CRONICI DIN GERULIA & STIRI FIERBINTI din TREBUCI

Noiembrie 19, 2011

Elie Wiesel impostorul sau Pseudo-Wiesel

Filed under: Uncategorized — mihaibeltechi @ 3:41 pm

Elie Wiesel impostorul sau Pseudo-Wiesel (1)

Motto:

 „Pretinsele camere de gazare hitleriste şi pretinsul genocid

al jidanilor formează una şi aceeaşi minciună istorică ce a

permis o gigantică escrocherie politico-financiară, ai cărei

principali beneficiari sunt statul Israel şi sionismul

internaţional, principalele victime fiind poporul german

fără actualii lui conducători şi poporul palestinian

în întregul lui

Robert Faurisson

Pseudo-Wiesel: o bombă de presă?!

 De câteva săptămâni, în România se vorbeşte insistent despre „bomba“ Elie Wiesel, ca urmare a informaţiilor publicate de Jurnalul National, cum că acesta ar fi furat identitatea adevăratului deţinut cu nr. A-7713, Lazar Wiesel, unchi (frate cu tatăl său, Abraham Wiesel) şi coleg de lagăr cu suedezul de origine iudeo-maghiară, Miklos Grüner – motiv pentru care acesta i-a şi intentat, la Judecătoria din Budapesta, Nobel-istului Elie Wiesel proces penal pentru însuşire frauduloasă de identitate! Iată de ce, unii vorbesc de „bombă mediatică“, alţii de „bombă ziaristică“, „bombă holocaustică“, „bombă antishoah-ică“ şi aşa mai departe… Unii pretind că Wiesel ar fi un sfânt, coborît ca Sfântul Duh, din Calendarul Ecumenismului, pentru a deschide calea religiei New Age, care ne va mântui pe toţi. Alţii cred că Wiesel este un escroc şi jumătate, un mitoman de la care ne putem aştepta la orice bombe mediatice, shoah-ice, holocaustice, un impostor care a întors pe dos întregul Comitet de atribuire a Premiului Nobel pentru Pace şi căruia trebuie să i se retragă Premiul Nobel acordat-şmecherit-furat în 1986, precum şi celelalte decoraţii date de guvernele S.UA., Angliei, Franţei, României… Bombă-nebombă, escroc, mitoman, laureat Nobel pentru Pace sau numai pentru verzi şi uscate, numitul Elie Wiesel pare să se fi născut la 30 septembrie 1928, la Sighet, în casa jidanului Abraham Wiesel. Locul naşterii lui nu a fost încă pus la îndoială de nimeni. Nu tot aşa stau, însă, lucrurile cu data naşterii şi alte detalii din biografia lui Wiesel. Acestea fac obiectul unor aprige contestaţii şi dispute care au pasionat de-a lungul anilor cercetători ştiinţifici, istorici, ziarişti, poliţişti, agenţi secreţi, detectivi şi, nu în ultimul rând, deţinuţi sau rezidenţi ai chibuţului Auschwitz, cunoscut în general ca lagăr german de concentrare, după unii chiar de „exterminare“! Fără să i se fi decernat vreun premiu de notorietatea Nobel-ului, primit şi dezonorat de Wiesel cu dexteritatea talmudică specifică multora din neamul său – după cum vom vedea –, Auschwitz-ul este, totuşi, mai puţin contradictoriu şi parcă mai celebru decât fostul nostru posibil concetăţean, despre care s-au spus multe, dar, iată, nu toate. Nu însă, deocamdată, că s-ar fi născut în altă parte decât în Sighetul nostru, al Marmaţiei (vezi detalii şi harta României Mari în articolul: The Shadowy Origins of “Night” II By Carolyn Yeager).

Astfel de oameni pot să coboare oricând călare pe „666“, aducându-ne viitorul din cea mai adâncă bolgie a Infernului. Cu riscul de a-i dezamăgi pe cei care îl împopoţonează cu titlul de „compatriot“ sau „conaţional“ (ceea ce nu-i chiar tot una), deşi trecut prin şi probabil chiar născut în Sighetul Marmaţiei, Elie Wiesel nu aparţine modestului nostru popor daco-român. Poliţiile lumii, inclusiv renumitul F.B.I., ezită şi evită să controleze validitatea colecţiei de paşapoarte ale controversatului laureat Nobel pentru Pace! Care pace? Cine a cunoscut aşa ceva de la Al Doilea Război Mondial încoace? Iar după Războiul Rece a urmat „pacea fierbinte“! Pacea de nu mai stă frunză lângă frunză şi piatră peste piatră în Palestina, Vietnam, Afganistan, Panama, Granada, fosta Iugoslavie, Irak, Libia?!? Cât despre paşapoartele şi cetăţeniile lui Wiesel, oricare ar fi acestea, ele nu pot fi mai false decât Premiul Nobel, care i se potriveşte ca nuca-n perete! Omul nostru a trecut prin Sighet. Oraşul are gară veche cu tot ce trebuie: toaletă, bufet şi altele, inclusiv, până de curând, serviciu de bagaje de mână. Valizele cinstite care trec prin gările C.F.R.-ului aspiră, oare, la naţionalitatea română? De asta, Elie Wiesel şi părinţii lui s-au dezis cu scârbă, în septembrie 1940, cu ocazia răpirii Transilvaniei nordice la Ungaria, după „arbitrajul“ italo-german de la Viena. O mărturiseşte el însuşi într-un fel de eseu autobiografic, despre care vom spune şi noi câteva cuvinte. Oricâte premii Nobel ar mai fi stricate pe pielea lui, oricâte discursuri ipocrite ar mai ţine în faţa academicienilor ramoliţi de la Oslo sau Bucureşti, oricâte valize ar mai plimba prin Maramureş sau Palatul Cotroceni, Wiesel nu poate fi daco-român, după cum, printr-un punct exterior unei drepte, vorba lui Euclid, nu se poate duce decât o singură paralelă şi numai una la acea dreaptă.

 Elie Wiesel este incongruent cu adevărul şi cu evreii

 Vom vedea că Wiesel este paralel cu toate drepturile şi dreptele, constanta lui perpendicularitate nefiind decât aceea a unui lung şir de pungăşii începute, probabil, în timpul războiului şi continuate cu mult succes după. Ulciorul, însă, merge de multe ori la apă, dar nu la infinit. Aparţinător unui popor cu „lustru“ – zis „ales“ – decât poporul nostru, Wiesel este paralel nu numai cu România, ci cu multe. Cu buna credinţă şi, mai ales, cu adevărul.

După toate semnele, Wiesel este descendent khazar. Cu alte cuvinte, el este un iudeo-jidov „sintetic“, coborâtor din vechiul popor khazar, care trăia cu cincisprezece secole în urmă între Volga şi Marea Caspică. Ca descendent al poporului khazar, Wiesel nu poate fi un veritabil urmaş al iudeilor, cu atât mai puţin al evreilor sau al izraeliţilor. Prin simplă trecere la religia iudeo-talmudică, descendenţii khazarilor au devenit iudei parveniţi sau jidani, fără nici o picătură de sânge semit în vinele lor, fără vreun drept „istoric“ de a se amesteca în treburile Palestinei. Religia iudaică pentru care au optat khazarii nu a putut face din ei nici iudei, nici semiţi. Persanii trecuţi la religia lui Mahomed nu au devenit, prin aceasta, arabi. Trecuţi cum-necum la creştinism, nici noi nu am încetat de a fi de etnie sau sânge daco-român. Cu toată trecerea la creştinism, ruşii au rămas ruşi, ucrainenii ucraineni, polonii poloni şi ungurii unguri. Cum şi de ce ar face excepţie khazarii? Cu oricâtă religie, propagandă, ideologie sau mofturi talmudice ar fi spălat, „sângele apă nu se face“. Oricât ar fi religia de religie, ideologia de ideologie şi propaganda de propagandă, toate trec precum apa peste pietre. De la caz la caz într-un secol, două sau trei, sau într-un mileniu, două sau trei. „După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe ce din vechi se pomeneşte, cu Darius al lui Istaspe“…

În numele propagandei sioniste, unii s-au adresat în scris Academiei Române pentru a scoate substantivul şi adjectivul „jidov“ sau „jidan“ din limba daco-română, cărora prin flexiune lingvistică le corespunde pe deasupra verbul „a jidovi, jidovire“, de unde o mulţime de forme prin conjugare la toate modurile, timpurile şi persoanele. Deşi nu ea ne-a învăţat să vorbim, Academia Română trebuie ajutată să îşi facă o idee în această problemă, nu pentru a impune respectul celor care vor să ne-nveţe româneşte, ci pentru a nu se face de râs. Păstorel Teodoreanu i-a spus odată academicianului Graur, fie-i ţărâna uşoară, care şi el voia să ne-nveţe româneşte: „Domnul Graur se căzneşte să ne-nveţe româneşte. / Noi l-om crede când i-o creşte, bucăţica ce-i lipseşte!“

Multe bucăţele şi alte prepuţuri trebuie să crească pe mădularele celor din «Centrul pentru monitorizarea şi combaterea „antisemitismului“» din România – reprezentat de vameşul-„filolog“ Marco K. Katz – înainte ca cineva să îi ia cu adevărat în serios în ţara aceasta. Culmea obrăzniciei este că – reluând pretenţia ţiganului Nicolae Păun, care, obraznic, voia, şi el, eliminarea cuvântului ţigan din dicţionare (vezi SANTINELA, nr. 16, mai 2007, pag. 16) – acest centru de tăiaţi-împrejur, recidivişti în presiunile lor contra valorilor româneşti, somează Academia Română, care, în mod nedemn, s-a lăsat intimidată – probabil din cauza lichelismului moştenit din vremea Socialismului –, pentru a schimba definiţia anumitor cuvinte din Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. Printre descendenţii khazarilor, Elie Wiesel este un caz notoriu – în turpitudinea lui –, nu singurul, din păcate!

Povestea khazarilor începe în secolul al VII-lea al erei noastre, când Imperiul Bizantin şi Califatul Arab, proaspăt constituit, sunt nevoite să se apere împotriva frecventelor incursiuni de jaf ale acestora; pe de altă parte, şi bizantinii şi arabii încercară să-i creştineze pe khazari şi, respectiv, să-i treacă la religia lui Mahomed. S-a ajuns, însă, la situaţia „Când doi se ceartă,… al treilea câştigă!“

Între anii 760-780, e.n., refuzând atât creştinismul ortodox, cât şi islamul, khazarii adoptă religia fostului regat iudeu, dispărut ca entitate politică cu 14 secole în urmă (secolul VII î.e.n.), când a fost cucerit de Imperiul Babilonian. Fără un stat de sine stătător, împrăştiat de Romani în cele patru vânturi, stabilit, mai ales, în jurul Mediteranei, tribul lui Iuda, cu Benjamin după el, se manifestă în diverse puncte ale lumii, realizând, între altele, performanţa convertirii khazarilor. Convertire, însă, nu chiar la vechea religie iudaică a Torei, care dispăruse, ci la talmudismul în care aceasta se metamorfozase, adică iudaismul medieval. Cât despre celelalte zece triburi, în frunte cu cel al lui Israel, acestea niciodată nu acceptaseră dominaţia iudaică a comisarilor politruci în sutană, cunoscuţi sub numele de „leviţi“. După toate probabilităţile, vechii izraeliţi nu erau semiţi, ci arieni, ca şi hitiţii, amoriţii şi alte popoare, cu care vechii iudei s-au războit de-a lungul întregii antichităţi, până când le-a venit şi lor rândul să fie împrăştiaţi de Roma în cele patru vânturi. Federaţia celor zece triburi în frunte cu Israel fusese cucerită de asirieni în anul 722 î.e.n. Şapte secole după cucerirea asiriană, pe vremea romanilor, nimeni nu-şi mai amintea de vechiul regat al celor zece triburi în frunte cu Israel. Nu se vorbea decât de fostul regat al triburilor lui Iuda şi Benjamin, devenit provincie romană sub Pompei, după aproximativ şase secole sub babilonieni, perşi, greci şi macedoneni. După alte 700 de ani, în secolul al VIII-lea, când khazarii devin jidani, prin trecerea la iudeo-talmudism, niciunul dintre aceştia nu auzise de Palestina. Lucrul era cât se poate de normal: khazarii erau asiatici de origine turco-mongolă, fără picătură de sânge semit în vinele lor. De aceea, urmaşi lor trecuţi la iudaism sunt consideraţi, de toate limbile şi popoarele lumii, iudei-parveniţi, adică jidani. Nimeni nu-i confundă cu iudeii de pe vremea lui David, Solomon sau Christos.

Strămoşii lui Elie Wiesel au ajuns la Sighet nu traversând Mediterana şi Balcanii, ci Asia sud-siberiană vestică, Rusia, Ucraina, Lituania, Ungaria, Polonia, poate chiar şi Moldova. De acolo ne-o fi ieşit vorba că suntem buni până la prostie, pe care unii au înţeles-o în sensul că ne prindem greu şi uităm repede. Iată de ce sunt necesare multă superficialitate şi un imens amatorism pentru a face din nobel-istul Elie Wiesel fie un „compatriot“ sau „conaţional“ de-al nostru, fie un semit. Respectivului laureat Nobel i s-au cântat osanale, i s-a pus covorul roşu la picioare. I s-au spus, însă, şi unele adevăruri care l-au cam dat peste cap. Între altele, că nu este nici iudeu, nici român, nici izraelit, nici evreu, ci jidan sadea, adică un fost khazar, ai cărui strămoşi au trecut, cândva, la religia mozaică. Pentru alte amănunte, care se anunţă picante, să aşteptăm decizia Judecătoriei civile din Budapesta. Aceasta are pe rol foarte interesantul dosar privind o anumită substituire de identitate, la care s-a pretat impostorul laureat Nobel, Eliezer Wiesel.

 Lagărele de muncă germane au devenit chibuţuri jidăneşti

 Nenumăratele matrapazlâcuri istorico-literare pe tema fostelor lagăre sau chibuţuri germane de concentrare, din timpul ultimului război mondial, arată că cei ce făceau şi desfăceau totul în acestea nu erau nemţii, ci prizonierii lor, între care destul de mulţi jidani. Prin numărul lor relativ important, prin solidaritatea bine cunoscută, prin spiritul lor organizatoric şi afacerist, acestora nu le-a fost greu să transforme lagărele nemţeşti în adevărate chibuţuri jidoveşti, peste care, pe nesimţite, au ajuns să domnească în numele cahal-ului! Este cazul să spunem asta nemţilor de la obraz. Nu numai din perspectiva adevărului istoric, ci şi pentru alte eventualităţi. Istoria continuă. Cât despre povestea cu „atrocităţile“ germane, cine mai crede în ea? S-a cam fumat. S-a aflat că este vorba de o minciună istorică, de o insultă la adresa popoarelor care au sprijinit sau simpatizat cu cei ce au luptat contra iudeo-sovieto-americanilor şi englezilor în cadrul celui de Al Doilea Război Mondial. Începe să se încetăţenească ideea că regimul naţional-socialist din Germania s-a apropiat cel mai mult de idealul social-comunitar al socialiştilor din diverse ţări şi momente ale epocii moderne. Auschwitz-ul, Treblinka, Dachau şi celelalte „lagăre“ erau, de fapt, un fel de falanstere sau chibuţuri internațional-socialiste, de care nemţii erau mândri până la urechi, unde îşi conduceau oaspeţii veniţi de pretutindeni pentru a vedea ceea ce părea de necrezut: deţinuţii germani sau de alte naționalități nu trăiau ca ocnaşii francezi din Guyana, nici ca sclavii din Gulagul sovietic, coloniile englezeşti sau închisorile americane gen Guantanamo, din Irak, Afganistan şi chiar de la noi, după unele persistente zvonuri. Fostele „lagăre“ germane aveau moneda lor proprie, bulevarde, străzi, piscine, curăţenie exemplară, echipe sportive, apă caldă, apă rece, tot confortul modern, inclusiv bordel pentru oamenii muncii… Acolo se muncea. Naţional-socialismul lichidase şomajul încă din timp de pace. Altceva nu a mai lichidat, dar asta-i altă problemă. Deţinuţii din aceste lagăre semănau cu suporterii echipelor de fotbal din zilele noastre. Unii ţineau cu Auschwitz, alţii jurau pe Dachau sau Treblinka, după cum microbiştii jură pe Oţelul GalaţiRapid BucureştiC.F.R. Cluj şi aşa mai departe. Cei capabili de muncă munceau, plătindu-şi confortul din munca lor. Un confort, însă, de care nu s-au bucurat niciodată oamenii muncii din cartierele Berceni sau Balta Albă, cu atât mai puţin cei din măreaţa Uniune Sovietică… Până acum nu s-a auzit ca nemţii sau alte popoare să fi pretins despăgubiri din partea celor ce au locuit acolo ani de zile, adesea învăţând şi practicând meserii dintre cele mai moderne. Meseria, însă, se ştie, este brăţară de aur. Pe bună dreptate regimul socialist al lui Ceauşescu, cel al Uniunii Sovietice şi multe altele au pretins, cândva, despăgubiri candidaţilor la emigrare, specializaţi într-un domeniu sau altul, de către „lagărul socialist“, cum i se spunea până nu demult continentului euro-asiatic de la Elba germană până la Vladivostok şi Oceanul Pacific. Auschwitz-ul şi celelalte lagăre germane de concentrare populaţională erau infinit mai mici decât lagărul socialist al popoarelor „frăţeşti“. De acesta s-a ales praful, fără ca experienţa istorică inter-continentală să fi fost înţeleasă de cei care şi-au petrecut viaţa întreagă în interiorul sârmei ghimpate socialiste. Socialistă sau naţional-socialistă, sârma ghimpată rămâne sârmă ghimpată şi lagărul rămâne lagăr. Milioane de oameni s-au născut în lagărul socialist, au trăit şi muncit zeci de ani în acesta, au ieşit la pensie… Acum povestesc verzi şi uscate despre cât au suferit ei în multele cincinale, când defilau de 7 Noiembrie, 1 Mai sau 23 August cu portretele călăilor lor în braţe. Unii în Gulagul cel Mic, în dosul zăbrelelor Jilavei, ale Canalului Morţii, ale reeducării prin tortură de la Piteşti, Aiud sau Gherla, alţii în Gulagul cel Mare, înconjurat cu sârmă ghimpată de la insula Sahalin şi Vladivostok până-n Berlin şi inima Europei.

Gulagul sau universul concentraţionar socialisto-sovietic cuprindea zeci de milioane de kilometri pătraţi, zeci de state şi sute de popoare care reprezentau pe atunci, după cum se spunea, speranţa de mai bine a omenirii. În comparaţie cu lumea concentraţionară sovietică şi sovietizată, lagărele germane nu reprezentau nici cât negru sub unghie. Nu degeaba, faţă de lagărul „comunist“ intercontinental, animat de spiritul „internaţionalismului proletar“, lumea concentraţionară (inter)naţional-socialistă germană se reducea la câteva zeci sau sute de chibuţuri, în care deţinuţii se aranjau cum puteau spre a-și îndulci viața și a supravieţui războiului. Unii dintre ei au realizat la bursa războiului gheşefturi şi lovituri la fel de interesante ca acelea de la bursa păcii. Toate războaiele din istorie şi-au îmbogăţit câştigătorii. Ultimul Război Mondial nu a făcut excepţie. Dovadă: pe lângă despăgubirile oficiale de după război, pe lângă miile de uzine, fabrici şi întreprinderi demontate de învingători şi transportate în ţările lor, pe lângă zecile de mii de brevete tehnico-ştiinţifice luate cu japca de la învinşi, pe lângă milioanele de oameni de ştiinţă, specialişti de tot felul şi chiar meseriaşi mai răsăriţi duşi în sclavie de către învingători, Germania plăteşte şi acum despăgubiri, după aproape 70 de ani, foştilor deţinuţi din chibuţurile germane, fiilor şi nepoţilor acestora. În astfel de condiţii, se înţelege că traficul de identitate, de stare civilă poate deveni o afacere extrem de rentabilă. Fără vreun eveniment neprevăzut, care ar putea schimba faţa lumii, situaţia aceasta ar putea dura încă vreme de secole. Că este vorba de Germania, de Japonia, Italia, România sau alte ţări din fosta coaliţie euro-germană şi mondială, care a avut nefericirea de a pierde războiul, vechiul dicton Vae victis este mai adevărat ca niciodată.

Adevărul, însă, trece dincolo de materie, de bani, de despăgubiri de război, de pasiunile, cruzimile, sălbăticia şi barbaria care s-au remarcat în ambele tabere. Din păcate, acestea se prelungesc până în zilele noastre, sub ochii noştri. Acum nu le mai putem pune pe seama nefericiţilor învinşi de la Stalingrad, Cotul Donului, Kursk sau Berlin. Nu aceştia sunt vinovaţi pentru holocaustul practicat de statul Israel contra poporului palestinian. Nu aceştia sunt vinovaţi de holocaustul practicat de orgolioşii americani în Afganistan, Irak, Libia, în închisorile lor secrete, în care Crucea Roşie sau altă organizaţie umanitară nici măcar nu visează că ar putea proceda vreodată la o inspecţie, precum în lagărele germane din timpul războiului.

(Continuare în episodul următor)

 Centrul de Cercetări Ştiinţifice

al Librăriei Româneşti Antitotalitare din Paris

http://ro.altermedia.info/politica/elie-wiesel-impostorul-sau-pseudowiesel-1_23002.html

Elie Wiesel impostorul sau Pseudo-Wiesel (2)

 Episodul 1

Elie Wiesel s-a înecat în propria-i mizerie

Revenind la Elie Wiesel, nu se ştie exact prin care lagăre germane de concentrare a trecut – sau, mai degrabă, „il ne fut jamais emprisonné ni à Birkenau, ni à Auschwitz, ni à Buchenwald…“ –, întrucât, fără să mai socotim chestiunea subtilizării identității unchiului său, în diverse ocazii a făcut afirmaţii contradictorii. Spre deosebire de alţi foşti prizonieri în chibuţurile germane, Wiesel a refuzat să îşi prezinte tatuajul regulamentar, pe care nemţii îl făceau sistematic pe antebraţul stâng, la sosirea unui nou rezident într-un lagăr de concentrare. Nimeni nu îi contestă titlul de laureat Nobel-ist. Din acest punct de vedere, problema constă în faptul că, de când cu astfel de laureaţi, Premiul Nobel a devenit o referinţă negativă, chiar infamantă…

Premiile Nobel, mai ales cele pentru „Pace“, sunt atribuite foarte pe sprânceană şi pe alte criterii stahanoviste, precum premiile „Lenin“ sau „Stalin“ din fosta Uniune Sovietică. Aceasta este concluzia recentă a unui Revision Comity of the Nobel Foundation, care denunţă The Jewish bias of the Nobel Prize. Raportul acestui Comitet este semnat de Jan C. Biro (profesor de onoare la Institutul Karolinska din Stokholm) şi de Kevin B. MacDonald (profesor de psihologie la Universitatea de Stat din California). Fără să pronunţe cuvântul „mafie“, cei doi semnatari vorbesc de un lobby jidovesc în instituţia Premiului Nobel, lobby a cărui activitate şi influenţă reprezintă o violare a voinţei fondatorului Alfred Nobel, a legislaţiei suedeze, respectiv norvegiene. Din acelaşi raport aflăm că, între 1901 şi 2010, au fost atribuite 543 de premii Nobel la 817 laureaţi şi 23 de organizaţii. Dintre cei 817 laureaţi, 181 sunt jidani, adică 22 la sută, procentaj excesiv raportat la populaţia mondială. Raportul Comitetului de Revizuire din cadrul Fundaţiei Nobel arată că tendinţa de exagerare a meritelor ştiinţifice sau de altă natură ale personalităţilor jidoveşti s-a accentuat după cel de Al Doilea Război Mondial1.

Dincolo de chestiunea Premiului Nobel şi a substituirii de identitate la care s-ar fi pretat Elie Wiesel, cu sau fără dreptate acesta este considerat în anumite cercuri un fel de „martor ocular“ al Holocaustului jidovilor în general şi al „camerelor de gazare“ în special. Dacă astfel de evenimente şi aşa arme de nimicire în masă ar fi existat cu adevărat, lumea întreagă ar putea fi martoră. Cu alte cuvinte, problema martorilor nu s-ar mai pune. Totuşi, ea se pune… Rezultă că ceva este putred în Danemarca… În ce fel ar putea Wiesel să fie martor al „camerelor de gazare“?! Cum ne-ar putea el convinge să credem în posibila existenţă a acestui mod de exterminare în masă, care, la o examinare atentă, se dovedeşte o imposibilitate fizică, chimică, general tehnică?

În cartea sa autobiografică publicată sub diverse titluri şi variante, în diverse limbi, vorbind de „experienţa“ lui de prizonier la Auschwitz şi Buchenwald, Wiesel nu pomeneşte nici măcar odată expresia „cameră de gazare“. Ediţia franceză a acestei autobiografii poartă titlul La Nuit2, adicăNoaptea. Această carte acreditează o cu totul altă metodă de exterminare a omului de către om, una pe care faimoşii „martori oculari“ au abandonat-o între timp, iar lumea, în indiferenţa ei doctă, de care se plânge până şi Wiesel, nici măcar nu şi-a dat seama că este dusă cu preşul… Fără să sufle o vorbă despre „camerele de gazare“, Wiesel pretinde că nemţii i-ar fi exterminat pe jidani cu ajutorul focului. Nu este vorba de focul grecesc, nici de unul nemţesc, sau de focul de ţigară… Este vorba de focul banal, cu care s-au jucat mulţi înaintea lui Wiesel, de unde ispita acestuia de „a-şi da neapărat foc la valiza“ cu care s-a preumblat prin Sighet! În imaginaţia lui debordantă, dar fantasmagorică, Wiesel crede că oamenii pot fi aruncaţi pe foc precum vreascurile uscate, sub cerul liber. Wiesel se găseşte în situaţia din proverbul care zice că „nu se poate face din «rahat» bici şi să şi pocnească“. De făcut şi-a făcut bici. „Rahat“, slavă Domnului, pluteşte-n el până la urechi… De pocnit, însă, pocneşte ca în povestea lui Andersen cu „Hainele cele noi ale Împăratului“. Împăratul era în pielea goală, iar gloata lingăilor, a prostănacilor de curteni şi de intelectuali insuficient copţi la minte se făcea că îi admiră straiele nemaipomenit de frumoase. Împăratul khazar din Sighet „a pus-o de mămăligă“ cum a pus-o. «Rahatul», însă, i-ar putea sterpezi dinţii, şi încă nu numai pe ai lui. Să recunoaştem, însă, că Wiesel a avut ghinion cu minciuna fochistă. Numai el ştie de ce a preferat-o. Avea la dispoziţie şi altele. Avea de ales între mai multe minciuni posibile din arsenalul propagandistic al holocaustiştilor vremii. În 1956, când Wiesel publică Un di velt hot geshving, mitul exterminării prin foc era răspândit în mediile noii burghezii concentraţionare, care realiza câştiguri fabuloase inventând poveşti despre fostele chibuţuri naziste, războaie şi holocausturi. De altfel, termenul de „holocaust“, în sensul lui mai nou, de dogmă idolatrico-holocaustică, pe care DEX-ul şi celelalte dicţionare l-au lansat abia după 2007, s-a născut din chiar această născocire wiesel-iană a exterminării oamenilor prin foc: conform dicţionarului, „holocaust“ înseamnă „arderea de tot“ a jertfelor, în ritualul mozaic; deci, prin foc, focul făcut cu vreascuri, ca la rugurile lui Jan HusJeanne d’ArcGiordano BrunoMichael Servet şi ale celorlalţi, savanţi sau simpli enoriaşi „eretici“ exterminaţi prin foc de Inchiziţie. În primii 15-20 de ani de după război, mitul exterminării prin foc era adesea combătut cu succes de mitul exterminării prin apă fiartă, prin curent electric sau gaz. Vreme de peste 30 de ani, din anii ’60 până după anul 2000, s-a vorbit numai de exterminarea prin gaz, mai precis gazul sau acidul cianhidric (HCN). După anul 2000, fugindu-le pământul de sub picioare şi în disperare de cauză, ziariştii exterminaţionişti au lansat mitul exterminării prin gloanţe, la care, lucru de mirare, nimeni nu se gândise până atunci. Nici măcar „gânditorul“ şi foarte fantasmagoricul laureat Nobel, care a sucit minţile bieţilor academicieni norvegieni, care calcă vârtos pe drumul tras de vajnicii tovarăşi „academicieni ADI“, colegii Academicianului Doctor Inginer Elena Ceauşescu, om de ştiinţă de statură internaţională! Pardon!

Minciuna exterminării prin gaz a fost lansată şi acreditată de propaganda americană de război (War Refuge Board Raport, noiembrie 1944). Minciuna uciderii oamenilor prin apă fiartă sau aburi (în special în chibuţul Treblinka) este de origine poloneză (Documentul Nuremberg PS-3311). Cât despre minciuna uciderii prin curent electric, aceasta a fost lansată de sovietici, printr-un articol publicat în Pravda (2 februarie 1945, pagina 4) şi intitulat „Combinatul Morţii de la Auschwitz“. Originea minciunii exterminării prin foc nu a putut fi determinată cu precizie înainte de proza bombastică, declamatorie şi plină de gemete ipocrite a lui Wiesel. În 1958, Wiesel publică în franceză La Nuit, despre care am vorbit şi o să mai vorbim – mai ales că i se contestă paternitatea, lucrarea fiind, se pare, scrisă de o oarecare Lying Weasel. În această carte, el pretinde că la Auschwitz erau două imense prăpăstii sau gropi incandescente, una pentru adulţi, alta pentru copii… Citat: „Nu departe de noi, flăcări gigantice ieşeau dintr-o prăpastie în care ardea ceva. Un camion se apropie de buza prăpastiei şi îşi basculă încărcătura: încărcătură de copii, prunci şi bebeluşi ! Da, i-am văzut cu ochii mei… Copii în mijlocul flăcărilor. Este oare de mirare că de atunci somnul nu se mai lipeşte de ochii mei?“ (p. 57).

Ceva mai încolo era o altă prăpastie în flăcări gigantice, în care „victimele agonizau ore întregi“ (p. 58). Să fi fost oare flăcări reci, de dura ore întregi agonia? Coloana din care făcea parte Wiesel ar fi fost condusă de nemţi până la „trei paşi“ de prăpastie, apoi până la „doi paşi“. „La doi paşi de prăpastie ni s-a ordonat să facem la stânga şi am fost introduşi într-o baracă“ (p. 60).

„Martor“ excepţional, Wiesel vorbeşte şi de alţi „martori“, nu chiar aşa excepţionali, dar „orişicât“ – cum spunea Răducanu, portarul Rapidului, către taxatoarea tramvaiului, care-l apostrofa că fumează în tramvaiul clasei muncitoare, care putea deraia din această cauză, de pe linia Partidului. „Vai de mine, spuse Răducanu, trăiască P.C.R.-ul mâncaţi-aş, da’ eu trag tot fumul în piept, nu afum clasa muncitoare cu imperialistele astea de ţigări Kent“. Poantele lui Wiesel, trebuie să recunoaştem, sunt mai subtile. Fără ţigări, fără linie aparentă de partid, fără să scoată fum nici măcar pe ochi, ne trage în piept, deraiază tot, chiar şi tramvaiele l-au crezut o bucată de vreme. Dar „minciuna are picioare scurte“ şi, treptat, se face lumină.

Iată, însă, altă gogonată de îngheaţă apele şi plâng tramvaiele. Apropo de Baby-Yar, localitate din Ucraina unde nemţii au executat mai mulţi partizani sovietici, printre care se aflau şi jidani, Wiesel ne spune următoarele: „Mai târziu, prin intermediul unui martor, am aflat că vreme de luni şi luni de zile pământul s-a cutremurat fără încetare, din timp în timp ţâşnind din el gheizere de sânge“ (cf. Paroles d’étranger, Ed. Seuil, Paris, 1982, p. 86).

Oricum, curioşii sunt rugaţi să verifice dacă vreun oficiu sau centru de supraveghere a cutremurelor şi erupţiilor vulcanice sau de altă natură a înregistrat aşa fenomen. Cutremurele repetate respective ar fi trebuit să se simtă binişor în Moldova, unde se nasc oameni de mult şi chiar întregi, greu de tras în piept à la Răducanu. Credincioşii, însă, de la necredinciosul Toma încoace, nu verifică, nu pun degetul pe cui… că aşa i-a învăţat Biserica, în Duminica Tomii.

Greu de spus că aceste cuvinte i-ar fi scăpat autorului într-un moment de uitare de sine, caracteristic mai mult sau mai puţin anumitor manifestări psihiatrice. De vreme ce s-a putut scrie aşa ceva, ne aflăm în faţa unui foarte interesant caz de patologie holocau$tică. O carte nu se publică oricum, ca şi cum ai trage un fum în piept „pe blat“, când se uită taxatoarea în oglindă. Publicarea unei cărţi presupune lecturi şi re-lecturi, pentru corectarea eventualelor erori. Nu mai vorbim de faptul că aceste cărți au fost traduse în diverse limbi, ca tot ceea ce a scris autorul nostru sărit mai curând de pe fix, decât de pe linia partidului sau a tramvaiului!

Deja, în 1954, deputata comunistă Germaine Tillion, franţuzoaică de origine jidovească şi democraţie impecabilă, s-a arătat scandalizată de „minciunile gratuite3“, credea ea, în legătură cu chibuţurile concentraţionare naziste: „Aceste persoane (care mint în mod gratuit) sunt mult mai numeroase decât se crede în general. Un domeniu ca lumea concentraţionară este exact ceea ce trebuie pentru stimularea imaginaţiei sado-masochiste. Am cunoscut numeroşi întârziaţi mintal (tarés mentaux), jumătate escroci, jumătate nebuni, exploatând o deportare (şi detenţie) imaginară. Am cunoscut, însă, şi deportaţi adevăraţi, al căror spirit bolnav s-a forţat să depăşească monstruozităţile văzute sau despre care auziseră. S-au găsit chiar editori pentru a imprima aceste elucubraţii. S-au găsit şi compilatori, mai mult sau mai puţin oficiali, pentru a le utiliza. Editorii şi compilatorii nu pot fi scuzaţi, căci o anchetă elementară ar fi fost suficientă pentru a descoperi impostura“ (Germaine Tillion, Le Système concentrationnaire allemand (1940-1944), în Revue d’Histoire de la Deuxième Guerre Mondiale, iulie 1954, pag. 18, nota nr. 2).

Proliferarea falsurilor despre holocaust

Dar Germaine Tillion nu a fost suficient de curajoasă pentru a da exemple concrete. Din păcate, în acest domeniu, aşa se obişnuieşte de zeci de ani. Mulţi sunt cei care recunosc că există „camere de gazare“ false, pe care turiştii le vizitează şi unde elevii sunt duşi în pelerinaj, precum pionierii la Doftana şi credincioşii la moaştele Sfintei Parascheva, sau în satul cuviosului Petrache Lupu de la Maglavit. Nu se spune, însă, niciodată unde sunt aceste „camere de gazare“ false. Doar n-or fi pe lună? De asemenea, se admite că există „martori mincinoşi“. Nu se spune, însă, cine sunt aceştia! Cel mult, se vorbeşte de cunoscutul escroc Martin Gray, căruia socialistul francez Max Gallo i-a fabricat la comandă cartea de mare succes holocau$tic printre vitele de pripas candidate la potcovire cerebrală holocau$tică. Cu titlul de Au nom de tous les miens“ (În numele tuturor alor mei), falsul a ajuns un best-seller mondial.

Cunoscătorii vorbesc, încă, de Jean-François Steiner, al cărui best-seller TREBLINKA (1966) a fost prezentat iniţial drept operă al cărei fiecare detaliu este garantat prin mii de mărturii scrise sau orale. În realitate, a fost vorba de o grosolană fabricaţie Made in France, a scriitorului Gilles Perrault (v. Le Journal du Dimanche, 30 martie 1986, p. 5). Un alt fabricant de „autentice“ mărturii holocau$tice este Marek Halter, despre ale cărui vitejii shoah-ice aminteşte Paul Goma în monumentala Săptămână Roşie. În 1983, Halter a publicat La Mémoire d’Abraham, care, în anul  următor, a obţinut premiul Prix du Livre Inter (sic) şi în care vorbeşte despre vasta sa experienţă în cadrul Ghetoului din Varşovia. Despre acest ghetou vorbeşte, însă, şi ziarul francezLibération (24 ianuarie 1986, p. 19), care ne asigură că micuţul Marek – care „se dă grande“ actualmente – a părăsit Varşovia, la vârsta de trei ani, în 1939, împreună cu mămica lui scumpă. Marek Halter afirmase că părăsise Varşovia nu înainte de începutul Războiului Mondial, ci doi ani mai târziu, în 1941. Ghinion. Ancheta ziarului Libération l-a dat peste cap, scoţând la iveală şi alte detalii picante. Pe lângă faptul că Halter a părăsit Varşovia înainte ca nemţii să constituie ghetoul din capitala polonă, el nici măcar nu s-a deranjat să-şi scrie singur „rahatul“ mincinos, pe care cititorii prostiţi l-au înghiţit ca pe Sfintele Taine! Cartea mincinoasă a lui Halter a fost scrisă, şi ea, tot la comandă, de un „negru“, cum se spune, Jean-Noël Gurgan. Dar, culmea ruşinii pentru Franţa, premiul nu i-a fost retras!

Să continuăm lista falsurilor dovedite la ora asta. Filip Muller este autorul cărţii Eyewitness Auschwitz: Three Years in the Gas Chambers („Trei ani într-o cameră de gazare la Auschwitz“). Falsul este prefaţat de cineastul Claude Lanzmann şi, deşi a obţinut premiul LICRA în anul 1980, pute de la o poştă. S-a aflat că autorul lui este un „negru“ neamţ, Helmut Freitag, care, la rândul lui, a plagiat un alt fals celebru, semnat de Miklos Nyiszli (v. Carlo Mattogno, The Filip Muller’s Plagiarism, republicat în Auschwitz un caso di plagio, Edizioni la Sfinge, Parma, Italia, 1986). Se vede limpede că unele „opere holocau$tice“ prezentate drept documente autentice nu sunt decât compilaţii şi plagieri între diverşi fabricanţi de falsuri şi vânzători de gogonate: Max Gallo, Gilles Perault, Jean-Noël Gurgan, Helmut Freitag ş.a.

Cât despre Elie Wiesel, în nici un caz acesta nu minte „gratis“, cum greşit credea Germaine Tillion. Deşi se prezintă mare îndrăgostit de şi apărător al omenirii, în nemărginita lui iubire pentru omenire, Wiesel nu ezită să facă apel public la ură: „Orice jidan trebuie să păstreze înăuntrul lui o zonă de ură, o ură sfântă şi bărbătească pentru ceea ce personifică neamţul, pentru tot ce înseamnă german. Altfel înseamnă să ne înşelăm morţii“ (cf. Rendez-vous avec la haineLegends of Our Time, New York, 1968, Avon Books, p. 1778).

La începutul anului 1986, 83 de deputaţi în Bundestag au luat iniţiativa de a-l propune pe Elie Wiesel pentru Premiul Nobel, secţiunea Pace. Aceasta ar constitui, ziceau ei, „o mare încurajare pentru cei care lucrează în sensul reconcilierii“ (RFA, The Weel in Germany, 31 ianuarie 1986, p. 2). De fapt, aceasta a însemnat ceea ce s-a numit mai târziu „trecerea de la naţional-socialism la naţional-masochism“.

Ca şi Ion Iliescu sau Traian Băsescu la noi, Jimmy Carter, preşedinte şi el, a avut nevoie de un preşedinte pentru comisia prezidenţială a „Holocau$tului“. Nu a găsit altul decât pe bufonul sărit de pe fix, incontrolabilul Elie Wiesel. Le Monde vorbeşte în termenii următori despre caracterul histrionic al lui Wiesel: «Chiar şi printre cei care aprobă lupta scriitorului jidan din America, descoperit cândva de catolicul François Mauriac, unii îi reproşează tendința de a transforma durerea în „durerologie“, imputându-i faptul de a fi devenit marele preot al contabilității planificate a Holocaustului». (Le Monde, 17 oct. 1986, p. 1, articolul Un Nobel éloquent). Ziarul francez îşi exprimă îngrijorarea pentru faptul că, în «ultimii ani, în numele unui pretins „revizionism istoric“, s-au elaborat teze, în special franţuzeşti, care pun în cauză existenţa camerelor de gazare naziste şi probabil, dincolo de asta, genocidul jidovesc însuşi».

Circulă cu insistenţă vorba de spirit că nu există „bişniţă“ mai rentabilă decât shoah-bişnis. Sloganul „Shoah-business“ a fost lansat în 1981 de Léon A. Jick. Este trist să o spunem. Adevărul, însă, este uşor de recunoscut şi obligă pe cei ce îl socotesc valoarea supremă a culturii europene de la origini până în prezent. De fapt, este vorba de o butadă sau banc devastator, care dovedeşte că aforistul Bulă are discipoli cunoscuţi sau necunoscuţi inclusiv în America şi în Israel. Ideea este că nu există bişnis mai tare decât shoah-business. Aflat în pelerinaj la Sfântul Mormânt sau poate cu vreun gheşeft pe acolo, Bulă spune acest aforism pe englezeşte. Îl reproducem în original, spre a nu-i altera „tămâioasa“ de Ierusalim, nu de Bohotin, pentru colecţiile amatorilor de bancuri din epoca post-comunistă: The devastating barb: «There’s no business like Shoah business» is, sad to say, a recognizable truth. Léon A. Jick, The Holocaust: its Use and Abuse within the American PublicYad Vashem Studies, Ierusalim 1981, XIV, p. 316.

Elie Wiesel lansează apeluri disperate şi patetice contra revizionismului istoric şi, în general, contra tuturor celor care se arată respectuoşi faţă de adevărul istoric. Ca şi alţi profitori ai minciunii istorice exterminaţioniste, Wiesel simte că îi fuge pământul de sub picioare. Istoricilor mincinoşi de pretutindeni le este din ce în ce mai greu să menţină credinţa delirantă că jidanii ar fi fost exterminaţi sau că ar fi fost măcar supuşi unei politici de exterminare oarecare, mai ales prin intermediul pretinselor „camere de gazare“. Până acum, la aproape 70 de ani după război, nu s-a publicat nici o dovadă concretă despre existenţa „camerelor de gazare“. Pe plan ştiinţific, nici un istoric serios nu mai susţine astăzi mitul sau superstiţia „camerelor de gazare“.

Între 29 iunie şi 2 iulie 1982, Universitatea Sorbona din Paris a găzduit un mare Colocviu Internaţional pe această temă. Impresionanta manifestaţie a reuşit să evadeze din chingile propagandei holocau$tice, devenind, pe alocuri cel puţin, o adevărată manifestaţie ştiinţifică. Colocviul a fost condus de istoricul François Furet şi de sociologul Raymond Aron, ambii decedaţi între timp şi, întâmplător, ambii jidani. În cuvântul de încheiere a lucrărilor Colocviului, aceştia au avut curajul şi onestitatea de a admite că nu s-a găsit nici un fel de dovadă în sprijinul tezei că Germania nazistă ar fi practicat o politică de exterminare a jidanilor sau a altui popor ori minoritate religioasă, culturală ori rasială. De fapt, este vorba de o foarte bună veste pentru omenire, adevărata Bunăvestire a secolului XX, care trebuie adusă la cunoştinţa marelui public din toate ţările, a întregii omeniri.

Elie Wiesel este, însă, campionul bufon al celor care vor să ascundă omenirii Vestea cea Bună. De aici scandalul nefiresc din presă, radio, televiziune, din diverse ong-uri, medii parlamentare şi guvernamentale: cu cât jurnaliştii, politicienii şi poliţiile gândirii vorbesc mai mult despre minciuna „camerelor de gazare“, cu atât istoricii, universităţile şi academiile din lume bagă capul în nisip mai adânc decât struţul. Există, însă, şi istorici, intelectuali sau scriitori care se ridică împotriva minciunii exterminaţioniste, a doctrinei de ură la adresa adevărului şi a omenirii, practicată de banda de profitori şi falsificatori ai Istoriei, al căror dezonorant campion este ruşinosul, tristul şi ilariantul Elie Wiesel, o ruşine pentru omenire, cu sau fără Premiul Nobel. În mod elocvent, Naomi Seidman, o evreică cinstită din S.U.A., a redactat studiul Elie Wiesel and the Scandal of Jewish Rage („Elie Wiesel şi scandalul furiei evreieşti“), publicat în Jewish Social Studies, în decembrie 1996.

(Continuare în episodul următor)

Centrul de Cercetări Ştiinţifice

al Librăriei Româneşti Antitotalitare din Paris

1. La 11 aprilie 2011, site-ul www.fonzibrain.wordpress.com (dakaronlinenet) a postat ştirea următoare: „INCREDIBIL: doi oameni de ştiinţă suedezi îndrăznesc să spună adevărul în ceea ce priveşte problema atribuirii de premii Nobel cu vârf şi îndesat (sur-attribution) numai jidanilor… Bineînţeles, (ziarul) Le Monde protestează…“. Printr-o Scrisoare deschisă datată 31 martie 2011 şi semnată de cei doi profesori suedezi în numele Revision Comity of the Nobel Foundation, aceştia denunţă The Jewish bias of the Nobel Prize. Raportul respectiv deplânge faptul că probitatea Comitetului Nobel de astăzi nu mai este la nivelul celei de acum 20 de ani, după cum nici aceea nu mai era la nivelul celei de acum 40, 60 sau 80 de ani, pe vremea când Premiul Nobel a fost atribuit, între alte personalităţi, unor jidovi ca Einstein sau Bergson. Cele 13 pagini ale Raportului prezintă o serie de detalii, procente şi statistici care merită atenţia. Cei doi semnatari ne asigură că nu este vorba de antisemitism, ci de analiza şi corijarea The Jewish bias of the Nobel Prize, arătând că, potrivit testamentului lui Alfred Nobel, premiile trebuie atribuite celor care le merită în cel mai înalt grad, indiferent de naţionalitatea lor, principiu care ar fi fost violat de Fundaţia Nobel, care ar fi manifestat o nejustificată preferinţă pentru laureaţii de origine jidovească. Semnatarii Scrisorii deschise fac o serie întreagă de calcule, arătând că nu este normal ca unui popor care reprezintă 0,2 la sută din omenire să i se atribuie 21,5 la sută din premiile Nobel. Din calculele lor nu reiese, însă, că cele 0,2 la sută din omenire nu ar fi realizat cel puţin 21,5 la sută din marile descoperiri ştiinţifice de după 1900. Semnatarii Scrisorii deschise procedează la o serie de calcule complicate şi savante, în legătură cu ponderea laureaţilor Nobel jidani în cadrul populaţiei mondiale. Dat fiind că jidanii reprezintă 0,2 la sută din omenire, cele 659 de premii Nobel acordate non-jidanilor sau „gentililor“ ar corespunde la 6,6 la sută din laureaţii Nobel, iar cei 181 de premiaţi jidani ar corespunde la 90,5 la sută în valoare globală. Matematicienii şi amatorii de statistici pot reface calculele, eventual introduce noi criterii în discuţie. Problema este că s-a ajuns la o astfel de discuţie, că laureaţii Nobel se aleg adesea după criteriile fotbalistice incoruptibile ale lui Gigi Becali şi că, orice ar spune unii şi alţii, cazul Wiesel ar putea fi tratat de mult încercatele comisii, specializate în corupţie, ale Federaţiei Române de Fotbal. Potrivit semnatarilor documentului citat, jidanii laureaţi Nobel ar fi de 137 de ori mai numeroşi decât toate celelalte popoare la un loc şi numai de 26,3 ori mai numeroşi decât laureaţii Statelor Unite.

2 . La Nuit, Night (Noaptea) lui Wiesel este versiunea considerabil prescurtată (178 pagini în franceză, Ed. de Minuit, 1958) şi edulcorată a unui volum foarte violent, de 800 de pagini, apărut în Argentina, în 1956, sub titlul în idiş Un di velt hot geshvignŞi lumea a păstrat liniştea. Versiunea franceză definitivă este o substanţială prescurtare şi schimbare a titlului, o cu totul altă carte, care contrazice în multe privinţe textul iniţial, în idiş, Un di velt hot geshvign. Ediţia germană a Nopţii franţuzeşti a apărut în 1962, la Ullstein, sub titlul Die Nacht zu begraben Elisha(Noaptea de îngropare a morților, micuţule Elisha), în traducerea lui Curt Meyer-Clason, cu o prefaţă de François Mauriac. Istoricul şi eruditul elveţian Jürgen Graf a confruntat versiunea germană a Nopţii cu cea franceză, constatând falsurile menţionate şi tendinţa lacrimogenă de văicăreală incurabilă. Noémie Seidman, profesoară de Studii Iudaice la Uniunea Teologică Superioară din Berkeley, California, a comparat şi ea cele două cărţi, însă în versiunile franceză şi idiş. Concluzia: în nici un caz nu poate fi vorba de una şi aceeaşi carte. Profesoara Seidman vorbeşte de doi martori supravieţuitori, unul jidan, celălalt francez. Primul scrie într-un idiş perfect şi este stăpânit de o imensă sete de răzbunare contra Germaniei şi a întregii lumi. Cel de al doilea, de fapt acelaşi „martor supravieţuitor“, schimbă stiloul şi se comportă ca un catolic francez, ca o uşă de biserică pătrunsă de cea mai pură iubire creştină. Wiesel s-a arătat surprins de importanţa acordată de critica holocaustică diferenţelor flagrante dintre Noapteafranţuzească şi textul în idiş. Prins cu mâţa în sac, laureatul Nobel se face că nu vede gravitatea contradicţiei, pretinzând că ar fi explicat-o în All Rivers Run to the Sea (Toate râurile duc la mare, Editura Hasefer, Bucureşti, 2000). Aceasta, însă, este o manieră de a o scoate pe mânecă, de a complica lucrurile în speranţa minimalizării diferenţei grave dintre cele două mărturii contradictorii, ale aceluiaşi om, despre aceleaşi evenimente. Acest „na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o“ arată că, strâns cu uşa, laureatul Nobel o scaldă cum poate, pretinzând că divergenţele dintre cele două „mărturii“ provin din faptul că una este idiş-ul şi alta franceza. Noi nu ştiam că idiş-ul este una şi franceza alta… Noroc cu Wiesel, care se străduieşte să ne lumineze. Gravitatea problemei nu constă în faptul că versiunea franceză este mai scurtă, ci în aceea că s-a schimbat cu totul textul în chestiune. Orice ar zice ei, norvegienii şi suedezii şi-ar putea gospodării mai cu chibzuinţă premiile Nobel. Una este papagalul, alta cioara vopsită în culorile acestuia.

3. Germaine Tillion se înşela: minciunile erau şi au rămas reale, nu însă şi „gratuite“. Pe baza lor, statul sionist Israel şi milioane de jidani din toate ţările au stors de la nemţi mii de miliarde de dolari. De acum, plătim şi noi. Nu se ştie cât, dar se ştie că pentru nimic. În urmă cu zece ani, preşedintele Iliescu şi guvernul Adrian Năstase au dat mai multe Comunicate Oficiale arătând că în România nu a existat nici un holocaust. Ulterior, însă, după proteste şi alte figuri de stil de la Tel-Aviv, şi preşedintele Iliescu, şi premierul Năstase şi ministrul jidov Răzvan Theodorescu şi-au cam băgat codiţa între picioare. Oare când s-au înşelat: când au scos-o sau când au băgat-o?

http://ro.altermedia.info/politica/elie-wiesel-impostorul-sau-pseudowiesel-2_23011.html

 Elie Wiesel impostorul sau Pseudo-Wiesel (3)

 

Episoadele 1 şi 2

 Sporesc dovezile că Elie Wiesel este cel mai mare impostor

 Lista acestor istorici, intelectuali şi scriitori este mult mai lungă decât se crede la nivelul dezinformării, al amatorismului public, ca şi la acela al dogmatismului idolatrico-inchizitorial care domneşte, pe această temă, în universităţi, academii, instituţii de cultură ce se dovedesc mai mult sau mai puţin staliniste. Printre aceşti istorici, ziarişti, scriitori şi intelectuali care revizuiesc minciunile oficiale ale triştilor învingători din ultimul Război Mondial amintim pe franceziiMaurice BardèchePaul Rassinier, Robert Faurisson, elveţienii Gaston Armand Amaudruz şiJürgen Graf, italianul Carlo Mattogno, spaniolul Pedro Varella, americanii Arthur Robert Butz, Marc Weber, germanii Wilhelm Fröchlich, Kevin Kater, Dirk Zimmerman, Ernst Zündel, românii Ion CojaRadu TheodoruVasile Zărnescu, jidovii americani Benjamin Freedman,Naomi SeidmanNoam Chomsky, jidovii izraeliţi Uri AvneryIsrael Shahak ş.a. Curentul de gândire care contestă minciuna exterminaţionistă şi mitul istoric al „camerelor de gazare“ este prezent în toate ţările lumii, inclusiv în Africa.

Librăria Românească Antitotalitară din Paris, editura şi Centrul de Cercetări Ştiinţifice din cadrul acesteia au luat, de peste 25 de ani, atitudine deschisă contra insultătoarei minciuni exterminaţioniste, contra mitului „camerelor de gazare“ – o insultă, şi el, atât la adresa omenirii, cât şi la aceea a adevărului.

Cei care contestă minciuna oficială a exterminării planificate şi a „camerelor de gazare“ sunt intelectuali de toate specialităţile şi tendinţele politice, inclusiv fără nici un fel de orientare, tendinţă sau preferinţă politică. Unii dintre aceştia au fost deţinuţi politici în cadrul lagărelor sau chibuţurilor germane, alţii au fost deţinuţi în Gulagul comunist, cazul lui Ion Pantazi, Vladimir Penescu şi, mai presus de toţi, a scriitorului Paul Goma, autorul tulburătorului şi lămuritorului volum SĂPTĂMÂNA ROŞIE.

Francezii Paul Rassinier şiMichel de Bouard se numără printre istoricii revizionişti, foşti deţinuţi în lagărele sau chibuţurile germane de concentrare. Unele dintre cărţile lui Paul Rassinier au fost traduse şi publicate de Librăria Românească Antitotalitarădin Paris, fiind accesibile gratuit pe internet. Michel de Bouard este mai puţin cunoscut, în ciuda calităţii sale de partizan contra ocupaţiei germane din Franţa, rezistent contra ocupantului german. Deportat la Mauthausen, Michel de Bouard a fost membru în Comitetul de Istorie a celui de Al Doilea Război Mondial (1945-1981), membru al Institutului de Istorie a Timpului Prezent şi al Academiei Franceze. Ca mulţi alţii, la început a crezut şi el în existenţa „camerelor de gazare“, deşi nu văzuse nici una cu proprii lui ochi. În ziarul Ouest-France din 2-3 August 1986 (p. 6), Michel de Bouard îşi recunoaşte în mod curajos şi deschis eroarea, arătând că, într-un studiu ştiinţific din 1954, a cauţionat şi confirmat existenţa unei „camere de gazare“ la Mauthausen, acolo unde, mai târziu, s-a dovedit şi toată lumea a acceptat că nu a existat aşa ceva.

Respectul pentru suferinţa tuturor victimelor ultimului război mondial trebuie să impună istoricilor mai multă seriozitate şi rigurozitate în metodele lor rutiniere de cercetare, mai multă atenţie şi prudenţă faţă de uşurinţa cu care s-au lăsat intimidaţi şi dopaţi de propaganda diverselor lobby-uri, de manipularea Serviciilor Secrete ale anumitor puteri. De fapt, istoricii şi, în general, intelectualii Occidentului au cunoscut, în mare, cam aceleaşi probleme ca istoricii şi intelectualii din fostele ţări socialiste. Şi unii şi alţii au fost intimidaţi de Securitate, de K.G.B., de D.S.T.-ul francez, M.I.6 britanic, MOSSAD-ul israelian, F.B.I.-ul sau C.I.A. americane etc. Faţă de acestea, faţă cu bufonerismul, scamatoriile holocau$tice şi piruetele de nemaipomenită iubire cosmică ale lui Wiesel, până şi ardentul istoric exterminaţionist Paul Vidal-Naquet s-a văzut nevoit să declare: „Rabinul Kahane, acest extremist jidan (…), este mai puțin periculos decât un om ca Elie Wiesel, care povesteşte verzi şi uscate… Suficient să citeşti o descriere oarecare dinNoaptea pentru a înţelege că anumite pagini din această carte sunt inexacte şi că autorul lor este un fel de negustor de shoah“ (Zéro, aprilie 1987, p. 57).

Am mai spus că La Nuit (Noaptea) lui Wiesel nu conţine decât o vagă aluzie la „gazare“, fără ca expresia „cameră de gazare“ să fie scrisă măcar o singură dată. Ca orice „teolog“ şi constructor al unei noi religii, plecat pe noul drum al Damascului şi înlocuirii lui Dumnezeu cu „holocau$tul“ şi, apoi, cu „poporul ales“, Wiesel obişnuieşte să-l ia pe cel Atotputernic de interlocutor, aranjându-se să-i dea peste nas ba una, ba alta: oamenii aceştia „pe care i-ai lăsat torturii, care au fost înjunghiaţi, gazaţi, calcinaţi, ce au făcut ei? Ei se roagă în faţa Ta! “ (p. 168, nota 1). Aceasta este fraza din ediţia franceză în care, în cadrul interogatoriului pe care Wiesel i l-a luat chipurile lui Dumnezeu, cuvântul „gazaţi“ apare ca verb, la persoana a III-a plural, substantivul la care se referă acest verb fiind „oamenii aceştia“.Noaptea lui Wiesel a fost, însă, tradusă într-o mulţime de limbi, între care şi germana. Iată, însă, că, în 1992, savantul revizionist elveţian Jürgen Graf a avut curiozitatea să compare versiunea originală franceză cu traducerea germană realizată în 1962 sub titlul : Die Nacht zu begraben, Elisha (Noaptea pentru îngroparea morţilor, micuţule Elie). Traducerea semnată de Curt Meyer-Clason s-a dovedit riguros exactă, mai puţin sub un singur aspect: de fiecare dată când în originalul francez apare cuvântul „crématoire“ (crematoriu) sau expresia „four crématoire“ (cuptor crematoriu), traducătorul german scrie în nemţeşte cu totul altceva, adică „Gazkammern“ („cameră de gazare“). De-a lungul cărţii, cuvintele „crematoriu“ sau „cuptor crematoriu“ sunt traduse de 13 ori prin „camere de gazare“ (Gazkammer(n)). În plus, ediţia germană conţine, încă, două inexactităţi, faţă de originalul francez. Este vorba de apariţia, în traducerea germană, a cuvântului „Vernichtungslager“ (lagăr de exterminare dotat cu cameră de gazare) şi a aceluia de „vergast“ (gazat), traducere inexactă a cuvântului francez „exterminés“, care înseamnă „exterminaţi“, nu „gazaţi“.

Faţă de textul francez de origine, versiunea germană foloseşte de 15 ori cuvântul „gaz“ sau „gazare“, pe care Wiesel nu le-a folosit niciodată în textul iniţial din limba franceză. Pentru a uşura controlul acestei analize de către Institutului de Istorie Recentă al d-lui Andrei Pippidi sau de către Institutului de Istorie „Nicolae Iorga“ din Bucureşti, „A. D. Xenopol“ din Iaşi sau pur şi simplu Academia Română, iată cele 15 locuri precise din ambele ediţii, în care se vede limpede infidelitatea traducerii:

page 57          / seite 53 (două ori);             page 108       / seite 95;

page 58          / seite 54;                                           page 109       / seite 95;

page 61          / seite 57;                                           page 112       / seite 98;

page 62          / seite 57;                                           page 129       / seite 113;

page 67          / seite 62 (două ori);             page 163       / seite 140;

page 84          / seite 76;                                           page 174       / seite 1504.

page 101       / seite 90;

Ultimele două referinţe vorbesc nu despre Auschwitz, lagărul pe care Wiesel l-ar fi părăsit la 18 ianuarie 1945, ci despre Buchenwald. Cu privire, însă, la lagărul Buchenwald, istoricii oficiali şi neoficiali din lumea întreagă s-au pus de acord că acolo nu a existat niciodată nici un fel de „cameră de gazare“!

Elie Wiesel se face vinovat pentru aceste manipulări frauduloase şi grosolane falsuri sistematice. Din 1962, când s-a publicat versiunea germană, au trecut aproape 50 de ani. De aproape 20 de ani istoricii revizionişti au semnalat această anomalie. Elie Wiesel a avut destul timp pentru a lămuri „misterul“. Nu a făcut-o, însă. Iată de ce îl acuzăm de fals în propria sa „operă“. De aceea, suntem îndreptăţiţi să spunem despre Comitetul suedo-norvegian de atribuire a Premiului Nobel pentru Pace că este la fel de puţin serios şi riguros din punct de vedere ştiinţific, ca şi Comitetele „Lenin“ sau „Stalin“, care atribuiau premiile de ocară de acum câteva zeci de ani. Istoria se repetă. Occidentul abia de acum încolo începe să cunoască „linia de partid“, „limba de lemn“, cultul personalităţii „poporului ales“, dogmele talmudice idolatro-holocau$tice în locul celor talmudice de asemenea, dar idolatro-bolşevice. Se apropie ziua când omenirea va înţelege că Premiul Nobel pentru Pace a ajuns o ruşine a secolului XX, între multe alte ruşini, din nefericire chiar mai mari.

Foarte multe puncte şi aspecte dubioase există în „opera“ fanfaronului Elie Wiesel. Recitind încă o dată La Nuit, ne putem întreba de ce, în ianuarie 1945, când nemţii au evacuat Auschwitz-ul, atât flăcăul Wiesel, cât şi tatăl său i-au urmat de bună voie pe germani, în loc să aştepte să fie eliberaţi de către sovietici? Nemţii i-au lăsat să aleagă dacă preferă să fie „eliberaţi“ de Armata Roşie, sau să fie „exterminaţi“ de către Wermacht. Puşi în faţa alternativei, cei doi Wiesel au luat o foarte bizară decizie, care nu şi-a găsit, încă, explicaţia: Wiesel tatăl, ca şi fiul, viitorul impostor Nobel-ist, au ales „exterminarea“ germană, refuzând „eliberarea“ sovietică!

Wiesel a subliniat în repetate rânduri caracterul strict autobiografic al cărţii La Nuit. În 1990, de exemplu, el declara: „Every word of it is absolutely true5 („Fiecare cuvânt este absolut adevărat“). Paginile 124-130 ni-l prezintă pe tânărul Wiesel de 16 ani, care, către sfârşitul lui 1944, suferea de o infecţie la piciorul drept. „Un mare medic jidan, deţinut ca şi noi (tatăl meu şi eu însumi) a decis că o intervenţie chirurgicală este necesară (p. 124). Tânărul Wiesel a fost admis în spitalul deţinuţilor de la Auschwitz, unde existau cearceafuri albe“. Nu era rău de loc, ne asigură laureatul de azi al Premiului Nobel: „Aveam pâine bună la masă, aveam dreptul la o supă consistentă“ (p. 124). Medicul jidan prieten a asistat până la sfârşit intervenţia chirurgicală efectuată de un medic S.S. Câteva săptămâni mai târziu, în ianuarie 1945, mersul războiului îi obligă pe germani să evacueze lagărul Auschwitz. „Bolnavii puteau rămâne la infirmerie, nu trebuiau neapărat evacuaţi“ (p. 129). Tânărul Wiesel s-a consultat cu tatăl său, care „era pierdut în meditaţie şi gânduri. Alegerea depindea de noi. Ne puteam decide noi înşine soarta. Puteam rămâne amândoi la spital, unde l-aş fi putut interna şi pe tatăl meu ca bolnav (deşi nu era bolnav!), sau ca infirmier (deşi nu era infirmier!), cu ajutorul medicului meu. Aveam de ales între a rămâne sau a îi urma pe ceilalţi (pp. 129-130)“. Urmarea sau concluzia a fost că, deşi tânărul Wiesel nu era pe deplin vindecat, deşi păşea cu dificultate, decizia comună a fost aceea de a pleca în deplină solidaritate cu „exterminatorii“ germani, de a nu-i aştepta pe „eliberatorii“ sovietici (pag. 130-133). Wiesel tatăl şi fiul părăsesc chibuţul Auschwitz la 18 ianuarie 1945, însoţindu-i pe nemţi în retragerea care avea să continue până la Berlin şi să fie urmată de înfrângerea definitivă din Mai 1945.

Cum se împacă această relatare a lui Wiesel cu legenda că nemţii exterminau sistematic pe jidani, mai ales pe cei bolnavi sau incapabili de muncă? Bătrânul Wiesel avea să moară de dizenterie la Buchenwald. Tânărul, însă, nedemnul laureat Nobel de astăzi, va supravieţui, împreună, de altfel, cu două surori, care probabil încă trăiesc. De-a lungul anilor de după război, ele au preferat să rămână discrete. Elie Wiesel, însă, după cum prea bine se ştie, a fost tot timpul în fruntea bucatelor, privilegiaţilor şi impostorilor. La plăcinte, înainte! La război, înapoi!

După cum aflăm de pe site-ul universitarului american Bradely Smith, şase „credincioşi“ ai holocau$tului au fost recent perturbaţi, în echilibrul lor dogmatic, de cele ce se spun cam peste tot, în ultima vreme, pe tema holocau$tică. Faptul că un universitar american trage concluzia că stimabilul Wiesel nu este tatuat, după cum vom vedea, este extrem de grav. Wiesel nu şi-a arătat niciodată tatuajul, iar lumea a intrat la gânduri, ceea ce îi tulbură nespus pe credincioşii sectei holocau$tice postbelice, devenită, între timp, idolatrie mondială, cu locul ei bine stabilit pe piedestalul central din „altarul“ ecumenicei idolatrii New Age. Ca toţi fanaticii, credincioşii în chestiune se supără când sunt puşi în faţa evidenţei că Wiesel i-a dus cu preşul. Totuşi, într-un punct, bieţii credincioşi au şi ei dreptate: în condiţiile actuale de supuşenie şi de pregătire propagandistică a microcipuirii iminente în America, în condiţiile de neputinţă morală şi insuficienţă mintală constatate la unii şi alţii, problema tatuajului lui Elie Wiesel este fără soluţie.

De aceea, cele înţelese de fiecare ar trebui repetate peste tot, spre a ajunge la urechea multora, inclusiv a ziariştilor. Curioşi din fire, cum se şi cuvine, ajunşi din urmă de obşteasca frică şi inevitabila tendinţă de căpătuială, aceştia tac precum peştele în apă, când este vorba de holocaust ori alte probleme şi chestiuni sionisto-jidoveşti sau israelo-palestiniene.

S-a ajuns unde nu se putea să nu se ajungă: tatuajul-ne-tatuat al lui Wiesel a intrat pe agenda de lucru CODOH (Comitetul pentru dezbatere onestă în jurul Holocaustului). Iată ce citim pe site-ul CODOH, începând cu 24 august 2001 (http://www.eliewieseltattoo.com/where-is-elies-tattoo):

Unde este tatuajul lui Elie Wiesel?“

Elie Wiesel a declarat sub jurământ că este purtătorul tatuajului nr. A-7713. În februarie 2007, tânărul american Eric Hunt (22 de ani), l-a apostrofat pe Wiesel, care tocmai ieşea din liftul hotelului său din San Francisco. Pentru aceasta, statul californian i-a intentat proces lui Eric Hunt, proces ajuns pe rol la Curtea Supremă din San Francisco, pe 8 iulie 2008. Cu această ocazie, judecătorul-preşedinte Robert Donder i-a pus lui Wiesel următoarele întrebări:

„Întrebare: Cartea La Nuit, pe care aţi scris-o, este o poveste fidelă a experienţei dvs. din timpul celui de Al II-lea Război Mondial?“

„Răspuns: Este o poveste fidelă. Fiecare cuvânt este adevărat!“ (…)

„Întrebare: La ce dată v-aţi născut dvs. la Sighet, în România?“

„Răspuns: La 30 septembrie 1928“ (…)

„Întrebare: Ce este tatuat pe braţul dvs. stâng?“

„Răspuns: Numărul meu era A-7713. Numărul tatălui meu era A-7712“.

Sursă: Curtea Supremă a Californiei, Comitatul San Francisco, în prezenţa Onorabilului Judecător-Preşedinte Robert Donder, Depoziţia lui Elie Wiesel, 8 iulie 2008, p. 7 şi 13.

Se vede că Wiesel nu răspunde la ultima întrebare a judecătorului Robert Donder, care se face, însă, că nu vede şi nu insistă. În loc să spună că pe braţul său stâng poartă tatuajul „A-7713“, Wiesel răspunde că numărul lui era A-7713. În plus, fără să fie întrebat, Wiesel adaugă că numărul tatălui său a fost A-7712. Nu era, însă, vorba de tatăl lui, ci de el însuşi.

Peste doi ani fără patru luni, în cadrul unui interviu la Universitatea din Dayton, un student îl întreabă pe Elie Wiesel dacă are în continuare pe braţ numărul din lagărul de concentrare şi dacă acest număr îi aminteşte teribilele experienţe prin care a trecut. Răspuns: „Nu am nevoie de aceasta, pentru a mi le reaminti; în fiecare zi mă gândesc la trecutul meu“. Apoi a adăugat: „Am în continuare pe braţ numărul A-7713. Pe vremea aceea, noi nu eram decât simple numere. Numele nu conta, nimeni nu avea identitate“.

Sursă: ziarul Dayton Daily News, din 26 martie 2010, sub titlul: „Elie Wiesel: Răspunsul este educația… şi memoria. Supravieţuitorul Holocaustului, Premiul Nobel pentru Pace, se exprimă în faţa liceenilor şi studenţilor regiunii“. Articolul este semnat de Meredith Moss.

Wiesel a pronunţat diverse discursuri în cadrul unor conferinţe şi cu alte ocazii. Iată un extras din Discursul festiv pronunţat de Wiesel în 1995, la Auschwitz, în cadrul Ceremoniei oficiale prilejuită de aniversarea a 50 de ani de la eliberarea lagărului de către sovietici: „Vorbesc ca un om care, acum 50 de ani şi nouă zile, nu avea nici nume, nici speranţă, nici viitor, şi nu era cunoscut decât prin numărul său, A-7713“. Sursă : KLRN San Antonio, „Elie Wiesel, First Person Singular“, o producţie PBS.

Totuşi. În cadrul filmului documentar de lung metraj din 1995, „Elie Wiesel Goes Home“, se vede limpede braţul stâng al omului nostru, însă fără nici un fel de tatuaj! Iată de ce, Bradley Smith a tras următoarea concluzie:

Elie Wiesel, cu ocazia procesului Eric Hunt, din iunie 2008, a afirmat că are numărul A-7713 tatuat pe braţ. Apărarea ar fi trebuit să îi ceară să îşi arate tatuajul. Din păcate, nu a făcut-o. La vremea respectivă, tânărul Hunt nu îşi punea problema dacă Wiesel a trecut sau nu pe la Auschwitz-Birkenau.

De atunci, însă, tânărul Hunt şi alţii au făcut public un video care arată braţul stâng al lui Wiesel fotografiat din toate unghiurile posibile, astfel că nu există nici un fel de îndoială cu privire la absenţa oricărui tatuaj. Concluzia negativă este cât se poate de îndreptăţită, mai ales că Wiesel a refuzat totdeauna să îşi arate tatuajul, atunci când a fost rugat. Celor care ne-ar putea replica, de exemplu, că Wiesel şi-a şters, între timp, tatuajul, le reamintim că la 25 martie 2010, în cadrul interviului cu studenţii de la Universitatea din Dayton, laureatul Nobel a afirmat că încă poartă pe braţ numărul A-7713, după cum am arătat mai sus.

Suntem îndreptăţiţi să tragem concluzia că Elie Wiesel este un sperjur calificat, ceea ce constituie o infracţiune în toate ţările şi în toate timpurile, pentru oamenii obişnuiţi, cel puţin. Există, însă, şi oameni neobişnuiţi… Pentru aceştia, mai exact din punctul de vedere al Talmudului, când sperjurul este jidan, Talmudul şi alte sfinte texte jidoveşti arată că este suficient ca jidanul care jură în faţa unui tribunal diferit de Beth-Din să formuleze o rezervă mintală ad-hoc, prin care jurământul lui este şters cu buretele direct de Dumnezeu. Cu un astfel de tromf poţi juca la ruleta rusească. Altfel, nu vrea Dumnezeu, nici boul nu trage.

 Cine-l va judeca pe Elie Wiesel pentru sperjur?!

 Ce mai calea-valea… Cine să-l judece pe Wiesel pentru sperjur? Americanii? Să fim serioşi? Ruşii? Ăştia n-au timp nici să îşi bea vodka, iar adevărul, justiţia, drepturile omului sau ale popoarelor nu interesează clasa politică post-sovietică decât pentru gargara de după vodkă. Chinezii-s ocupaţi cu chinezăriile. Că ne place, că nu ne place, până când nu ne vom învrednici a avea un Stat Român în România, Wiesel va continua să vină spre a ne circumciziona cerebraliceşte, cu ajutorul jidovilor plasaţi în fruntea statului, cu complicitatea nătângă a profesorilor, ziariştilor, preoţilor, pastorilor şi a altor formatori de opinie şi educatori nedemni şi inapţi pentru o astfel de misiune. Mai shalom ca el nu e sfânt în cer, nici mai sclifosit drac afurisit. Cum să judeci un astfel de sperjur în condiţiile aranjamentelor judiciare mafiote din galaxia Nürnberg? Că va fi sau nu va fi judecat, lumea îl va considera, însă, un sperjur, până când ne va explica povestea braţului stâng, până când ne va arăta faimosul tatuaj, care deocamdată nu există şi probabil nici nu a existat vreodată. Wiesel nu este primul împărat care se preumblă în pielea goală prin cetăţi şi bate din copita potcovită împrejur la Naţiunile Unite, precum coetnicul său Hruşciov, alt khazar iudaizat, aplaudat cândva în delir de diplomaţii popoarelor, toţi cu ochii după obielele şi izmenuţele lui Nikita Perlmutter, pentru memorialele potcovirii cerebrale împrejur a popoarelor…

Pentru ca să nu se creadă că este vorba de vreun „antisemitism“, să vedem ce spune un cunoscut universitar şi publicist american, autorul unei foarte sugestive cărţi intitulată nici mai mult, nici mai puţin, INDUSTRIA HOLOCAUSTULUI, Reflecţii despre exploatarea suferinţei evreieşti (Ed. ANTET, 2002). Nu vom face o recenzie a acestei cărţi. Lectura ei şi a altor câteva asemenea este indispensabilă pentru cunoaşterea modului cum văd această problemă jidanii conştienţi de cele care se petrec şi îngrijoraţi de cele la care se va ajunge probabil, mai devreme sau mai târziu. Încă din primele rânduri ale „Introducerii“ sale, cunoscutul evreu Norman Finkelstein, căci despre el este vorba, face o anatomie şi o punere în acuzaţie a „holocau$tului“, pe care, pe bună dreptate, îl scrie mai întâi între ghilimele. „În paginile care urmează, spune Finkelstein, susţin că «holocaustul» este o reprezentare ideologică a holocaustului nazist“. Deşi foloseşte acelaşi termen, autorul face o distincţie netă între evenimentul istoric numit cu sau fără dreptate „holocaust nazist“ şi reprezentarea ideologică ulterioară a acestuia. «Ca multe alte ideologii, continuă Finkelstein, (reprezentarea) ideologică a holocaustului are un raport mai mult sau mai puţin concret cu realitatea. „Holocaustul“ este o construcţie nu neapărat arbitrară, totuşi nu lipsită de o evidentă coeziune internă», ca orice construcţie mintală, am putea adăuga spre a fi mai expliciţi. «Dogmele sale principale susţin interese politice şi sociale semnificative. Practic, „holocaustul“ s-a dovedit o armă ideologică indispensabilă. Utilizarea acestei arme a permis uneia dintre puterile militare cele mai formidabile ale lumii, ale cărei încălcări ale drepturilor omului sunt considerabile, să pozeze în poziţia de stat-„victimă“; de asemenea, grupul etnic cel mai bogat din Statele Unite şi-a însuşit şi el statutul de victimă. Din acest statut nejustificat de victimă decurg avantaje considerabile, mai ales imunitatea la orice critică, oricât ar fi ea de întemeiată. Cei ce se bucură de această imunitate sunt deopotrivă corupţi moraliceşte, imunitatea şi corupţia conjugându-se perfect. Din acest punct de vedere, rolul lui Elie Wiesel, de interpret oficial al holocaustului, nu este deloc întâmplător. Elie Wiesel nu a parvenit la această poziţie prin talente literare sau acţiune umanitară. El joacă acest rol pentru că jonglează perfect dogmele holocaustului, acţionând, astfel, în numele şi în favoarea intereselor care se ascund în dosul holocaustului». Într-o notă lămuritoare la acest paragraf din „Introducerea“ lui laINDUSTRIA HOLOCAUSTULUI, Norman Finkelstein consideră activitatea apologetică a lui Elie Wiesel în favoarea Israelului drept „apologie neruşinată“ (cf.  op. cit., pag. 5, nota nr. 2). Evaluată în lumina demascării făcute inclusiv de către Miklos Grüner, impostura lui Elie Wiesel nu mai este doar „neruşinată“, ci are caracter penal şi este reprehensibilă în cel mai înalt grad! Deci, rămâne întrebarea: cine-l va judeca pe impostorul Elie Wiesel?!

 Centrul de Cercetări Ştiinţifice

al Librăriei Româneşti Antitotalitare din Paris


4. Fără să recurgă la vreun traducător, Primo Levi a comis aceeaşi ispravă. „Se questo è un uomo” (Dacă-i un om, versiunea franceză publicată de Julliard-Presses Pocket, 1993, 224 pag. Prima parte a acestei cărţi este mai lungă şi mai importantă: ea conţine 180 de pagini (pp. 7-186) şi a fost scrisă în 1947. Autorul afirmă la pag. 19 că abia după război a auzit de gazări la Birkenau (Auschwitz). Levi lucra la Buna-Monovitz (Fabrica de Cauciuc Sintetic de la Auschwitz) şi nu a fost niciodată la Birkenau, după cum ne-o spune singur. De aceea, în această primă parte scrie, în termeni foarte vagi, pomenind de cinci ori de „cameră de gazare“ la singular (p. 19, 48, 51, 96, 135) şi spunând că este vorba de un zvon de care „toată lumea vorbea“ (p. 51). Iată, însă, că 29 de ani mai târziu (1976), când autorul adaugă un Appendice la textul de 1947, „camerele de gazare îşi fac intrarea în forţă“, precum în Noaptea lui Wiesel, versiunea germană. În 26 de pagini (pp. 189-214), Levi le menţionează de 11 ori (p. 193 de două ori, p. 198 de trei ori, p. 199, p. 201 de două ori, p. 202, p. 209, p. 210). Levi vorbeşte în două rânduri de „gaz“ şi în nouă de „camere de gazare“, numai la plural. De data asta, în ciuda celor 29 de ani de după prima parte, Levi descrie camerele de gazare de parcă le-ar fi văzut cu ochii lui, uitând că în 1947 declarase că nu a auzit de ele decât după război: „Camerele de gazare erau camuflate în săli de duşuri prevăzute cu ţevăraie, vestiare, cuiere, bănci etc.“ (p. 198). Primo Levi nu ezită să fabuleze lucruri la care nu se gândise în textul publicat în 1947: „Camerele de gazare şi crematoriile fuseseră special concepute pentru a distruge milioane de vieţi şi corpuri omeneşti; oribilul record a fost stabilit la Auschwitz, cu 24 000 de morţi, într-o singură zi din august 1944“ (pp. 201-202. Elie Wiesel şi Primo Levi nu sunt singurii care şi-au revizuit serios, îmbogăţit şi împrospătat cu timpul „amintirile“. Primo Levi era inginer chimist de meserie. Cu privire la delirul lui pseudo-ştiinţific din Dacă este un om, recomandăm consultarea lucrării lui Pierre MaraisEn lisant de près les écrivains chantres de la Shoah: Primo Levi, Georges Wellers, Jean-Claude Pressac (Citind de aproape cantorii liturgici Shoah: P. Levi, Georges Wellers, J. Cl. Pressac), Editura La Vieille Taupe, 1991, 127 pagini. A se vedea, mai ales, capitolul „Le chimiste, la batterie de camion et les chambres à gaz“ (p. 7-21), capitolul consacrat lui Primo Levi, care s-a sinucis la 11 aprilie 1987. La vârsta de 24 de ani, în 1943, Primo Levi este făcut prizonier de miliţiile fasciste italiene. Fasciştii l-au capturat ca partizan, Levi având un pistol asupra sa. În mod normal, conform cu legile de război, Primo Levi trebuia să fie împuşcat imediat, fără niciun proces. Ştiind, însă, foarte bine că fasciştii mussolinieni se fereau să execute jidani, Primo Levi nu ezită să dovedească cu argumentul în mână că este tăiat împrejur unde trebuie! Italienii l-au predat nemţilor, pentru care fiecare prizonier, mai ales inginerii chimişti, puteau face, ca găina din poveste, ouă de aur, sau de cauciuc, mai valoros atunci chiar decât aurul! Nemţii, deci, nu l-au împuşcat nici ei, trimiţându-l să-şi răscumpere păcatele tinereţilor la Auschwitz (Cf. Ferdinando Camon, Chimie/Levi, la mort, ziarul Libération, 13 aprilie 1987, p. 29).

5 . Cf. Chicago Tribune, 8 mai 1990, secţiunea 2, p. 5, coloana A.

http://ro.altermedia.info/politica/elie-wiesel-impostorul-sau-pseudowiesel-3_23018.html

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: