea de către actuala putere a tratatului capitulard cu Ucraina, prin care se recunoaşte de jure apartenenţa la Ucraina a unor teritorii româneşti, se încearcă acum validarea unui tratat între România şi republica Moldova care, în ignorarea adevăprului istoric, consfinţeşte consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939. acest tratat constituie o nouă şi gravă prejudiciere a intereselor naţionale ale României. În consecinţă, cerem Preşedintelui României să nu semneze, şi Parlamentului României să nu ratifice textul de tratat între România şi republica Moldova, parafat la 28 aprile 2000. Considerăm că validarea unui asemenea tratat nu poate avea loc fără o largă consultare a societăţii civile, mergând până la organizarea referendumului naţional.”

Glasul istoricilor întărea ideea drepturilor româneşti asupra teritoriilor pierdute în urma ultimatumului sovietic din 1940, întărea idea caracterului drept al războiului început la 22 iunie 1941.
În 2011, declaraţia actualului Preşedinte al României, Traian Băsescu, conform căreia – aflat în condiţiile de atunci – şi el ar fi dat ordinul de trecere a Prutului, a stârnit o adevărată furtună. Dovadă că după 20 de ani de la aşa-zisa revoluţie, foarte mulţi dintre oamenii politici au renunţat a mai fi patrioţi.

Dincolo de interesele de moment ale unora sau altora, Istoria demonstrează ferm dreptul românilor asupra teritoriilor care le-au fost răpite de U.R.S.S., în 1940. ca urmare, demonstrează şi faptul că războiul dus între 1941 şi 1944, pentru recuperarea teritoriilor răpite, a fost un război drept, iar cel care l-a iniţiat, Mareşalul Ion Antonescu, este erou al Neamului Românesc !

http://www.art-emis.ro/istorie/1025-caracterul-participarii-romaniei-la-razboiul-impotriva-urss.html