CRONICI DIN GERULIA & STIRI FIERBINTI din TREBUCI

Mai 12, 2012

Românii, între Hitler şi Gorbaciov (1),(2)

Filed under: Uncategorized — mihaibeltechi @ 10:19 am

Românii, între Hitler şi Gorbaciov (1)

Molotov - Ribbentrop

– Proba labirintului (1939-1989) –

Kremlin, 23/24 august 1939 Prin eforturi conjugate, nazismul şi comunismul au dat foc Europei: Sub privirile părinteşti ale lui V. I. Lenin şi în prezenţa lui I. V. Stalin şi Joachim von Ribbentrop, trimisul lui Adolf Hitler, V. M. Molotov semnează odiosul Pact.

Conflagraţia mondială din 1939-1945 a fost marcată, în chip firesc, de numeroase date importante. Şi, totuşi, o singură zi – 23 august 1939 – prezintă în context o semnificaţie aparte, în sensul că, fără a trimite la vreun eveniment notoriu din perioada ostilităţilor, pe care dimpotrivă le-a precedat, totuşi intră în discuţie dat fiind că, pur şi simplu, a determinat de o manieră categorică desfăşurările istorice la scară planetară. Atunci, în noaptea de 23/24 august 1939, la Kremlin s-a semnat faimosul Pact Hitler-Stalin sau Ribbentrop-Molotov, după numele miniştrilor de externe desemnaţi de către cei doi dictatori pentru a-l negocia şi parafa, şi care document, de atunci încoace, deţine o întâietate indiscutabilă în privinţa tuturor superlativelor negative posibile: cel mai catastrofal, cel mai controversat, cel mai nenorocit, cel mai odios, cel mai sumbru şi cel mai plin de consecinţe act găzduit în cuprinsul veacului al XX-lea. În mod practic, el a închis o epocă, aceea a păcii armate dintre 1919 şi 1939, a condus nemijlocit la izbucnirea celui de-al doilea război mondial şi a inaugurat calvarul pentru milioane şi milioane de oameni, state şi civilizaţii. Istorici de faimă mondială ai conflictului din 1939-1945 (Arnold Toynbee, A. J. P. Taylor, Pierre Renouvin, Edward H. Carr, Maurice Baumont, Donald Cameron Watt, Jean-Baptiste Duroselle, Andreas Hillgruber, Henri Michel, Ernst Nolte, William L. Shirer, A. M. Nekrici, Stéphane Courtois) s-au exprimat de mult în privinţa rolului şi locului Pactului din 23 august 1939 în determinarea evenimentelor, iar studiile recente, întemeiate pe dezvăluirile de ultim moment ale arhivelor secrete, confirmă pe deplin concluziile avansate. Fapt remarcabil, România nu a fost de fel implicată, devenind, din contra, una dintre cele dintâi victime ale „sistemului” introdus de Pactul Hitler-Stalin. Ceea ce, pentru statul şi naţiunea română n-a constituit vreun temei de recunoaştere, dimpotrivă, un impuls pentru a-l repudia cu violenţă, fapt survenit la 22 iunie 1941.

Hitler - StalinDerularea evenimentelor în linie dreaptă în direcţia izbucnirii celui de-al doilea război mondial a fost marcată de Acordul de la München din 29 septembrie 1938 şi de Pactul Hitler-Stalin din 23 august 1939. Michel Heller şi A. M. Nekrici, de pildă, au descifrat că, la 23 august 1939, „o cotitură s-a produs realmente în istoria Europei şi a lumii – Uniunea Sovietică a deschis poarta războiului [mondial] semnând Pactul cu Germania (subl. ns.)”, în vreme ce cunoscutul ziarist şi istoric american William L. Shirer a consemnat că Stalin, „inamicul mortal” din ajun al lui Hitler, „a făcut posibilă” decizia acestuia de a ataca Polonia la 1 septembrie 1939. Maurice Baumont, membru al Institutului Franţei, nu i-a contrazis pe cei menţionaţi, ci a adăugat că Pactul de la 23 august 1939 „a încurajat puternic pe Hitler să rişte declanşarea «marelui conflict» (subl. ns.)”, ceea ce şi marele istoric Pierre Renouvin reţinuse, anume că „Pactul de la 23 august 1939 a fost acela care a decis soarta păcii (subl. ns.)”. Alan Bullock, cel dintâi biograf de celebritate mondială al lui Hitler, observa că, mulţumită Pactului cu Stalin, Führerul a căpătat „mâinile libere” pentru a putea invada Polonia în 1939 fără nici un fel de riscuri. Un alt aspect, examinat în detaliu, este acela al preţului cu care Hitler i-a smuls, în 1939, lui Stalin semnătura pe Pactul de neagresiune. Şi în această privinţă, în prezent, lucrurile sunt clare. Condiţia finalizării negocierilor, desfăşurate în cea mai mare taină, a fost încheierea unui protocol adiţional secret, în conformitate cu care Berlinul recunoştea în „sfera de interese” a Kremlinului – mergându-se până la acordarea „dreptului” de ocupaţie – mai multe state sau porţiuni de state, incluzând ori vizând Finlanda, Ţările Baltice, Polonia şi România. Lucrurile fiind de-acum prea bine cunoscute, vom face apel la recunoaşterile unor specialişti. Revenim, prin urmare, la Michel Heller şi A. M. Nekrici, atât de categorici şi sub acest aspect: „După ce U.R.S.S. a semnat protocolul secret în privinţa sferelor de influenţă, Germania şi-a văzut asigurat spatele în Est. Calea atacului împotriva Poloniei era deschisă”. William L. Shirer insista în a demonstra cum, prin „târgul cinic” cu Hitler, Stalin „a dat semnalul unui război (contra Poloniei) care, după toate probabilităţile, avea să ia proporţiile unui conflict mondial”. În ceea ce-l privea, istoricul rus N. V. Zagladin, confirmat de apariţia la Moscova a pseudo-jurnalului lui V. M. Molotov, conchidea fără şovăire: „În asemenea condiţii istorice concrete (august 1939), Hitler a fost mai interesat în neutralizarea U.R.S.S.-ului decât Uniunea Sovietică în neutralizarea Germaniei. Aceasta s-a şi reflectat în semnarea protocolului secret, propus Germaniei ca anexă la Pactul de neagresiune şi care delimita sferele de influenţă în Europa de Est. U.R.S.S., după cum i se părea lui Stalin, neriscând nimic, dobândea posibilitatea să-şi extindă teritoriul, recăpătând ceea ce pierduse în cursul războiului civil. Practic, Stalin, încheind târgul cu Hitler, a aprins «lumina verde» pentru agresiunea fascistă în Europa (subl. ns.). Această alegere reflecta concepţia sovietică despre «interesele U.R.S.S.» şi despre a căror prioritate s-a vorbit încă la Congresul al XVII-lea al P.C. (b) (în ianuarie 1934)”.

Semnificaţia generală şi consecinţele dezastruoase pentru România ale Pactului şi Protocolului secret din 23 august 1939 au fost evidenţiate şi de istoricii români. Nu demult, investigând aceeaşi temă. am apreciat vigoarea şi logica argumentelor lui Pamfil Şeicaru, unul dintre cei mai de seamă ziarişti români ai veacului trecut. Având în seamă că, oriunde şi oricum, evenimentele trebuie examinate şi expuse cu obiectivitate în înlănţuirea lor cauzală, trebuie să admitem că, dacă la început au fost Pactul Hitler-Stalin şi Protocolul său secret (articolul 3), din acestea au rezultat în chip logic şi necesar, la 26-27 iunie 1940, notele ultimative ale URSS succedate, din partea României, de evacuările Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa, apoi de subscrierea dictatelor de la Viena (30 august 1940) şi Craiova (7 septembrie 1940). România Mare a eşuat, iar Războiul Refacerii Unităţii Naţionale din 1941-1944, care i-a urmat, a fost stăvilit, urmare a capitulării şi trădării de la 23 august 1944, când – considera Pamfil Şeicaru (1950) – „Statul român s-a prăbuşit”. Şi, tot pe atunci, el observa că România se dovedise în general după primul război mondial un factor neglijabil al oricărei „politici de insurecţie împotriva geografiei şi a istoriei, politică iniţiată de cei care „jucau cartea rusească”. Astăzi poporul român expiază concluzia politicii făcute de la 1919 până la 23 august 1944″. Iar, pentru a ne opri aici, acelaşi a reţinut, în termenii adecvaţi, această realitate de forţă şi blestem a evoluţiei noastre contemporane: „Tot ce s-a abătut, după 23 august [1944], asupra nenorocitei noastre patrii era virtual cuprins în actul loviturii de stat” (1952). Pentru cititorul nostru, trebuie să fie cât se poate de clar că, stăruind asupra datei de 23 august 1939, nu ne propunem decât să evidenţiem semnificaţia majoră a zilei respective în istoria veacului trecut. Departe de noi gândul de-a afirma că la 23 august 1939 ar fi survenit începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor, cu hotărâre – nu, dar, în mod sigur, atunci, România, şi nu numai, a intrat în Labirint!

***

În raport cu presiunile grozave ale prezentului şi provocările crescânde ale viitorului, considerăm ca fiind de maximă relevanţă şi actualitate apelul lansat în decembrie 2005 de reputaţi istorici francezi (Alain Decaux, Marc Ferro, Pierre Milza, Réné Rémond ş.a.) sub titlul Libertatea pentru istorie, care surprindea elementele definitorii, înseşi permanenţele scrisului istoric modern, în sensul că:
„Istoria nu-i o religie. Istoricul nu acceptă nici o dogmă, nu respectă nici un lucru interzis, nu cunoaşte tabù-uri. El poate să deranjeze. Istoria nu este tot una cu morala. Istoricul nu are rolul de-a exalta ori de-a condamna, el explică. Istoria nu este sclava actualităţii. Istoricul nu aplică trecutului schemele ideologice contemporane şi nu introduce în evenimentele de odinioară sensibilitatea prezentului. Istoria nu-i tot una cu memoria. Istoricul, într-un demers ştiinţific, colecţionează amintirile oamenilor, le compară între ele, le confruntă cu documentele, cu obiectele, cu urmele existente, şi stabileşte faptele. Istoria ţine cont de memorie, dar nu se reduce la ea. Istoria nu este un domeniu juridic. Într-un stat liber, definirea adevărului istoric nu aparţine nici Parlamentului, nici autorităţii judiciare. Politica statului, chiar animat de cele mai bune intenţii, nu este politica istoriei”. Este – trebuie să recunoaştem – tulburător de frumos şi de adevărat. Dar să rememorăm: „… Politica statului, chiar animat de cele mai bune intenţii, nu este politica istoriei”. Iar, dacă lucrurile stau astfel, cu certitudine, atunci la noi, în peisajul ştiinţific actual, ilustrat de o şcoală istorică prin ai cărui corifei (A. D. Xenopol, Gh. I. Brătianu, Andrei Oţetea, P. P. Panaitescu, C. C. Giurescu, David Prodan şi, cu supra de măsură, fenomenalul Nicolae Iorga) am pătruns de mult în elita istoriografiei universale, apariţia aşa-ziselor Rapoarte finale Wiesel ori Tismăneanu a fost, mai mult decât inutilă, a fost pur şi simplu penibilă. Se impune a fi subliniată ţinuta lor cvasi-ştiinţifică, semnificaţia şi scopurile propagandistice predominante în exces.

Cu referire însă la prezentul nostru volum, vom preciza că nu ne propunem o investigaţie formidabilă şi vastă, nici definitorie pentru vreo tendinţă istoriografică. Nu ambiţionăm să realizăm mai mult decât o lucrare interesantă, bazată pe surse relevante şi indiscutabile, referitoare la o problemă care ne-a preocupat adeseori, dar n-a şi stăruit în atenţia noastră specială. Mai precis, avem în vedere istoria unei perioade de 50 de ani (1939-1989) reprezentând un segment cardinal şi spectaculos al unui veac, al XX-lea, ce s-a dovedit în integralitate nenorocit, fie numai dacă avem în vedere că „a găzduit” trei păci armate, două conflicte mondiale şi un război rece şi care, reunite, întrucât a decurs unul din altul, fac toate laolaltă 100 de ani! În context, prin urmare, limitele cronologice propuse reprezintă prin forţa lucrurilor un interludiu, dar care se recomandă, sub multiple aspecte (premise şi proporţii, desfăşurare şi consecinţe), drept devastator. Avem tot dreptul, aşadar, să ne întrebăm: cum de-a fost posibil aşa ceva? Deşi, în opinia noastră, răspunsul depinde de o singură şi tristă realitate, istoricii, de orientări diferite, vor da, natural, explicaţii deosebite: Secolul al XX-lea a fost, mai înainte de orice sau mai presus de toate, unul nenorocit, fiind – vai! – „rezervat” manifestărilor extreme şi conflictelor fatidice dintre-isme. Nu ne propunem, aici şi acum, să le enumerăm, mărginindu-ne să le menţionăm pe cele mai frecvente în dicţionare şi sinteze ori mai ales frecventate şi chiar exersate în societate, deci pe seama indivizilor: liberalism-conservatorism; capitalism-socialism; sionism-comunism; creştinism/islamism; iudaism/hinduism; extremism-rasism; naţionalism-internaţionalism; regionalism-globalism; bolşevism-fascism-naţional-socialism; hitlerism-stalinism-franchism; horthysm-codrenism; castrism, maoism etc. etc.

Fideli opiniilor exprimate de maeştrii istoriografiei universale moderne, facem apel la N. Iorga, care, identificând în 1938 permanenţele istoriei (pământ, idee, rasă), a desluşit fără ezitare că, „în stările acestea de spirit, stă forţa motrice a oricăror evoluţii istorice, rezultatul material care decurge de aici putând fi, bineînţeles, şi un motiv, prelungit, pentru acţiuni viitoare”, pentru a stabili finalmente: ideea – „iată ceea ce pune în mişcare popoarele”. La rândul său, Arnold J. Toynbee, în celebru A Study of History, releva, tot pe atunci, că „este posibil ca pentru orice societate, indiferent de vârstă, un sfârşit moral să reprezinte întotdeauna provocarea decisivă pentru viitorul ei. Oricum ar fi, fără îndoială însă că propria noastră societate de astăzi se confruntă cu o provocare mai degrabă de ordin moral decât material”. Revenind cerbicia disputei–ismelor, reţinem că în ansamblu, din perspectiva actuală, decisivă s-au dovedit, prin amploare, intensitate şi consecinţe, confruntările – un eufemism mascând nu o dată războaiele generale şi totale – dintre capitalism, comunism şi fascism, mai cu seamă în anume perioade nu prea îndepărtate, iar epilogul încă se lasă aşteptat, de vreme ce, după eşecul istoric al Germaniei, Italiei şi Japoniei în 1945, a urma în 1989-1991 prăbuşirea sistemului comunist est-european şi a URSS şi, în prezent, SUA şi China îşi dispută supremaţia de lideri mondiali autoritari. În context, se admite o singură certitudine, formulată categoric de cel care a fost Jean-Baptiste Duroselle, celebrul istoric francez al relaţiilor internaţionale, dar este dificil de apreciat ce se va petrece în viitor. Istoriografia consacrată celui de-al doilea război mondial, marcată de unele realizări aparţinând chiar anilor ostilităţilor, a înregistrat după 1945 succese remarcabile pe plan general, rezultatele înregistrate – sub raport cantitativ şi calitativ – plasând-o indubitabil la cel mai înalt nivel ştiinţific, probat exemplar de faptul că, judecat în ansamblu, conflictul din 1939-1945 a devenit cel mai studiat eveniment din întreaga istorie a umanităţii, acoperit deja de o bibliografie imensă însumând cel puţin 1,5 milioane titluri cărţi şi studii. În context, se înţelege, domeniul izvoarelor istorice s-a impus graţie marilor colecţii de documente diplomatice şi militare, editate de echipe de specialişti din Marea Britanie, S.U.A.,Germania, Franţa şi Italia, după ce, în 1946 U.R.S.S. s-a retras.

Akten zur deutschen auswrtigen politik - 1918 - 1945Având în vedere poziţia şi politica României în 1919-1945, de cel mai mare interes pentru noi sunt documentele germane, din volumele publicate după 1950 reţinând îndeosebi „Akten zur deutschen auswärtigen Politik 1918-1945″ (seriile C/1933-1937, D/1937-1941 şi E/1941-1945) şi „Kriegstagebuch des Oberkommandos der Wehrmacht (Wehrmachtführungestab) 1940-1945″, îngrijite de Helmuth Greiner, Percy Ernest Schraum şi colaboratorii (4 vols. Frankfurt, 1965, respectiv 8 vols., München, 1982). Unul dintre editori, Andreeas Hillgruber, reputat specialist în istoria celui de-al doilea război mondial şi al relaţiilor româno-germane (1938-1944), a procedat la selecţionarea stenogramelor întrevederilor lui Adolf Hitler cu şefii de state şi de guverne sau cu diplomaţii străini dintre 1939 şi 1944, care au servit ca model şi colegilor noştri. Să reţinem de asemenea că, simultan, au văzut lumina tiparului numeroase documente din colecţiile diplomatice britanice, americane, franceze, italiene, iar, în ultima vreme, Federaţia Rusă. Istoricii şi, deopotrivă, cititorii români se pot considera de-a dreptul privilegiaţi de vreme ce beneficiază, graţie eforturilor antemergătorilor, de numeroase lucrări de referinţă declaraţiile făcute „în intimitate” de liderii Germaniei, URSS, României şi colaboratorii lor în cursul conflagraţiei din 1939-1945. Din motive lesne de înţeles vom reţine, şi în această situaţie, doar unele exemple privindu-l pe Adolf Hitler, I. V. Stalin sau Ion Antonescu, în cazul celui din urmă dispunând de un Jurnal(septembrie 1940-iulie 1944), ca şef al Cabinetului Militar de la Bucureşti. În urmă cu mai mulţi ani, având prilejul să valorificăm un important set de documente descoperite în arhivele străine. Documentele însoţite de un amplu studiu, au fost recent reeditate, punând în evidenţă aspecte cardinale interesând statutul internaţional al României în perioada determinată de cele două date nefericite ale istoriei contemporane în ansamblu: 23 august 1939 şi 23 august 1944. Titlul volumului, „România şi proba bumerangului”, aşa după cum am subliniat, ne fusese sugerat de Mircea Eliade cu clasica sa Probă a bumerangului, pe care de acea dată ni-l asumam în subtitlu. Pe când Proba bumerangului urmărea să ateste, şi sperăm că a reuşit, că, în ciuda drumului parcurs şi a evenimentelor tragice survenite din 1939 până în 1944, România a revenit după numai cinci ani sub blestemul groaznicei realităţi geopolitice sancţionată de odiosul Protocol secret al Pactului Hitler – Stalin din 23 august 1939. Iar aceasta s-a produs în urma „actului istoric” de la 23 august 1944. Un asemenea deznodământ ne determină să considerăm că 23 august 1939 a marcat pentru destinul istoric al României, o dată fatidică şi nu numai după cum s-a evidenţiat, de vreme ce teritoriul naţional (în speţă, Basarabia), fără ştirea şi voinţa posesorului, a fost parţial mutilat prin înţelegerea criminală dintre guvernele totalitare ale URSS şi Reichului nazist.

http://www.art-emis.ro/istorie/512-romanii-intre-hitler-si-gorbaciov-1.html

Românii, între Hitler şi Gorbaciov (2)

 

– Proba labirintului (1939-1989) –

În virtutea faptelor grave instantaneu declanşate şi îndeosebi a celor ce s-au succedat pe decenii întregi într-o perfectă cauzalitate, se poate aprecia fără reticenţă că a survenit intrarea României în labirint. Probabil că experimentul continuă, dar, pentru moment, acceptăm că pentru România proba labirintului a cuprins cel puţin anii 1939-1989, incluzând aşadar integral epoca celei de-a doua conflagraţii mondiale, a „Războiului Rece” şi a unor regimuri sociale distincte (capitalist şi comunist, separate de o minimă tranziţie prin 1944-1947). După cum cititorul poate constata, noi avem în atenţie cazul României, pe când – s-a afirmat dintru început – la 23 august 1939 nu numai ţara noastră ci lumea în ansamblu, prin voinţa lui Hitler şi Stalin, beneficiari ai „înţelegerii” manifestate de liderii tuturor celorlalte Mari Puteri ale momentului, s-a aflat aruncată în flăcările celui mai groaznic război din istorie, din care au rezultat legic, am putea spune, „Războiul Rece” şi, în prezent, cruciada planetară împotriva terorismului. Nu credem că ar fi decurs cumva vreun avantaj în urma faptului că doar România, ci toate statele şi naţiunile de pe mapamond au fost constrânse după 23 august 1939 să exerseze proba labirintului. Dimpotrivă, faptul a fost în măsură să agraveze parcurgerea traseului, exacerbându-i dificultăţile, ascuţind contradicţiile şi amânând peste măsură ieşirea din tunel. Acesta-i, în fond, motivul pentru care trebuie să constatăm cu maximă atenţie dacă, după peste 70 de ani, am părăsit cu adevărat Labirintul?

Faţă cu complexităţile extraordinare şi interpretările exagerate, unele de-a dreptul aberante, ale problemei labirintului exersată de România între 1939 şi 1989, am socotit că este cel mai nimerit să lăsăm să se pronunţe înseşi personajele-cheie care au fost implicate, într-o ordine cronologică pe care, înainte de-a o socoti obligatorie, se dovedeşte oricum firească, dacă avem în vedere că îngăduie cunoaşterea progresivă a evenimentelor, desprinderea unora din altora şi deznodământul ineluctabil. Răstimpul celor 50 de ani în atenţie a constituit una din perioadele cele mai grele ale istoriei noastre, în care adeseori s-a pus în discuţie însăşi existenţa statului şi a naţiunii române! Este posibil, fireşte, să fim contrazişi, deşi, dintre atâtea mărturii, nu putem ignora declaraţia lui I. V. Stalin făcută în mai 1945 liderului Iugoslaviei I. B. Tito în sensul că, apreciat comparativ cu primul război mondial din 1914-1918, conflictul mondial în curs (1935-1945) oferea drept beligeranţilor victorioşi o şansă nemaiîntâlnită, astfel încât „acela care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social. Fiecare îşi impune sistemul său acolo unde ajung armatele sale. Altfel nici nu poate fi”. Or, în acel moment (mai 1945), România, într-adevăr, după Pactul nefast Hitler-Stalin şi războiul o forţase provizoriu spre o neutralitate imperfectă (1939-1940), apoi spre alianţă cu Germania nazistă (1940-1944) şi spre Războiul din Est în tabăra lui Adolf Hitler şi contra Naţiunilor Unite (1941-1944), răstimp în care, graţie lui Ion Antonescu, şi-a păstrat independenţa şi suveranitatea cu o integritate teritorială încălcată după 23 august 1944, a devenit instantaneu şi a rămas (1944-1958) un stat ocupat de URSS, situaţie rezultată din realităţi şi consacrată prin acte internaţionale impuse de învingătorii din 1945, inclusiv SUA şi Marea Britanie. Mai mult decât atât, situaţia s-a agravat în urma acordurilor secrete încheiate între învingătorii de moment privind divizarea Europei est-centrale, inclusiv răsăritene, în „sfera de interese” (de genul „înţelegerii” W. Churchill – I. V. Stalin, Kremlin, 9-10 octombrie 1944), ceea ce în 1947 Tratatele de Pace impuse foştilor „sateliţi” ai Germaniei (România, Finlanda, Ungaria şi Bulgaria) au recunoscut ca atare. Altfel spus, România a ajuns, sub limitele înseşi ale catastrofei, o ţară nu numai ocupată dar şi jefuită cu tratat.

militari sovietici - germaniSituaţia şi evoluţia de după 1944-1945 a Europei Est-Centrale – şi nu numai – a fost determinată în chip decisiv de realităţile rezultate din conflagraţia mondială a anilor 1939-1945. Se poate afirma, fără nici reţinere, că al doilea război mondial, prin consecinţele sale şi, deopotrivă, prin „realităţile” pe care le-a impus în Europa, şi în lume, a reprezentat fără nici o exagerare începutul şi sfârşitul tuturor relelor. „Opera” războiului a fost desăvârşită, mai ales în 1944-1947, pe calea diplomaţiei, sub paravanul unor demersuri şi presiuni politico-militare şi ideologice brutale. Evoluţiile sunt prea bine cunoscute, pentru că, în perioada de referinţă, I. V. Stalin şi colaboratorii săi apropiaţi, în frunte cu V. M. Molotov, titularul Externelor de la Moscova, au smuls realmente partenerilor lor din Coaliţia Antifascistă, în primul rând Statelor Unite ale Americii şi Marii Britanii, recunoaşteri decisive în ceea ce priveşte plasarea Europei Est-Centrale în „sfera de interese” a URSS pentru epoca postbelică. Negocierile în acest sens, iniţiate de prin 1942-1943, au fost concretizate în 1944-1945 sau în 1946-1947, prin sistemul Tratatelor de Pace impuse în 1946-1947 foştilor sateliţi ai Germaniei naziste, în speţă României, Ungariei, Bulgariei şi Finlandei. Iar, acolo unde şi atunci când, în epocă, diplomaţia a eşuat, procesul a fost aprofundat de desfăşurările „războiului rece”, care a succedat nemijlocit ostilităţilor „calde” dintre 1939 şi 1945, ele separându-i complet şi pentru multe decenii pe Marii Învingători din 1945: URSS – pe de o parte, SUA, Marea Britanie şi susţinătorii lor – pe de altă parte. În iulie 1947 surveni, în context, refuzul statelor de sub dominaţia sovietică (Polonia, România, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, Albania şi Finlanda) de-a accepta Planul Marshall, evenimentul consacrând „ruptura Europei”. Şi aceasta nu era totul. Pentru că, din anii războiului mondial, serviciile secrete sovietice şi organismul creat anume pentru declanşarea şi conducerea revoluţiei proletare mondiale, Cominternul (1919-1943), succedat de Cominform, s-au pregătit pentru momentul în care forţele armate ale URSS, respingându-i pe agresorii germani ori pe aliaţii lor, au trecut la „eliberarea” – în fapt, la ocuparea – ţărilor Europei Est-Centrale – Polonia şi România, Cehoslovacia şi Ungaria, zona Balcanilor, unde trebuia ca – aşa după cum i-a prezis Stalin lui Tito, din câte ne reamintim – în urma tancurilor roşii să fie instaurate noi regimuri social-politice, după chipul şi asemănarea celui comunist moscovit. Totul a fost preparat în detaliu, astfel că, în clipa oportună, Kremlinul, acţionând în forţă şi fără nici un respect faţă de tradiţiile locurilor ori faţă de legile internaţionale, au procedat la instalarea unor guverne marionetă atât la Bucureşti cât şi la Varşovia, atât la Praga cât şi la Budapesta, la Sofia, Tirana şi chiar în sectorul estic al Berlinului, proiectat capitală a zonei de ocupaţie sovietică din Germania. Nu s-au pus probleme în privinţa statelor baltice, acestea fiind de-a dreptul absorbite de Imperiul sovietic în baza „transformărilor istorice” deja operate de Kremlin prin 1939-1940 în litera acordurilor secrete Hitler-Stalin! Toate acestea explică zguduirile suportate în 1944-1945 de ţările Europei Est-Centrale, confruntate în egală măsură cu ocupaţia sovietică (proclamată „eliberare” de către agenţii Moscovei reuniţi în partidele comuniste din ţările vizate) şi „procesele revoluţionare” declanşate şi derulate sub protecţia tancurilor şi a forţelor de securitate ruseşti. S-au creat, în acest mod, „condiţiile propice” pentru schimbarea regimurilor social-politice existente şi adoptarea „modelului” moscovit.

Un specialist binecunoscut precum Jean-François Soulet a observat cu temei că, în 1944-1945, „Armata Roşie devine omniprezentă în Europa Orientală şi balcanică. Prin dreptul de cuceritor, ea deţine România, Bulgaria, Ungaria, părţile orientale ale Austriei şi Germaniei, iar, ca aliat, se stabileşte provizoriu în Polonia şi Cehoslovacia. În ţările ocupate de armata lor, comportamentul sovieticilor este totalitar. Reprezentanţii Uniunii Sovietice (Vîşinski, viceministru al afacerilor externe, trimis în România şi Bulgaria; mareşalul Voroşilov şi generalul Sviridon în Ungaria…) intervin fără ruşine în toate domeniile, mai ales în cele politice. În România, Armata Roşie permite câtorva comunişti să răstoarne guvernul de coaliţie al generalului Rădescu, în favoarea unuia dintre ai lor. La fel procedează şi în Bulgaria. Protestele membrilor englezi şi americani ai Comisiilor Aliate de Control – total neutralizate de sovietici – nu servesc la nimic…” Să reţinem că, pretutindeni în Europa Est-Centrală, procesul comunizării forţate a fost asemănător, numai cronologia faptelor a diferit, în funcţie, desigur, de condiţiile şi de forţele locale (diferite de la o ţară la alta) ori în funcţie de dispoziţia sau comportamentul ocupanţilor sovietici. Aşa după cum s-a relevat, în toate statele ameninţate de comunizare după 1944/1945 din Europa Est-Centrală modelul sovietic a fost impus cu brutalitate şi numai prin forme oarecum distincte. În general, însă, forţele Armatei Roşii ori ale NKVD-ului, consilierii sovietici şi comuniştii locali (aflaţi de ani şi ani în serviciul Kremlinului) au avut rolurile esenţiale. S-a acţionat decisiv pentru acreditarea şi impunerea forţată a opiniei că sistemul social-economic sovietic reprezenta unica formă „valabilă” cunoscută de istorie, că, în mod sigur, după exemplul URSS, numai modelul stalinist era singurul capabil să rezolve absolut toate problemele de viitor.

Un capitol foarte interesant al problemei abordate priveşte, desigur, pe eroii exportului/importului de modele totalitare, în cazul în speţă – cel comunist. Vom observa că, de regulă, istoricii şi kremlinologii i-au avut şi-i au în vedere cu predilecţie pe principalii „actori”, mai precis pe: Enver Hodja în Albania; Gheorghi Dimitrov în Bulgaria; Klement Gotwald în Cehoslovacia; Wladislaw Gomulka şi Boleslaw Bierut în Polonia; Mátyás Rákosi şi László Rajk în Ungaria, Wilhelm Pieck şi Walter Ulbricht în Germania de Est ş.a.m.d.. Cercetările noastre în biblioteci şi arhive vor stărui asupra acestui aspect – considerăm noi – fundamental al comunizării, stăruind în context asupra rolului acestor „eroi ai stalinizării” după 1944-1945 în România. Cu alte cuvinte, în atenţia noastră se vor afla, atât în text cât şi în anexele tezei de doctorat, personaje precum Gh. Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraş, Ana Pauker, Nicolae Ceauşescu, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Iosif Chişinevschi, Gheorghe Apostol, Miron Constantinescu, Leonte Răutu, M. Roller ş.a. În România, „asaltul” comunismului s-a declanşat imediat ori în urma loviturii de stat de la 23 august 1944, care a marcat prăbuşirea regimului mareşalului I. Antonescu şi retragerea Bucureştilor din Axă, un corolar al înregimentării în tabăra Naţiunilor Unite, în frunte cu U.R.S.S., S.U.A. şi Marea Britanie. Ceea ce a „pregătit” contextul pentru extinderea şi consolidarea dominaţiei U.R.S.S. în Europa Est-Centrală. În ansamblu, procesul comunizării Europei Est-Centrale a cunoscut trăsături comune, dar nu identice, iar faptele s-au derulat potrivit unui calendar şi ritm deosebite.

Nu-i cazul să revenim, dar perioada ocupaţiei brutale sovietice (1944-1958) a echivalat în multe privinţe cu reîntoarcerea la barbarie. Foştii lideri politici „burghezo-moşiereşti” şi mai toată elita culturală, dacă n-au fost lichidaţi precum Mareşalul Antonescu şi colaboratorii săi, au împânzit curând după aceea închisorile şi lagărele, iar ţara învinsă, care – vai! – a fost jefuită prin Armistiţiul din 1944 şi Tratatul de Pace din 1947, a fost desfigurată în privinţa teritoriului naţional. Ţinuturi scumpe şi sfinte ale spaţiului dintre Nistru şi Tisa (Basarabia, Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, Insula Şerpilor, Cadrilaterul, ostroavele de pe Dunăre) au fost înghiţite prin voinţa Învingătorilor din 1945 şi nu ştim sigur când/sau dacă vor mai reveni acasă. Ţara întreagă, după voinţa şi chipul ocupantului, a devenit un imens abator, măcelarul însuşi fiind în pericol de-a se îneca în baia de sânge nevinovat. Bilanţul dezastrului (însumând peste 2,4 milioane de victime) nu-i de fel exagerat, ci doar nesigur… Cine şi când va stabili cu precizie cândva cifrele exacte, dar, mai ales, care au fost victimele şi cine – călăii? Pretutindeni în lume, se ştie prea bine, au fost urmăriţi exemplar responsabilii Holocaustului nazist, iar românii de ce n-ar proceda identic întru depistarea şi pedepsirea celor culpabili în cazul Holocaustului Roşu extins în România pe etape, mai întâi prin 1917-1920, apoi în 1940-1941, iar global după 23 august 1944? Despre pericolul care plana asupra României dispunem de numeroase şi pilduitoare probe, dar, în acest cadru, apelăm la una singură, de sorginte comunistă, mai precis la mărturia fostului lider comunist Gh. Apostol. Desprindem din amintirile acestuia, referirile la faptul cu sfârşitul celui de-al doilea război mondial a coincis la Bucureşti cu „o adevărată invazie a kominterniştilor sosiţi din Uniunea Sovietică, în conducerea partidului şi statului”, în fruntea invadatorilor situându-se Ana Pauker, care, alături de Vasile Luca şi Ştefan Foriş, ar fi urmărit să formeze o troikă pe postul de „principalii gropari ai poporului român”. Şi toate acestea în condiţii externe deosebit de grave, de vreme ce, „după terminarea războiului, Marile Puteri (URSS, SUA şi Anglia) ar fi şters de pe harta Europei România. Moldova s-ar fi alipit Moldovei Sovietice, Transilvania ar fi fost dată Ungariei, Banatul – Iugoslaviei, Dobrogea – Bulgariei. România ar fi rămas cu Muntenia şi cu Oltenia. Desigur că s-ar fi găsit o soluţie şi pentru aceste două provincii. Probabil că ar fi avut şi ele soarta Moldovei, devenind teritorii ale URSS-ului”.

De partea cealaltă a baricadei, C. Rădulescu-Motru, reputatul filosof şi fost preşedinte al Academiei Române, din corpul căreia a fost lustrat în 1948, a consemnat, în amplul său Jurnal acoperind chiar perioada comunizării după 1944, că România era ameninţată să devină colonie a URSS prin cooperarea „agenţilor Moscovei” la Bucureşti – Ana Pauker, Vasile Luca, Emil Bodnăraş ş.a. Dintre toţi liderii comunişti ai epocii, memorialistul o individualiza pe Ana Pauker, caracterizată fără reţinere drept „cea mai perfectă unealtă a Rusiei în România”. Previziunile savantului erau sumbre în toate privinţele, din moment ce, la 11 ianuarie 1949, se destăinuia ca: „Mă aştept ca în curând Academia R. P. R. să nu se lase mai prejos şi, pentru a face plăcere lui Stalin, să declare că neamul românesc este o colonie rusească şi că Decebal a fost un rus neaoş […]”

Din toate punctele de vedere, ocupaţia Armatei Roşii în România, a 12-a în ordinea istorică a invaziilor care au debutat în prima jumătate a secolului al XXVIII-lea, s-a dovedit indiscutabil cea mai gravă şi mai dură în raport cu restul ţărilor est-centrale europene, situate dincoace de „Cortina de Fier”. Nu este cazul să intrăm în detalii, dar România, în viziunea cotropitorilor, trebuia să plătească pentru participarea din proprie iniţiativă la atacul din 22 iunie 1941, fiind, după Italia, al III-lea aliat militar de valoare al lui Adolf Hitler în campania din 1941-1944. Entuziasmul la invadarea celei dintâi ţări „inamice” pe continentul european, conjugat cu răzbunarea mai nedisimulate în vreun fel s-au transformat într-un veritabil val pustiitor amintind de timpurile barbarilor, cu atât mai mult cu cât „eliberatorii” au fost – în unele cazuri – invitaţi cu inconştienţă chiar dinlăuntrul României să procedeze ca atare! Citez în acest sens: „Soldaţii ăştia ruşi, care trec pe străzile Bucureştiului, cu zâmbetul lor de copil şi cu bădărănia lor cordială, sunt nişte îngeri. De unde iau putere să nu pună foc peste tot, să nu ucidă, să nu prade, să nu prefacă în scrum oraşul acesta în care locuiesc mamele, nevestele, surorile, amantele celor care au asasinat, incendiat şi nimicit propria lor ţară?” Iar în continuare: „… Nu pot lua în tragic toate incidentele sau accidentele. Mi se par normale. Chiar juste. Nu e drept ca România să scape prea uşor (subl. ns.)”.

Stalin - HitlerPerioada 1944-1989 au fost intens investigată de istoricii români şi străini, mai ales în ultimul deceniu apărând numeroase studii, monografii şi sinteze, volume de documente şi bibliografii. În funcţie de tematica volumului de faţă, prezintă un interes deosebit problemele privind politica externă a României dintre 1944 şi 1989, rolul şi locul ei în relaţiile internaţionale. În această privinţă aspectele fundamentale în atenţie cuprind: lovitura de stat de la 23 august 1944 şi consecinţele sale pe planul poziţiei externe a României, regimul Convenţiei de Armistiţiu din septembrie 1944, prezenţa la Conferinţa Păcii de la Paris din 1946 şi Tratatul de Pace din februarie 1947; „căderea” în comunism (1944-1947) şi România sub obedienţa exclusivă a Kremlinului (1947-1952); cele dintâi semnale ale slăbirii subordonării totale a Bucureştilor de Moscova (1952-1958); retragerea trupelor sovietice din România, drumul spre independenţa politică limitată, Declaraţia din aprilie 1964 şi cele dintâi manifestări de insubordonare faţă de Kremlin (1958-1965); manifestări, privilegii şi limite ale insubordonării (1965-1978); succese şi eşecuri (1978-1989); prăbuşirea regimului comunist în România, succedată de posibila ieşire din Labirint (1989). Posibilă şi aparentă, întrucât, după aproape 22 de ani de la execuţia lui Nicolae Ceauşescu, trebuie să admitem că, în cele mai multe privinţe, Istoria se repetă!

http://www.art-emis.ro/istorie/517-romanii-intre-hitler-si-gorbaciov-2.html

 

Anunțuri

1 comentariu »

  1. […] Filed under: Uncategorized — mihaibeltechi @ 1:23 pm Daca va intereseaza,cititi ,comentati AICI Like this:LikeBe the first to like this post. Scrie un […]

    Pingback de Românii, între Hitler şi Gorbaciov (1),(2) « Cronici Geruliene — Mai 12, 2012 @ 10:23 am | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: