CRONICI DIN GERULIA & STIRI FIERBINTI din TREBUCI

Iulie 7, 2011

RADIOGRAFIA UNEI LOVITURI DE STAT-23 august 1944(1)

Filed under: Uncategorized — mihaibeltechi @ 5:47 pm

Ziua de 23 august 1944 a fost o zi de miercuri, o zi de miercuri ca oricare alta de până atunci, dintr-un război care părea să nu se mai termine. La ora 22.25, Radio România a transmis fraza care a electrizat, şi năucit în acelaşi timp, poporul român şi armata de pe front: „Dictatura a luat sfârşit, şi cu ea încetează toate asupririle“. Din păcate, avea să fie începutul sfârşitului pentru o lume, pentru o epocă, iar poporul român avea să intre într-o lungă perioadă de timp în care asupririle nu numai că nu vor înceta, ba chiar se vor amplifica.

Deciziile luate în acea zi de miercuri, 23 august 1944, vor rămâne o teribilă lecţie de istorie pe care românii vor trebui s-o înveţe pe de rost şi să o transmită, din tată în fiu, generaţiilor următoare. La 53 de ani de la marea decizie luată la Palatul Regal din Bucureşti, controversa istoricilor, vizavi de oportunitatea demiterii şi arestării Mareşalului Ion Antonescu şi a modului în care România a ieşit din război, este departe de a fi încetat. Numeroasele mărturii ale contemporanilor, participanţi la evenimente, su- puse cenzurii vremurilor, amplifică misterul asupra unei zile de „miercuri“ ce avea să devină fatală, pe măsura curgerii timpului, pentru viitorul unui popor greu încercat de vicisitudinile istoriei. Actul de la 23 August 1944 a fost definit, de-a lungul timpului, în mod diferit. Unii participanţi au vorbit, în 1944, în presa timpului sau în însemnările lor, ca despre o „lovitură de stat“. Presa „democratică“, respectiv cea comunistă sau influenţată de ea, a definit ziua de 23 august 1944 ca fiind o zi a „eliberării noastre de sub jugul fascist“. În 1947 s-a vorbit ca despre „ziua eliberării României şi trecerii la democraţia populară“. Anul 1948 a adus o redefinire a zilei de 23 august 1944: „Ziua eliberării de sub jugul fascist de către Armata Roşie în alianţă cu Armata Română“. În perioada 1963-1964 s-a vorbit, din când în când, ca despre „ziua insurecţiei naţionale antifasciste şi armate“. Anul 1969 a adus o altă redefinire a conceptului, respectiv „ziua insurecţiei populare“. Din 1977 s-a vorbit despre ziua „insurecţiei naţionale armate şi antifasciste“. Doi ani mai târziu, în 1979, se introduce un nou concept în istoriografia românească, respectiv 23 august 1944 este ziua în care începe „revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi armată“, care se va încheia la 30 decembrie 1947 prin abdicarea regelui Mihai I şi proclamarea Republicii Populare Române (RPR). În 1989 se vorbea despre 23 august 1944 ca fiind ziua în care a început „revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă“. După 22 decembrie 1989, adevărul şi neadevărul despre „23 August 1944“ aveau să genereze o imensă polemică istorigrafică, cu nenumărate şi nebănuite implicaţii pentru încercarea noastră de a reconstrui democraţia pierdută în vâltoarea celui de-al Doilea Război Mondial.

Evenimentele petrecute la 23 august 1944 confirmă întru-totul părerea unor diplomaţi occidentali aflaţi la post în România, precum fostul ministru al Elveţiei la Bucureşti, René de Weck, care considera că noi, românii, aşteptăm să fim salvaţi de forţe din exterior, fiind incapabili pentru un consens naţional în ceea ce priveşte calea de urmat, astfel încât toţi decidenţii politici, fie că sunt de la conducere, fie că sunt din opoziţie, nu-şi imaginează nimic mai bun decât să recurgă la o altă tutelă.
La începutul anului 1944, situaţia politico-militară a Germaniei naziste şi a aliaţilor ei era deosebit de grea. Războiul era departe de a fi câştigat, iar mult visata şi trâmbiţata pace de 1.000 de ani, pe care Reich-ul o dăruia Europei şi lumii după victorie, nu mai era decât o amintire în saloanele şi la recepţiile unde se închinaseră cupe de şampanie pentru ea. Propaganda celui de-al Treilea Reich nu mai vorbea decât despre retrageri pe aliniamente dinainte stabilite, în vederea refacerii pe timpul iernii, urmând ca în primăvară forţele Wehrmacht-ului să reia iniţiativa strategică. După dezastrul de la Stalingrad, misiunea Wehrmacht-ului era reprezentată de „ţinerea la distanţă a înfrângerii“. Din păcate speranţele generalilor germani privind o retragere pe o linie în adâncime, unde s-ar fi putut consolida şi reorganiza, au fost spulberate în timpul campaniei din vara – toamna anului 1943. La 5 august 1943 avea să înceapă „era saluturilor în cinstea victoriilor“ Armatei Roşii. În ciuda acestor imense victorii, analiştii Serviciului Special de Informaţii (SSI) al României apreciau că în ciuda tuturor succeselor dobândite în ultimele luni de Armata Roşie, trupa era obosită de război şi singura dorinţă pe care o avea soldatul sovietic era aceea de a se termina cât mai curând marea conflagraţie.Agravarea situaţiei militare a impus, la 15 februarie 1944, luarea deciziei de evacuare a Basarabiei, Bucovinei şi Moldovei. În cursul şedinţ ei Consiliului de Miniştri, din 26 ianuarie 1944, Mareşalul Antonescu avea să insiste asupra faptului ca, într-o eventuală operaţiune de evacuare a provinciilor româneşti ameninţate de sovietici, să nu fie evacuat în totalitate elementul românesc „pentru ca nu cumva în acest fel situaţia noastră etnică şi poziţia politică să fie slăbită“. Conducătorul Statului ordona să fie evacuate unităţile militare şi persoanele compromise în faţa Sovietelor, dar în niciun caz nu trebuie să se recurgă la o evacuare masivă a elementului românesc din aceste provincii. În conformitate cu mărturiile fostului ministru al apărării naţionale din Guvernul Antonescu, în jurul aceleiaşi date de 15 februarie 1944 va avea loc reuniunea anuală a Mareşalului şi a ministrului de Externe cu coloneii şi generalii armatei române. Cu acest prilej au fost făcute, de către cei doi înalţi demnitari, consideraţ iuni privind evoluţia războiului în 1944 şi s-a apreciat că România nu are condiţii bune de a ieşi din război, astfel încât singura soluţie care-i rămânea era glasul tunului. Mareşalul Antonescu lăsa să se înţeleagă că nu poate accepta faptul că „englezii au luat armele şi au pus toată omenirea în acţiune pentru ca în Europa să nu fie o hegemonie germanică“, şi să instaureze prin concurs anglo-saxon, o hegemonie rusească. Analizând consecinţele gestului făcut de Italia şi situaţia ingrată în care se afla Mareşalul Pietro Badoglio, ca militar, Conducătorul Statului român va cere corpului de comandă al armatei române să asigure trupelor „o puternică disciplină şi o temeinică instrucţie“.
Previziunile Mareşalului Antonescu şi ale generalului Şteflea privind rapida degradare a situaţiei militare se vor adeveri foarte curând. Discuţiile de la Cartierul General al lui Hitler, privind evoluţia operaţiunilor militare de pe Frontul de Est, aveau să devină extrem de tensionate cu fiecare nouă retragere româno-germană. Lui Hitler i se va cere, la 25 martie 1944, de către feldmareşalul Erich von Manstein, constituirea unui comandament unificat pentru trupele aliate de pe flancul de sud al Frontului de Est sub conducerea Mareşalului Ion Antonescu, împreună cu un general german ca şef de stat major. Propunerea lui von Manstein a fost refuzată fără comentarii. În cursul zilei de 30 martie 1944, feldmareşalul von Manstein este chemat la Obersalzberg şi informat de Hitler că a fost înlocuit cu generalul Walter Model, deoarece este nevoie de o nouă metodă în conducerea operaţiilor. De la stilul manevrier al mareşalului von Manstein trebuia să se treacă la o apărare pas cu pas a terenului. Totodată, este înlocuit de la comanda Grupului de Armate „A“ şi mareşalul von Kleist cu generalul-colonel Schörner. „Chiar dacă Grupul de armate – adnota von Manstein în memoriile sale – nu a reuşit în lupta sa pentru impunerea altei strategii operaţionale, şi drept consecinţă a eşuat în încercarea sa de a pune stavilă înaintării inamicului, el a avut până la urmă un merit. Inamicul nu a reuşit niciodată să încercuiască întreaga aripă sudică a Frontului de Est, cu toate că situaţia tactică şi superioritatea numerică îi ofereau toate şansele unei reuşite. Grupul Armatelor de Sud, deşi sângera din mii de răni, a rămas neclintit pe câmpul de luptă“. Ofensiva sovietică începea să-şi epuizese forţa, trupele fiind obosite şi departe de bazele lor de aprovizionare. Armata Roşie urma să îşi îngăduie câteva clipe de odihnă înaintea începerii marii ofensive de vară. Trupele aliate româno-germane urmau să profite de aceste clipe de răgaz pentru a- şi consolida noile aliniamente defensive.

GREII OCCIDENTULUI,LA PICIOARELE LUI STALIN-TEHERAN

Succesul sovietic de la Teheran rezidă nu numai în eficienţa spionajului sovietic, ci şi în fascinaţia pe care o exercita Stalin faţă de cei doi lideri occidentali. Corespondenţa de război a conducătorilor din Marea Alianţă ilustrează foarte bine această înţelegere. Harry Hopkins, consilierul lui Roosevelt la Teheran şi principalul agent de influenţă al NKGB-ului la Washington, sublinia, ca un preambul la viitoarele evenimente, că, din moment ce Rusia este factorul decisiv în război, ei trebuie să i se acorde toată asistenţa, şi toate eforturile trebuie făcute pentru a-i câştiga prietenia.

Înaltul consilier american aprecia că după înfrângerea Germaniei va veni momentul când Uniunea Sovietică va domina Europa, iar atunci prietenia sovieto-americană va reprezenta cheia de boltă a lumii postbelice. Preşedintele SUA dorea să desfiinţeze, în colaborare cu URSS, imperiile coloniale ale Marii Britanii şi Franţei şi să reducă puterea militară a Europei Occidentale la un nivel cât se putea de modest, obsedat fiind de ideea ca ţările europene mari, mijlocii şi mici, cu forţele militare atrofiate considerabil, să nu mai fie capabile să se angajeze într-un alt război. Scrisoarea preşedintelui Roosevelt, din 20 februarie 1943, către liderii lui „National Council of Young Israel“ („Consiliul Naţional al Tânărului Israel“), Zabrousky şi Weiss, confirmă existenţa unei „diplomaţii secrete“ a titularului de la Casa Albă şi revenirea la o mai veche înclinaţie de manipulare a opiniei publice interne şi internaţionale. Memoriile cardinalului Spellman, şeful bisericii catolice din SUA, confirmă admiraţia lui Roosevelt, mărturisită la 2 septembrie 1943, faţă de Uniunea Sovietică şi convingerea, acestuia că „popoarele europene vor trebui, pur şi simplu, să îndure, să suporte dominaţia rusească, în speranţa că în 10-20 de ani vor putea să trăiască mai bine cu ruşii“. SUA şi Marea Britanie au acceptat, în urma Conferinţei de la Teheran, ca URSS să revină la frontierele existente la 22 iunie 1941, respectiv, păstrarea regiunilor câştigate prin Pactul Molotov- Ribbentrop: partea răsăriteană a Poloniei, statele baltice, Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa. Stalin va reafirma pretenţiile sale asupra sud-estului Europei prezentate lui Hitler în noiembrie 1940 şi lui Anthony Eden în decembrie 1941. Conducătorul Statului român a fost informat de către Pamfil Şeicaru că preşedintele Roosevelt a săvârşit o primă greşeală prin faptul că a acceptat să fie găzduit la ambasada sovietică şi să aibă o primă întrevedere cu Stalin fără să fie prezent şi Churchill, iar serviciul secret al guvernului polonez din exil aprecia că „Roosevelt este înclinat să facă Rusiei toate concesiile pentru a obţine prietenia lui Stalin“. Informaţiile marelui gazetar român proveneau în urma unei discuţii particulare avute cu colonelul Kowalewski din cadrul Ambasadei Poloniei la Lisabona, în decembrie 1943.
În acest timp, Scarlat Grigoriu şi Camil Demetrescu au continuat tratativele de la Madrid privind scoaterea României din război pe tot parcursul lunii decembrie 1943. La 21 decembrie 1943, cei doi diplomaţi români au făcut cunoscut că Mihai Antonescu a acceptat cererea ambasadorului SUA de a semna, în numele României, o declaraţie de capitulare necondiţionată, urmând ca publicarea şi intrarea în vigoare să fie decise de către Aliaţi, în funcţie de conjunctura militară. Ministrul de Externe al României cerea însă fie o debarcare anglo-americană în Balcani, fie intrarea Turciei în război, oferindu-se chiar să încredinţeze documentul de capitulare guvernului turc. Guvernul Turciei a refuzat acest lucru, iar demersurile nu au dus la niciun rezultat concret.
La 7 ianuarie 1944, Ambasada americană de la Madrid a comunicat că acordul lui Mihai Antonescu este „fără folos şi dilatoriu“ în contextul rezultatelor Conferinţ ei de la Teheran. Scarlat Grigoriu va sonda prin intermediul diplomatului american Truelle, la 30 martie 1944, posibilitatea formării unui „guvern român în exil“, cu români aflaţi în Portugalia. La 24 iunie 1944, are loc o altă încercare disperată de salvare a României, făcută la Madrid, prin intermediul aceluiaşi diplomat Carlton Hayes. Scarlat Grigoriu, Brutus Coste, de la Legaţia României din Madrid şi Gheorghe Barbul, membru al cabinetului lui Mihai Antonescu din Bucureşti, vor avea o discuţie cu ambasadorul Hayes în care diplomaţii români informează că România a înţeles, de la 6 iunie 1944, că o debarcare în Balcani nu mai este posibilă. Conducerea politico-militară a Româ niei, mărturiseau cei trei diplomaţi, a înţeles că trebuie să capituleze faţă de URSS, dar vrea să ştie „informativ“ ce rol vor juca SUA şi Marea Britanie în această capitulare şi dacă anglo-americanii vor fi efectiv prezenţi, nu numai în teorie, fiindcă României îi este frică să nu fie lă- sată la discreţia URSS-ului. Reprezentanţ ii României au informat, pe această cale, guvernul SUA despre demersurile diplomatice făcute la Stockholm, Berna şi Ankara, în vederea încheierii unui armistiţ iu, neuitând să sublinieze că aceste ini- ţiative au fost luate de URSS.
Departamentul de Stat al SUA a telegrafiat, la 30 iunie 1944, reprezentanţilor săi de la Madrid pentru a-i informa că românii trebuie să ştie că niciun aspect al problemei capitulării României nu poate fi tratat cu unul sau doi din principalii aliaţi care acţionează în astfel de probleme pe bază de consultare şi înţelegere reciprocă. La 7 iulie 1944, Scarlat Grigoriu s-a întâlnit cu diplomatul american Butterworth care i-a citit telegrama Departamentului de Stat. Cei doi diplomaţi s-au despărţit în cei mai buni termeni, Butterworth urând „mult noroc României“ în negocierile decisive care, proiectate la Cairo, le blocau cu totul pe cele de la Madrid. După război, Gheorghe Barbul s-a reîntâlnit, la Paris, cu Middleton, care a mărturisit că el îşi dorea o debarcare în Balcani, în raport cu cea din Franţa, şi că lui i s-a spus că aceasta va avea loc. Diplomatul român a concluzionat că între români şi americani avusese loc, la Madrid, ceea ce se cheamă un „dialogue de sourds“. Pe lângă discuţiile de la Lisabona şi Madrid au mai existat şi alte încercă ri de negociere a unui armistiţiu cu Naţiunile Unite. În Elveţia, la Berna, Grigore Gafencu trata cu reprezentanţi ai Aliaţilor în numele guvernului Antonescu, ca şi al opoziţiei. În scrisoarea adresată lui Grigore Gafencu, la 16 octombrie 1943, ministrul de Externe al României mărturisea profunda îngrijorare legată de supralicitarea Uniunii Sovietice în ambele tabere şi de considerarea insuficientă a poziţiei-cheie pe care o ocupă în asigurarea echilibrului mondial, şi în soluţionarea conflictului actual, regiunea Lemberg-Suez. Grigore Gafencu nota, în jurnal, la 15 decembrie 1943: „Am rugat pe Maniu să-mi desluşească politica lui faţă de Rusia: nu am primit niciun răspuns. (…) Trebuie să ştim ce vrem. (…) Nu ne putem salva însă decât dacă privim realitatea în faţă: trebuie să ne hotărâm să stăm de vorbă cu ruşii“.
Într-o discuţie avută cu ministrul Româ niei la Berna, Vespasian Pella, fostul ministru de Externe român avertiza că era „zadarnic şi primejdios să jucăm pe faţă cartea engleză împotriva cărţii ruseş ti“. Încă din 17 octombrie 1943, Allen Dulles, rezidentul OSS-ului în Elveţia, îi comunicase lui Gafencu că „poziţia Româ niei face obiectul atenţiei guvernului Statelor Unite în „consultare“ cu guvernele principalilor Aliaţi“. La 18 aprilie 1944, Gafencu se întâlneşte cu ambasadorul britanic Leland Harrison şi solicită, din împuternicirea lui Mihai Antonescu, cu deplinul acord al regelui Mihai I şi al lui Iuliu Maniu, formularea „condiţiilor politice“ şi a posibilităţilor concrete privind retragerea din război şi încetarea ostilităţilor cu Naţiunile Unite. Diplomatul britanic l-a informat pe Gafencu că cererea trebuie să fie adresată tuturor celor trei Aliaţi şi că „noul canal“ este considerat de către Departamentul de Stat ca producând „numai confuzie“ astfel încât sunt preferate negocierile de la Cairo. Toate eforturile lui Grigore Gafencu aveau să se desfăşoare, din păcate, sub povara unor instrucţiuni extrem de clare ale Foreign Office-ului: „Niciun fel de detaliu privind politica guvernului Majestăţii Sale britanice în ce priveşte problemele româneşti“.
Tot în Elveţia se agitau oamenii lui Gheorghe Tătărescu, în favoarea regelui Carol al II-lea, pe care sovieticii voiau să-l utilizeze într-o serie de jocuri politice. Încercările sovieticilor de al folosi pe exregele României au fost respinse de guvernul american. „Consider că ar trebui să îi spuneţi deschis lui Gromîko că regele Carol este privit în această ţară (SUA -n.n.) cu cea mai mare neîncredere şi suspiciune… Cred că ar trebui să adăugaţi că orice plan sau efort din partea guvernului sovietic de a-l folosi pe regele Carol ori de a-l readuce pe tron va fi complet de neînţeles (widely misunderstood) şi va fi considerat o mişcare de eficienţă îndoielnică, dată fiind lipsa sa de caracter şi prestigiu“, scria diplomatul american G. Freeman Matthews, şeful Biroului pentru Probleme Europene (Office of European Affairs) într-o notă de recomandare către secretarul de stat Cordell Hull. Departamentul de Stat al SUA era extrem de interesat să afle cum ar dori ruşii să-l folosească pe Carol şi de ce cred ei că acesta ar putea fi de ajutor, atât în încercarea de a scoate România din război, cât şi în reconstrucţia unui regim pro-aliat în România. Răspunsul nu avea să vină niciodată. Principele Nicolae aflat pe pantele pline de soare şi de zăpadă, de la Saint-Moritz, discuta cu emisarul rus Vladimir Socaliu. Totodată, viceconsulul român de la Istambul propunea guvernului britanic, în februarie 1944, răsturnarea Mareşalului Antonescu cu sprijinul generalilor Nicolescu şi Potopeanu. Numirea lui Alexandru Cretzianu în postul de ambasador la Ankara, în septembrie 1943, reprezintă un alt pas în direcţia efortului de a ieşi din război şi a încheia un armistiţiu. Guvernul turc a fost informat de către Mihai Antonescu că noul ministru al României în Turcia poate fi considerat ca „un reprezentant al naţiunii române, şi nu al guvernului Antonescu“. Şeful diplomaţiei române l-a împuternicit pe Alexandru Cretzianu să-i informeze pe Aliaţi că „actualul guvern se consideră în funcţiune numai pentru a asigura ordinea şi că va ceda imediat frânele unui guvern aprobat de către englezi şi americani“. Mareşalul Ion Antonescu se interesa personal, prin ataşatul militar al Românei de la Ankara, generalul Traian Teodorescu, iar acesta, prin ataşaţii militari ai Marii Britanii şi SUA, cu privire la ajutorul militar la care s-ar putea aştepta din partea Aliaţilor, în cazul ieşirii sale din război.

Cea mai spectaculoasă acţiune a fost cea iniţiată de Mihai Antonescu care prin ambasadorul Italiei la Bucureşti, Renato Bova Scoppa, propunea contelui Ciano, la 17 mai 1943, crearea unei „Antante meditereneene“, respectiv „un bloc operativ comun, capabil să facă faţă celor mai grave probleme ale momentului“. Şeful diplomaţiei române propunea părţii italiene ca împreună să ia iniţiativa retragerii din război a Italiei, României, Ungariei şi a celorlalte ţări ale Axei. Contele Ciano agreează ideea, dar Mussolini o respinge. Mihai Antonescu revine, la 1 iunie 1943, asupra propunerii făcute, iar Mussolini înclină să accepte şi-l invită pe şeful diplomaţiei române la Roma. Discuţ iile purtate la Rocca delle Camminate de către Mihai Antonescu cu Mussolini, la 1 iulie 1943, nu s-au încheiat conform dorinţelor ministrului român. Ducele a acceptat, în principiu, viitoare demersuri de pace cu Aliaţii, dar a cerut un răgaz de două luni pentru „a nu da impresia că Italia ceda ameninţărilor anglo-americanilor“. Evenimentele din 24 iulie 1943 vor anula complet ideea unui „bloc al statelor“. După căderea lui Mussolini, ministrul român face a treia încercare prin intermediul noului ministru de Externe Guariglia care este chestionat în legătură cu „acel front unic“ propus în iunie 1943 astfel încât, „aşezându-se în frunte, să coordoneze acţiunea unui grup de state care vor să acţioneze pentru salvarea lor şi a Europei“. Noul guvern italian va informa cabinetul de la Bucureşti că Italia începuse să negocieze, singură, la Lisabona capitularea necondiţionată. Cartierul General al lui Hitler a aflat despre armistiţiul italian, în ciuda diferitelor semnale tot mai evidente, la 29 iulie 1943 ca urmare a interceptării de către Gestapo a liniei telefonice radio dintre Roosevelt şi Churchill.

TATONARI PENTRU INCHEIEREA PACII

Tatonări pentru ieşirea României din război în condiţii onorabile s-au mai făcut, pe lângă cele de la Roma din 1943 şi Vatican, cele de la Cairo şi Stockholm. Noi documente declasificate din arhivele serviciilor secrete anglo-americane relevă existenţa unui mare joc operativ, respectiv planul „Bodyguard“, în ansamblul căruia se integrează şi tratativele de la Cairo.Planul „Bodyguard“ reprezintă planul de simulare şi înşelare a OKW-ului privind locul şi data deschiderii celui de-al doilea front (operaţiunea „Overlod“). Autorii planului „Bodyguard“ îşi propuneau ca, prin acţiuni combinate, să dezinformeze inamicul, să-l determine să evalueze greşit realitatea frontului din Vest şi să transfere mari unităţi în Norvegia sau în Peninsula Balcanică. În vederea atingerii cu orice preţ a acestor obiective, operaţiunea „Bodyguard“ prevedea declanşarea a sute de operaţiuni variate, mici şi mari, pentru a-l „intoxica“ pe inamic, astfel încât să poată fi uşurată debarcarea de pe plajele Normandiei. Din documente de arhivă rezultă că autorii planului operaţional rezervaseră României un rol pe cât de important, pe atât de tragic (acţiunea „Zeppelin“).

Iniţierea negocierilor de la Cairo era menită, în fapt, să-i creeze României stări conflictuale cu Germania 
Conform planului „Zeppelin“ iniţierea negocierilor de la Cairo era menită, în fapt, să-i creeze României stări conflictuale cu Germania. Planul „Zeppelin“ urmărea mistificarea şi intoxicarea germanilor cu privire la viitoarele acţiuni aliate din zona Mediteranei de Răsărit şi Balcani. Acest plan al serviciilor secrete aliate era pregătit încă din vara lui 1943 şi făcea parte integrantă din strategia generală de mistificare desemnată mai întâi de planul „Jael“, iar apoi de planul „Bodyguard“. În cadrul Conferinţei de le Teheran, din noiembrie 1943, cei trei mari au discutat problema „mistificării şi intoxicării inamicului“, iar Stalin şi-a dat acordul la o colaborare cu anglo-americanii în acest scop. A urmat apoi semnarea unui acord ultrasecret, la 3 martie 1944, la Moscova, iar Comisiunea mixtă şi-a instalat cartierul general în Scoţia.

În ceea ce priveşte viitoarele negocieri de armistiţiu cu România, specialiştii „războiului murdar“ îşi propuneau o disimulare pe teatrul de operaţii mediteranean astfel încât germanii să creadă că intenţiile în Balcani sunt: a) debarcarea trupelor angloamericane şi poloneze în Grecia şi Albania, în aprilie 1944; b) trupele sovietice vor debarca pe coasta bulgară, în mai 1944. „Dacă cele de mai sus ar constitui planurile noastre reale, atunci ar rezulta urmă- toarele: a) niciun fel de trupe aliate nu ar putea ajunge în România înainte de luna iunie; b) trupele ruseşti sunt singurele care ar putea ajunge în România înainte de luna iunie; c) trupele anglo-americane nu ar putea ajunge în România decât după căderea Salonicului, ceea ce s-ar putea întâmpla nu cu mult înaintea lunii august. (…) Dacă operaţiile noastre în Grecia ar fi reale, acestea ar fi puternic sprijinite dacă germanii s-ar găsi în situaţia de a avea în faţă o Românie ostilă“, consemnau autorii planului „Zeppelin“.

Planificatorii serviciilor secrete aliate doreau ca România să fie gata, începând cu sfârşitul lunii martie 1944, să se declare de partea Naţiunilor Unite de îndată ce va fi anunţată debarcarea în Grecia şi să se opună singură celui de-al III-lea Reich, cu sprijin aerian aliat, până la începutul lunii iunie când trupele sovietice ce ar fi ajuns în Bulgaria vor veni în ajutorul României. Regizorii planului „Zeppelin“ prevedeau că nu se va cere în niciun caz capitularea înainte de sfârşitul lunii martie, iar după acea dată, capitularea se va efectua atunci când este cerută de Aliaţi. Planificatorii strategici ai Aliaţilor prevedeau că primele forţe care îi vor sprijini pe români vor fi cele sovietice, deoarece se află mult mai aproape şi numai ele au acces direct la România.

Analizând planul „Zeppelin“, se poate observa că intenţia Aliaţilor a fost aceea de-ai intoxica pe germani, astfel încât să aprecieze luna iunie drept termenul stabilit pentru debarcarea trupelor aliate în Balcani şi, în consecinţă, să iniţieze din vreme contramăsurile militare, în timp ce luna iunie era desemnată pentru debarcarea în Normandia (operaţiunea „Overlod“). În această imensă „gardă de minciuni“ cel mai important rol a revenit Intelligence Service-ului care trebuia să neutralizeze şi să elimine din sistemul defensiv german, ca parte coerentă, serviciile de informaţii. Oamenii lui Menzies trebuiau „să cunoască cu precizie tăria şi localizarea forţelor germane şi cât anume ştia comandamentul german despre intenţiile Aliaţilor“, pentru a se putea estima, de către generalul Eisenhower, cât „mai exact, în ce măsură putea obţine surpriza tactică“.

Încurajarea unor iniţiative diplomatice sau ale opoziţiei româneşti, în conformitate cu planurile de dezinformare ale „Bodyguard“- ului, care mai apoi vor fi identificate de către serviciile secrete germane, s-au constituit în dovada că Aliaţii pregătesc o debarcare în Balcani. Totodată, trebuie să avem în vedere că nu există niciun document militar sau diplomatic din care să rezulte că sovieticii s-ar fi obligat la o operaţ iune de debarcare în Bulgaria, în lunile mai-iunie 1944, sau, eventual, să simuleze doar o tentativă. Mulţumită „Bodyguard“- ului şi anexelor sale, circa 13 divizii germane din Balcani au fost ţintuite locului, slăbind astfel capacitatea de apărare a Wehrmacht-ului de pe Frontul de Vest. Se poate vorbi de o intrare parţială în acţiune a planului „Bodyguard“ înainte de Conferinţa de la Teheran (noiembrie 1943), unde a primit acordul celor trei mari.

Informaţiile la care avea acces Hitler conturau imaginea unei Românii ostile Germaniei 
Există numeroase dovezi ale desfăşurării cu succes a planului „Zeppelin“. Între 12-13 aprilie 1943, la Cartierul General al Führer-ului au avut loc convorbiri între Adolf Hitler şi Mareşalul Ion Antonescu. În timpul discuţiilor, Führer-ul i-a înmânat Mareşalului două dosare, al căror conţinut avea implicaţii grave asupra viitorului relaţiilor româno-germane. Primul dosar conţinea dovezi asupra faptului că Mihai Antonescu iniţiase în secret contacte diplomatice cu Aliaţii cu scopul de a scoate România din război, iar cel de-al doilea dosar conţinea dovezile „trădării“ lui Iuliu Maniu (corespondenţa Maniu-Tilea, copia unui Memorandum expediat de Maniu guvernului britanic etc.). Hitler a insistat asupra faptului că un asemenea om ar fi fost, demult, pedepsit cu moartea prin spânzură toare în Germania, ceea ce l-a situat pe Mareşalul Antonescu într-o postură extrem de delicată. Informaţiile la care avea acces Hitler conturau imaginea unei Românii ostile Germaniei la nivel statal. Viitoarele luni vor adăuga dosarelor noi piese, din ce în ce mai grele şi mai provocatoare la adresa României, generând numeroase întrebări asupra identităţii celui sau celor care furnizau germanilor informaţ ii despre activitatea din culise a diplomaţilor români sau despre activitatea conducătorului opoziţiei române?

„Debarcarea în Balcani“ a alimentat, încă din 1942, nu numai discuţiile de la cafeneaua Capşa din Bucureşti, dar a devenit şi o piesă de bază în formularea politicii guvernului Mareşalului Antonescu şi a întregii opoziţii, în frunte cu Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu. Memoriile lui Churchill relevă faptul că el preconiza o campanie prin Triest (după căderea Italiei şi lichidarea trupelor germane), Ljubljana, Graz, Viena şi Bratislava. Nu era luată în discuţie o variantă prin Balcani, România sau Ungaria. „Alternativa Viena“ a fost refuzată de Roosevelt, de militarii americani şi chiar britanici, dar a rămas „visul“ generalului Alexander. Această idee politică şi militară a „debarcării“ şi-a găsit o întrebuinţare şi în războiul din umbră. De această idee s-au agăţat, căzând în capcana întinsă, atât Abwehr-ul, cât şi Mihai Antonescu, şi Iuliu Maniu. Liderul politic naţional-ţărănist a crezut atât de mult în debarcare, încât în noiembrie 1943 a luat hotărârea de a pleca el însuşi la Cairo, cu sprijinul SOE din Ankara şi al Forţei 133, pentru a perfecta strategia unei acţiuni simultane, respectiv, debarcarea Aliaţilor şi ieşirea României din război printr-o lovitură politico- militară. Britanicii au considerat că, în perspectiva evenimentelor, datorită pregă- tirilor pentru executarea operaţiunii „Autonomus“, locul lui Maniu s-ar afla la Bucureşti, şi nu la Londra, şi a fost sfătuit insistent să ia legătura şi cu Moscova. Operaţiunea „Autonomus“ era pregătită să se interfereze în cadrul tratativelor de armistiţ iu de la Cairo, astfel încât prin emiţă- toarele paraşutiştilor ce urmau să fie arestaţi şi deţinuţi în incinta Inspectoratului General al Jandarmeriei, urma a fi alertată întreaga agentură germană de spionaj din Balcani. La 21 decembrie 1943, SOE a dat startul în operaţiunea „Autonomus“. După aterizarea şi capturarea paraşutiştilor britanici au început să se răspândească zvonuri despre faptul că cei trei au adus condiţii de armistiţiu guvernului român. Mareşalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi Eugen Cristescu se vor confrunta, după această „captură“, cu o puternică presiune diplomatică din partea Germaniei care începuse să întocmească dosarul unei Românii ostile la nivel statal. Dosar care se îngroşa de la o zi la alta graţie documetelor false sau reale furnizate germanilor în cadrul operaţiunii „Bodyguard“. Apropiindu-se luna martie 1944, conform planului „Zeppelin“, României i se putea cere capitularea necondiţionată, urmând a fi începute tratativele de armistiţiu.

Într-un asemenea context are loc misiunea prinţului Barbu Ştirbey care pleacă, prin Ankara, spre Londra pentru a negocia un armistiţiu pentru România, cu un paşaport eliberat din dispoziţia Mare- şalului Antonescu. Cabinetul de la Londra hotăreşte să mute locul de desfăşurare a tratativelor de la Londra la Cairo, acolo unde se puteau afla şi sovieticii. Prinţul Barbu Ştirbey va sosi, la 16 martie 1944, la Cairo. Din păcate, la 14 martie 1944, se producea un eveniment nedorit care a rămas învăluit şi astăzi în „mister“: Agenţia britanică de ştiri REUTERS informa opinia publică internaţională că există un demers românesc serios pentru o pace separată cu Aliaţii, iar prinţul Ştirbey este negociatorul român pentru pace. A doua zi, 15 martie 1944, agenţia română RADOR a încercat să acopere „indiscreţia“ petrecută. Tratativele „secrete“ de la Cairo vor începe pe 17 martie 1944, iar principele Barbu Ştirbey va comunica Aliaţilor că tratează în numele lui Iuliu Maniu, deşi îl văzuse la plecare pe Mareşalul Antonescu şi ştia că şi acesta este hotărât să accepte un armistiţ iu. Iuliu Maniu cerea asigurări privind: independenţa României, dreptul asupra Transilvaniei şi statutul de cobeligerant.

Nemulţumit de bombardamentele aeriene ale Aliaţilor, Mareşalul Antonescu a cerut explicaţii 
În cursul zilei de 19 martie 1944, Wehrmacht-ul ocupă, printr-o acţiune-fulger, Ungaria (planul „Margarethe I“). Istoricii au confirmat după război, prin accesul la documentele de arhivă, că britanicii au dezvăluit în mod deliberat întreaga acţiune de negociere a lui Kallay pentru a-l forţa pe Hitler să ocupe întreaga Ungarie cu trupe germane, care urmau să lipsească în mod dureros de pe câmpul de luptă din Normandia. Unul dintre obiectivele principale ale planului „Bodyguard“ era de a crea neînţelegeri între România şi Germania, de a provoca revolte pentru a imobiliza trupele germane şi a le slăbi atât pe frontul de apus, cât şi pe cel de răsărit.

La 20 martie 1944, Hitler îl invită pe Mareşalul Antonescu la Castelul Klessheim, unde fusese de curând şi amiralul Horthy, căruia cancelarul nazist îi administrase o aspră pedeapsă. Mareşalul a şovă it să răspundă la invitaţie, pretextând că nu se simte bine, din care cauză nu poate face deocamdată călătoria. În urma discuţ iilor purtate de către generalul Ion Gheorghe, ministrul României la Berlin, cu o serie de oficiali germani, se va concluziona că nu se poate pune problema repetă rii „episodului ungar“. Mareşalul Antonescu a părăsit România la 23 martie, îndreptându-se spre Castelul Klessheim, în timp ce britanicii, prin semnătura generalului Henry Maitland Wilson, comandantul suprem al trupelor aliate din Orientul Mijlociu, cer în mod imperativ Mareşalului Antonescu să nu meargă la întâlnirea cu Hitler, precum şi capitularea necondiţionată a României.

Serviciile secrete ale Aliaţilor Occidentali cunoşteau, datorită maşinii de descifrat coduri „Enigma“, planurile de invazie a Ungariei („Margarethe I“) şi a României („Margarethe II“). În concepţia autorilor „Bodyguard“-ului, loviturile ar fi fost de dorit să se succeadă, ceea ce îl va determina pe generalul Wilson să ceară guvernului român şi opoziţiei conduse de Iuliu Maniu să capituleze, sfat repetat la 13 aprilie 1944, de astă-dată cu acordul americanilor şi al sovieticilor. Aliaţii au încercat să forţeze capitularea României şi prin executarea unor raiduri de bombardament asupra oraşelor Bucureşti, Ploieşti şi Braşov, chiar în zilele de Paşti ale anului 1944. Campania de bombardamente aliate împotriva României începuse la 12 mai 1942, când s-a consemnat un aşa-zis „raid de probă“ al aviaţiei americane, care s-a soldat cu un eşec total.

Nemulţumit profund de modul în care Aliaţii înţelegeau să trateze România, respectiv campania de bombardamente aeriene, Mareşalul Antonescu a cerut explica- ţii, prin intermediul lui Eugen Cristescu, colonelului Chastelain din grupul „Autonomus“, referitor la maniera atacurilor aeriene, care nu priveau numai punctele strategice sau instalaţiile ce lucrau în legătură cu susţinerea războiului, ci multe cartiere locuite numai de populaţia civilă. Confruntate cu o asemenea situaţie, autorităţ ile militare române au cerut transmiterea unui avertisment, prin intermediul unei puteri neutre sau radio, prin care se arăta că, în cazul când nu vor înceta aceste procedee, aviatorilor americani prizonieri li se va aplica un tratament corespunzător.
_________________

 


 

Pe canalul de negocieri din capitala Suediei, inaugurat în decembrie 1943, tratativele vor fi duse de ministrul României la Stockholm, Frederic C. Nanu, în numele guvernului Antonescu, precum şi de consilierul Legaţiei României, George I. Duca, care reprezenta interesele opoziţiei politice în frunte cu Iuliu Maniu şi Regele Mihai I. 

Contactele de la Stockholm au fost iniţiate de sovietici prin intermediul unui funcţionar al Legaţiei URSS, respectiv Semenov, alias Kaufman, care era ofiţer acoperit al NKGB în Stockholm. Semenov era implicat şi în negocierile secrete de pace germano-sovietice (misiunea „Kleist“). Misiunea „Kleist“ s-a născut în urma consfătuirii liderilor partidului naţional-socialist german, de la Munchen din 30 ianuarie 1944, în care s-au făcut următoarele recomandări: a) Hitler să facă propuneri de pace; b) Ribbentrop să stabilească legătura cu URSS. După conferinţa de la Teheran, sovieticii au concluzionat că Aliaţii Occidentali au recunoscut „dreptul Rusiei de a institui guverne prietene în ţările învecinate“. Departamentul de Stat american a emis, la 13 ianuarie 1944, două documente devenite celebre, respectiv WS-16 şi WS-17, care au cuprins un număr de 27 de principii umilitoare ce urmau a fi impuse României în momentul capitulării, practic o adevărată „debellatio“.Pamfil Şeicaru, întors de la Lisabona la sfârşitul lui februarie 1944, avea să-l viziteze pe Mareşalul Antonescu, pentru a-i transmite din partea colonelului Kowalewski, şeful serviciului secret de la Ambasada Poloniei din Portugalia, un mesaj referitor la discuţiile de la Teheran. „M-a ascultat cu mare atenţie – scria marele gazetar – şi nu s-a arătat surprins de cele ce i-am comunicat din partea lui Kowalewski. Când i-am redat dorinţa colonelului Kowalewski de a-i comunica lui Iuliu Maniu cele transmise, Mareşalul mi-a spus: chiar te rog să-i comunici ca să se convingă că în zadar va tot aştepta cele două brigăzi anglo-americane aeropurtate. Roosevelt şi Churchill nu vor intra în conflict cu Stalin din o prea mare simpatie pentru România ca şi pentru Polonia…“. Pamfil Şeicaru mai consemna: „L-am văzut pe Iuliu Maniu la Mihai Popovici… După ce am fost ascultat cu obişnuita lui atenţie, Iuliu Maniu a ţinut să împrăştie temerile mele de viitor, spunâ ndu-mi: Nu fiţi neliniştiţi, dumneavoastră citiţi prea adesea pe Goebbels şi vă lăsaţi influenţaţi de propaganda lui. Mă rog, cum poate şti colonelul Kowalewski tocmai din Lisabona ceea ce s-a discutat la Teheran? Şi el este victima propagandei hitleriste care împrăştie în toată lumea născocirile ei diabolice să zăpăcească lumea. Pentru liniştea dumneavoastră, mulţumindu-vă pentru cele comunicate, vă pot spune că nimic nu se va schimba în Europa Centrală şi în Balcani, cu atât mai mult în ceea ce priveşte frontierele ţării, fără ca în prealabil domnul Churchill şi preşedintele Roosevelt să mă consulte. Nu-l mai citiţi pe Goebbels. I-am replicat: Cum să-l citesc, când nu ştiu germana, dumneavoastră puteţi să-l citiţi. A zâmbit indulgent“. Având în vedere această tulburătoare mărturisire, de o valoare informativă aparte, putem înţelege mai bine rolul Mareşalului Antonescu în perioada „bătăliei pentru armistiţ iu“ dar şi „naivitatea“ politică a lui Iuliu Maniu din aceeaşi perioadă.

„Greşeala mea a fost că am crezut că avem de ales între Aliaţi şi Germania, când, în realitate, aveam de ales între Germania şi Rusia“, avea să recunoască Iuliu Maniu, dar, din păcate, atât de târziu.

Sovieticii doreau să neutralizeze viitoarea rezistenţă a Armatei Române 
Sovieticii erau convinşi că o confruntare cu armata română şi cu aliatul german, pe teritoriul României, va fi deosebit de grea şi ca atare au iniţiat tratative de armistiţiu, deoarece se grăbeau în „cursa pentru Berlin“. Într-o asemenea conjunctură politico-militară, sovieticii voiau să trateze cu Mareşalul Antonescu. Ambasadorii SUA şi ai Marii Britanii s-au bucurat şi de confidenţele pe care George I. Duca, reprezentantul opoziţiei române, avea să le facă pe măsură ce dialogul lui cu doamna Kollontay evolua. Sosit la Stockholm, la 8 august 1943, George Duca va menţine un contact permanent cu opoziţia de la Bucureşti, prin intermediul lui Grigore Niculescu-Buzeşti, fără ştiinţa ministrului Fred C. Nanu. În urma hotărârilor Conferinţ elor de la Moscova şi Teheran, emisarul opoziţiei române, la sugestia diplomaţ ilor anglo-americani, va stabili contactul cu doamna Kollontay, ambasadorul sovietic în Suedia. Pe măsură ce începuseră să se deruleze tratativele de laCairo, contactele lui George Duca cu sovieticii au fost sporadice şi fără consistenţă. După 20 mai 1944, consilierul Legaţiei române va reveni în centrul atenţiei prin reluarea dialogului cu doamna Kollontay. George Duca va sugera în cursul dialogului, din 25 mai 1944, că nu se poate colabora cu Mareşalul Ion Antonescu şi că nici opoziţia internă „nu va putea lucra în viitor“ cu Conducătorul Statului român. La 12 aprilie 1944, la Cairo, principelui Barbu Ştirbey îi erau înmânate „condiţiile preliminare de armistiţiu“: a) capitularea trupelor române de pe frontul de est şi întoarcerea armelor contra Wehrmacht-ului; b) lupta alături de Naţiunile Unite pentru restaurarea independenţ ei şi suveranităţii României; c) restabilirea frontierei de la 29 iunie 1940; d) despăgubiri de război; e) repatrierea tuturor prizonierilor de război şi eliberarea internaţilor din lagăre şi închisori. În aceeaşi zi, laStockholm, sovieticii îşi manifestau dorinţa, prin ambasadoarea Kollontay, ca discuţiile să rămână secrete, lăsând partea română să înţeleagă că Stalin ar putea fi generos. Mareşalul Antonescu şi Iuliu Maniu, fiecare prin canalul său, au respins propunerile de armistiţiu de laCairo, ceea ce îi va determina pe britanici să-l avertizeze pe Mareşal că este „(…) ultima şansă de a scăpa de reputaţia unui criminal de drept comun. (…) Aliaţii vă vor urmări implacabil în consecinţă“. La sugestia Departamentului de Stat american, avertismentul dat Mareşalului Antonescu a fost eliminat din textul telegramei. Tratativele purtate la Cairo de către Barbu Ştirbey şi Constantin Vişoianu, ultimul sosit în capitala egipteană la 24 mai 1944, s-au dovedit ineficiente în condiţiile existenţei planului „Bodyguard“. Asigură- rile pe care le cerea Iuliu Maniu (1. orice teritoriu ocupat trebuie să se afle exclusiv sub administraţie românească; 2. regiuni ale României care nu se găseau în zona de operaţii, ca de exemplu oraşul Bucureş ti, să nu fie ocupate de forţe Aliate; 3. fonduri ale Băncii Naţionale a României confiscate de germani să fie înapoiate guvernului român; 4. fonduri guvernamentale româneşti sechestrate în Marea Britanie şi SUA să fie deblocate; 5. întreaga Transilvanie să fie înapoiată României) nu puteau fi acceptate de către Aliaţii Occidentali, iar reprezentanţii guvernelor american, britanic şi sovietic au comunicat, la 1 iunie 1944, că „prelungirea negocierilor nu mai serveşte niciunui scop şi negocierile sunt considerate încheiate“.
_________________

 

Anunțuri

10 comentarii »

  1. RADIOGRAFIA UNEI LOVITURI DE STAT-23 august 1944(2)
    VIN RUSII
    HI

    Situaţia politico-militară a României devenise, la începutul lui aprilie 1944, deosebit de complexă şi dramatică. Generalul Ilie Şteflea, şeful Marelui Stat Major român, după ce fusese în inspecţie la Bug, îl asigurase pe conducătorul Statului român că linia Bugului, fiind întărită cu lucrări din beton şi obstacole, nu va putea fi trecută.Liniştea autorităţilor politico-militare române avea să fie spulberată de forţa atacului sovietic care avea să creeze o presiune enormă asupra diviziilor româneşti. Înaltul comandament aliat româno-german a fost surprins total de vigoarea ofensivei sovietice, de ritmul de înaintare, aproximativ 40 de km pe zi, ceea ce era fantastic pentru acea perioadă. Într-o mare de noroi, sovieticii victorioşi înaintau 40 de km pe zi, îndreptându-se spre frontierele României, în timp ce soldaţii germani şi români, obosiţi, nedormiţi, nemâncaţi, cu spaima captivităţii în suflet, luptau în condiţii care depăşeau puterea închipuirii omeneşti. Ofensiva sovietică a Fronturilor 1, 2 şi 3 ucrainene a pus în imposibilitate aplicarea, de către Marele Stat Major român, în timp util, a planului de apărare gândit în trei variante: 1) pe Nistru (cu varianta Masivul Corneşti), în cooperare cu trupele germane; 2) pe Prut (cu varianta aliniamentul Dealul Mare-Târgu Neamţ); 3) pe poziţia fortificată Focşani-Nămoloasa- Brăila. La 23 martie 1944, trupele Frontului 1 ucrainean vor realiza câteva treceri peste Nistru, în Bucovina, iar la 29 martie 1944 vor ocupa oraşul Cernăuţi. În cursul zilei de 26 martie 1944, unităţile Frontului 2 ucrainean vor trece Prutul şi vor ataca spre sudul Basarabiei, în direcţia Soroca-Bălţisudul Moldovei. Trupele Frontului 3 ucrainean se vor confrunta, după 18 martie 1944, cu unităţile subordonate Corpului 3 armată român şi cu unităţi germane şi slovace care erau implicate în paza căilor de comunicaţii şi a nodurilor de cale ferată. Sovieticii vor cuceri Nikolaevul (28 martie), Odessa (10 aprilie) şi Tiraspolul (12 aprilie), după care, realizând un cap de pod la sud de Tighina, vor trece la apărare. Unităţile române din Transnistria primesc ordinul de retragere pe linii succesive, stabilite în raport cu mişcarea trupelor germane, urmând a se angaja în lupte numai în cazuri cu totul excepţionale, când vor fi ameninţ ate direct sau când evacuarea unităţilor, formaţiunilor şi autorităţilor nu s-a putut termina. Totodată, Mareşalul Antonescu acceptă, la 22 martie 1944, ca nordul României (Basarabia şi partea de nord a Moldovei) să fie puse la dispoziţia Wehrmachtului, precum şi unele aeroporturi din zona Galaţi-Focşani. În cursul zilei de 23 martie 1944, Conducătorul Statului român va avea o întrevedere cu Hitler, la castelul Klessheim, de lângă Salzburg. Evenimentele din Ungaria, din 19 martie 1944, aveau să facă obiectul discursului lui Hitler. Cancelarul german era complet decepţionat de atitudinea Ungariei horthyste şi avea nevoie să obţină loialitatea României, ceea ce l-a determinat să repete asigurarea dată deja la întâlnirea precedentă, că a decis să tranşeze problema Transilvaniei în favoarea Româ niei, urmând ca declaraţiile oficiale corespunzătoare să fie făcute în zilele de după încheierea vizitei. Discuţiile de la castelul Klessheim, atmosfera calmă şi încrederea germană în victorie aveau să-l liniştească pe Mareşalul Ion Antonescu, ceea ce l-a determinat pe generalul Ion Gheorghe să conchidă că politica română continua să fie influenţată de iluzii, iar nu de realitate. Retragerea trupelor ungare din regiunile răsăritene ale Ungariei şi în special din intrândul secuiesc nu a fost acceptată de Hitler, deoarece Ungaria de Est era zonă de operaţii germană, iar trupele ungare din această regiune erau subordonate comandantului german al zonei. Istoricul Andreas Hillgruber avea să aprecieze că Hitler, aflat, fără îndoială, într-o situaţie dificilă, a lăsat să-i scape, astfel, ultima posibilitate de a lega puternic România de cauza germană prin cedarea întregii Transilvanii şi a împiedica, astfel, o schimbare de front a României. Situaţia operativă de pe front a impus, la 27 martie 1944, o revizuire a planurilor de luptă, obiectivul principal fiind retragerea cât mai grabnică a Grupului de Armate „A“ pe Nistru, abandonarea capului de pod Odessa, evacuarea trupelor germano-româ ne din Crimeea şi oprirea înaintării inamicului pe aliniamentul Târgu Neamţ- Dealul Mare-Corneşti-Nistru. În concepţia Mareşalului Antonescu, era de dorit ca Armata 1 Panzer să se retragă pe Prut şi să apere cursul superior al Prutului, armata română urmând să acţioneze doar pe aliniamentul Târgu Neamţ-Dealu Mare, dar într-un bloc compact, şi nu intercalată printre unităţile germane. Grupul de Armate „A“ fusese reorganizat, la 26 martie 1944, în următoarea formulă: Armata 4 română împreună cu Armata 8 germană formează „Gruparea general Otto Wˆhler“, iar Armata 6 germană împreună cu Armata 3 română vor constitui „Gruparea general Petre Dumitrescu“. Marele Stat Major român intenţiona primirea bătăliei pe o poziţie foarte tare, astfel încât să aibă posibilitatea dispunerii rezervelor în adâncime şi să organizeze un al doilea câmp de bătălie, defensivă pe care să-l ocupe, în caz de necesitate cu o parte din rezerve.
    În cercurile politico-militare de la Washington exista convingerea că Reichul lui Hitler putea primi o lovitură cu grele consecinţe, pentru raporturile de putere între beligeranţi, tot în sud-estul Europei, precum armistiţiul bulgar din Primul Război Mondial ce împinsese spre capitularea Puterilor Centrale.
    La 10 decembrie 1943, OSS-ul a prezentat raportul intitulat „Comparaţ ie privind situaţia din Balcani în 1918 şi în 1943“. Analiştii serviciului secret american apreciau că o campanie războinică, diplomatică şi psihologică a Aliaţilor împotriva Germaniei poate, foarte uşor, avea drept rezultat o prăbuşire tot atât de totală ca şi în 1918. Tot în cursul anului 1943, dar în luna august, Comitetul Mixt al şefilor Statelor Majore de la Washington, dezbătând şi acceptând cererea OSS-ului referitoare la intensificarea activităţ ii sale în Balcani, apreciind tocmai dificultăţile enorme ce se creau Germaniei, a recomandat „să se uzeze o presiune subversivă asupra Bulgariei, României şi Ungariei pentru a le determina să se retragă din război“. La 18 noiembrie 1943, secretarul de stat Cordell Hull transmitea o circulară adresată reprezentanţelor diplomatice ale SUA din Spania, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Elveţia şi Turcia şi în care se specifica: „1. Capitularea imediată a Româ niei ar fi în interesul cauzei aliate; 2. Aliaţii nu sunt interesaţi în nicio propunere de capitulare, alta decât necondiţionată; 3. Orice propuneri de capitulare necondiţionată trebuie să fie prezentate principalilor trei aliaţi, respectiv Marii Britanii, Rusiei Sovietice şi Statelor Unite, de către un reprezentant al guvernului român pe deplin autorizat“. Sub povara acestor două înscrisuri îşi vor fi desfăşurat activitatea mesagerii opoziţiei române şi ai guvernului Mareş alului Antonescu, în perioada de sfârşit a anului 1943 şi până la 23 August 1944. Tratativele de armistiţiu au fost purtate pe canale semioficiale, la Ankara, Berna, Madrid, Lisabona, Vatican, precum şi pe cele două canale principale: Cairo şi Stockholm. O notă informativă germană, din 17 octombrie 1942, privind activităţile desfăşurate de unii membri ai Legaţiei româ ne din Stockholm, consemna existenţa la legaţiile României, de pretutindeni, a unor „oameni importanţi a căror sarcină principală este să sondeze cu băgare de seamă starea de spirit şi să pregătească trecerea României de partea aliaţilor“. Lisabona avea să devină un canal diplomatic inoperant
    Capitala Portugaliei, Lisabona, reprezenta o placă turnantă a spionajului şi un loc preferat al discuţiilor, mai ales angloromâne. Prin intermediul lui Ion Pangal, fost ministru al României la Lisabona, autorităţile britanice, care îi refuzaseră bunele „servicii“, la sfârşitul anului 1941, aveau să fie informate asupra situaţiei politice interne româneşti. Propunerea lui Pangal privind crearea unui „centru de studiere a problemei româneşti“ a fost respinsă de cabinetul de la Londra. Foreign Office-ul îl împuternicea, la 18 februarie 1942, pe Hopkinson, consilierul Ambasadei Marii Britanii în Portugalia, să se întâlnească cu Victor Cădere, noul ministru al României la Lisabona, cu misiunea de a nu-şi dezvălui gândurile şi mai ales de a nu lăsa să se creadă că Foreign Office-ul ar avea inten- ţia de a stabili un contact, prin el sau prin alt canal, cu Mareşalul Antonescu. Telegramele trimise de Victor Cădere, de la Lisabona, informau despre existenţa a două curente de opinie la Foreign Office, cu privire la România. Un grup condus de Staford Cripps privea România ca pe un duşman ce trebuia combătut fără menajamente, iar pretenţiile URSS-ului cu privire la Basarabia şi Bucovina îşi găseau o „justificare“. Celălalt grup, mai „moderat“, urmă rea adunarea de studii şi informaţii despre România, considerând că problema românească trebuie privită din perspectiva a ceea ce reprezintă „ca valoare permanentă în Orient“. Victor Cădere a informat guvernul de la Bucureşti despre faptul că Marea Britanie nu avea „un punct de vedere al ei în problemele Europei şi, cu atât mai puţin, în ceea ce priveşte chestiunile Europei Centrale“. Lisabona a rămas în tot cursul războiului un canal de legătură diplomatic prin care s-a încercat obţinerea de informaţii consistente privind poziţia Aliaţilor faţă de România. În dimineaţa zilei de 12 septembrie 1943, fostul ministru al României la Lisabona, Ion Pangal, l-a vizitat pe ambasadorul britanic pentru a-l informa de sosirea unui emisar secret al guvernului de la Bucureşti, juristul Dumitru Borş, cu misiunea de a realiza un sondaj neoficial privind posibilitatea ieşirii României din război. Conţinutul discuţiilor dintre emisarul român şi reprezentantul britanic în capitala lusitană a fost adus, la 15 septembrie 1943, prin intermediul ambasadorului britanic la Moscova, la cunoştinţa ministrului sovietic de Externe. Molotov era informat de faptul că guvernul român are două posibilităţ i: fie să capituleze imediat şi necondiţ ionat, fie regele şi unii membri ai guvernului părăsesc ţara pe calea aerului şi se pun la dispoziţia Aliaţilor, putându-se manifesta, astfel, împotriva germanilor şi să creeze, totodată, un guvern român liber, în timp ce Mareşalul Antonescu ar rămâne în România, pentru a menţine ordinea, până la venirea armatei aliate de ocupaţie. La 8 octombrie 1943, ambasadorul Sir Archibald Clark Kerr era informat, de către V.M. Molotov, că URSS agrea ideea unei capitulări necondiţionate şi imediate a României, în faţa celor trei puteri aliate, iar în ceea ce priveşte propunerea de constituire a unui guvern român în exil, guvernul sovietic, la fel ca şi guvernul Marii Britanii, nu o consideră utilă. „Indiscreţiile“ britanice către sovietici, referitoare la dialogul cu emisarii de la Bucureşti, aveau să continue pe tot parcursul toamnei anului 1943.În decembrie 1943, avea să sosească, la Lisabona, secretarul de legaţie Camil Demetrescu, cu propuneri concrete de pace, pentru britanici, din partea lui Mihai Antonescu. La 27 decembrie 1943, Ion Pangal a înmânat lui Hopkinson cererile şefului diplomaţiei române. Mihai Antonescu acceptase „principiul capitulării necondiţ ionate“ şi propunerea lui Pangal ca România să trimită reprezentanţi acreditaţi să semneze un document în acest sens, însă cerea: a) trimiterea de trupe aliate în Balcani; b) garanţie pentru nepublicitate; c) transmiterea de ştiri în privinţa frontierei stabilite României la Teheran de către Aliaţi. Consilierul Hopkinson i-a cerut lui Camil Demetrescu să informeze Bucureş- tiul că ceea ce se dorea era trimiterea unui reprezentant împuternicit să semneze un document de capitulare necondiţionată faţă de cele trei puteri aliate importante, deoarece fiecare nouă amânare făcea ca situaţia României să fie şi mai puţin de invidiat.

    Cabinetul de la Washington dorea capitularea necondiţionată a României în faţa sovieticilor

    Statele Unite au fost informate de existenţa acestui canal de legătură. O notă din 29 decembrie 1943, a Departamentului de Stat (Direcţia Afacerilor Europene) motiva că SUA nu aveau vreun temei să acorde mai mare importanţă decât Marea Britanie eforturilor lui Ion Pangal, exprimând convingerea că nu s-ar putea ajunge „la vreun rezultat util prin intermediul acestui canal particular“. Londra a informat Moscova despre ceea ce se întâmpla la Lisabona. Guvernul sovietic a considerat că discuţiile de la Lisabona sunt „premature“, pe motivul că „în prezent românii sunt incapabili să rupă cu germanii şi că nu sunt trupe aliate în vecinătate“. Influenţate de această poziţie a Uniunii Sovietice, SUA şi Marea Britanie se vor arăta neinteresate în continuarea „dialogului“ cu Victor Cădere, ceea ce transforma canalul diplomatic de la Lisabona într-unul inoperant pentru diplomaţia României.
    În cadrul tratativelor de la Madrid, cele două părţi angajate, cea română şi cea americană, au avansat în anumite momente propuneri concrete privind condiţiile retragerii României din război. Dialogul diplomatic româno-american de la Madrid avea să fie demarat după încheierea lucrărilor Conferinţei de la Moscova a miniştrilor de Externe ai SUA, URSS şi Marii Britanii (19- 30 octombrie 1943). Referindu-se la dialogul diplomatic de înalt nivel de la Moscova, un redactor al ziarului „Time“ scria, la 21 octombrie 1943, că această întâlnire „este prima aplicare a principiului că politica trebuie fixată prin acordul general, şi nu de către armata sau guvernul care ajunge mai întâi într-o ţară anume“. Discuţiile celor trei puteri aliate în privinţa „cazului românesc“ s-au încheiat cu concluzia că „România trebuie să capituleze necondiţionat în faţa celor trei aliaţi“, iar „guvernul sovietic – opina Anthony Eden – trebuie să aibă cuvântul hotărâtor în relaţiile cu acele ţări cu care URSS este în stare de război“.
    La 29 octombrie 1943, un anume domn Middleton, din cadrul Ambasadei SUA la Madrid şi al OSS, a avut o întrevedere cu Scarlat Grigoriu, primul secretar al Legaţiei române din capitala Spaniei. Partea americană îşi arătase disponibilitatea „în cel mai înalt grad“ pentru un dialog privind viitorul României. Insistenţele părţii americane pentru un dialog „în cel mai strict secret“ au determinat trimiterea colonelului Ion Popescu din SSI, în cursul zilei de 9 noiembrie 1943, într-o misiune strict secretă la Madrid. Contactul cu reprezentanţ ii Ambasadei SUA s-a realizat în cursul zilei de 14 noiembrie 1943. Prin intermediul unui funcţionar de origine română, numit Columban, emisarul secret al guvernului de la Bucureşti a dialogat cu ambasadorul Hayes. Ambasadorul american la Madrid a insistat asupra faptului că SUA pot garanta frontierele din iunie 1941 şi speră să obţină din partea URSS acordul pentru cedarea în folosul României a Basarabiei şi Bucovinei.
    Ambasadorul american l-a asigurat pe emisarul român că URSS-ul nu s-a împotrivit unei intervenţii militare anglo-americane în Balcani şi că desantul trupelor americane va avea loc la momentul oportun şi în conformitate cu planurile stabilite. Colonelul Ion Popescu reîntors la Bucureş ti, cu promisiunea că în termen de o lună va comunica răspunsul României, a raportat în detaliu lui Mihai Antonescu, ministrul de Externe, ceea ce discutase la Madrid. Mihai Antonescu a ţinut să sublinieze în faţa colonelului Popescu că aceste tratative se desfăşurau cu încuviinţarea Mareşalului Ion Antonescu şi că înainte de a se da un răspuns este bine să existe acordul Mareşalului care are punctul său de vedere asupra oportunităţii acestor demersuri. Totodată, Mihai Antonescu dorea să aştepte rezultatele Conferinţei de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943), unde problemele europene, credea el, se vor rezolva, în primul rând, prin eforturile URSS, în vreme ce anglo-americanii îşi vor concentra acţiunile militare în Oceanul Pacific, împotriva Japoniei. Într-o astfel de situaţie, desantul trupelor americane în România, sugerate ca fiind posibile de către ambasadorul american de la Madrid, nu va avea loc. Ministrul de Externe al României era convins că, într-o astfel de situaţie, noi trebuia să ne rezolvăm problemele nemijlocit cu Rusia, sau să pierim luptând până la sfârşit alături de Germania.

    Serviciile secrete sovietice se dovedeau a fi un adversar redutabil pentru Aliaţii occidentali

    Colonelul Ion Popescu a părăsit „scena“ tratativelor de la Madrid, dar a aflat, prin intermediul lui Eugen Cristescu, directorul SSI, că Mareşalul Antonescu s-a opus tratativelor propuse de ambasadorul american, deoarece a avut impresia că americanii urmăresc să atragă România în aceste tratative, pentru a o compromite în faţa Germaniei. Liderul opoziţiei de la Bucureş ti, Iuliu Maniu, a fost informat despre demersurile diplomatice de la Madrid. Conferinţa de la Teheran (28 noiembrie- 1 decembrie 1943) va impulsiona Uniunea Sovietică în ceea ce priveşte posibilitatea întreţinerii unor viitoare raporturi de forţă în arena relaţiilor internaţionale. „La prima întâlnire a celor Trei Mari, la Teheran, în noiembrie 1943, exista o enormă disparitate între informaţia de care dispunea Stalin şi cea furnizată lui Churchill şi Roosevelt. NKGB avea agenţi atât la Londra, cât şi la Washington. SIS şi OSS nu posedau niciun singur agent la Moscova“, mărturisea fostul general KGB, Oleg Gordievski. Delegaţia americană de la Teheran a fost spionată nonstop de către NKGB-ul sovietic în condiţiile în care aceasta acceptase să locuiască într-o clă- dire a ambasadei sovietice.

    Tratativele din Suedia au fost iniţiate de ofiţeri din serviciile secrete
    La 13 aprilie 1944, sovieticii au comunicat ambasadorului Nano condiţiile de armistiţ iu: 1) trupele române ori să se predea sovieticilor, ori să-i atace pe germani; URSS-ul va restitui Mareşalului Antonescu toate trupele româneşti, după ce le va echipa în vederea luptelor pentru restabilirea suveranităţii şi independenţei ţării; 2) frontiera dintre URSS şi România rămâne cea de după evenimentele din 28 iunie 1940; 3) despăgubiri; 4) repatrierea prizonierilor de război. La toate acestea, reprezentantul sovietic a adăugat prin viu grai că URSS-ul nu vrea să ocupe România, ci doar să obţină drept de trecere, dacă situaţ ia militară o va impune. În plus, sovieticii se obligau să redea României Transilvania răpită prin Arbitrajul de la Viena.
    Ministrul Frederic Nanu a protestat printr-un memoriu împotriva acestor condiţii. La 31 mai 1944, Semenov a comunicat că punctele 1, 2 şi 4 ale condiţiilor minimale de armistiţiu formulate la 12 aprilie nu puteau fi schimbate, iar în ceea ce priveş te punctul 3, sovieticii erau dispuşi ca, ţinând seama de situaţia grea a României, să reducă într-o oarecare măsură suma reparaţiilor. Guvernul sovietic nu avea nicio obiecţiune împotriva propunerii de a se acorda germanilor un termen de 15 zile pentru a părăsi teritoriul românesc. În ceea ce priveşte cererea guvernului român referitoare la păstrarea administraţiei civile româneşti, se putea ajunge la un compromis în favoarea României, dar era respinsă cerinţa de a se pune la dispoziţia guvernului român un district în care să nu pătrundă nicio forţă armată străină.

    Tratativele de la Stockholm intrau astfel într-o fază critică şi decisivă.
    Sovieticii erau interesaţi în a obţine culoar de debuşeu în spaţiul balcanic, prin capitularea României, în timp ce Mareşalul Antonescu era conştient că ruşii nu vor respecta nimic, din ceea ce aveau să promită, afară de faptul că el ar fi putut să le impună acest lucru. La 2 iunie 1944, Nanu s-a întâlnit din nou cu Semenov, pentru a discuta unele „neclarităţi“. Cu acel prilej, Moscova a comunicat că dacă, prin imposibil, germanii părăsesc România de bunăvoie în termen de 15 zile, guvernul sovietic n-are nicio obiecţiune ca „România să rămână neutră“. O delegaţie română era aşteptată la Moscova pentru semnarea armistiţiului. La 4 iunie 1944, Semenov a comunicat că sovieticii aşteaptă să li se comunice semnele distinctive ale avionului sau parola delegaţiei, precum şi locul şi ora trecerii delegaţiei sau a avionului. Discuţiile de la Stockholm vor fi tergiversate pe parcursul iunie-august 1944 în condiţiile în care începuseră discuţiile Semenov-Kleist.
    Mareşalul Antonescu încerca să obţină toate condiţiile cerute de el, precum şi garanţia anglo-americană, fiindcă în sovietici nimeni nu avea încredere, iar o ieşire din Axă în clipele premergătoare debarcării din Normandia (6 iunie 1944) ar fi fost o mare greşeală militară pentru Româ nia. Putem concluziona că Mareşalul Antonescu era călăuzit de trei principii în demersurile sale pentru încheierea unui armistiţiu cu Uniunea Sovietică: a) o înţelegere prealabilă cu Reich-ul; b) asigurări că România nu se va afla singură în faţa Uniunii Sovietice, prin prezenţa unei forţe militare anglo-americane în ţară; c) numai dacă Germania ar fi refuzat, la capătul perioadei de 15 zile, să-şi dea acordul pentru ieşirea României din război şi, în condiţiile prezenţei militare anglo-americane în ţară, armata română ar fi întors armele împotriva trupelor germane.

    Mareşalul Ion Antonescu nu dorea să dea o lovitură pe la spate Germaniei
    Prin respectarea fermă a celor trei principii, Mareşalul Antonescu salva onoarea poporului român, a armatei române şi a sa, ca militar, în faţa oprobriului generat de faptul că ar fi lovit pe la spate Wehrmacht- ul, respectiv naţiunea germană. Totodată, se evita ocupaţia militară sovietică, ştiut fiind că sovieticii ar fi putut să-şi impună voinţa cu forţa armelor în cazul în care li s-ar fi deschis culoar de trecere, prin Câmpia Munteniei şi Banat, peste Carpaţii Meridionali şi Occidentali. Dorinţa Mareşalului era ca trupele sovietice să accepte un culoar de trecere prin nordul României (foarte probabil prin Maramureş), pe direcţia generală strategică Budapesta. Obţinând asentimentul Germaniei pentru armistiţiu şi urmând ca trupele germane să se retragă din România în termen de 15 zile, Mareşalul Antonescu ar fi putut să acopere Carpaţii Orientali cu trupe române ce ar fi înlocuit trupele Grupului de Armate „Ucraina de Sud“ ce interzicea accesul sovieticilor prin trecătorile şi defileele Carpaţilor Orientali.
    În cazul unei „defecţiuni“ de natură militară, ce ar fi permis sovieticilor să pătrundă în Câmpia Munteniei, rezistenţa s-ar fi mutat pe contraforturile Carpaţilor şi în „căldarea“ Transilvaniei. Se putea realiza un „triunghi de aur“ ale cărui laturi erau reprezentate de cele trei grupe ale lanţului carpatic. În interiorul lui se putea asigura existenţa statului român independent şi suveran. Ordinul de mutare al Marelui Cartier General al armatei române la Dumbră veni (jud. Sibiu) întăreşte convingerea în existenţa acestor dorinţe şi intenţii de viitor. Aceasta era miza acelei zone neutre pe care Mareşalul Antonescu o solicita Moscovei: aigurarea independenţei statului român, fie el şi embrionar. Drama statului român, din cursul anului 1878, era vie în mintea şi sufletul Mareşalului Antonescu. Putem înţelege astfel motivaţiile care au generat cele trei principii, care au stat la baza negocierilor cu Uniunea Sovietică.
    Contactele lui George Duca cu sovieticii au continuat şi după blocarea „canalului Nanu-Semenov“. La 1 iulie 1944, George Duca va expune planul răsturnării regimului Antonescu şi dorinţa semnării, la Cairo, a unui armistiţiu, de către emisarii români şi reprezentanţii celor trei puteri aliate, ce urma să intre în vigoare în clipa înlăturării lui Ion Antonescu. Guvernul sovietic a mulţumit, la 15 iulie 1944, pentru acest plan apreciat, de către ambasadoarea Kollontay, ca fiind „foarte interesant, clar şi temeinic studiat“. Sovieticii nu vor oferi niciun fel de răspuns propunerilor lui Duca, care va comunica, la 10 august 1944, că opoziţia este gata să-l trimită pe generalul (r) Aurel Aldea la Moscova, peste linia frontului, învestit „cu puterile necesare“ pentru semnarea unui armistiţ iu. Problema misiunii „Aldea“ a fost tergiversată de către Moscova până la 23 august 1944, când nu mai era de utilitate, având în vedere evenimentele de la Bucureş ti. În ce priveşte poziţia Aliaţilor faţă de reprezentanţii opoziţiei, o putem desprinde din telegrama ultrasecretă a lordului Moyne către Londra, din 2 iunie 1944, în care acesta comunica că „orice şansă de a obţine o acţiune concretă din partea Româ niei presupune câştigarea Mareşalului Antonescu de partea noastră“.Pe lângă măsurile de natură militară luate în vederea întăririi frontului româno-german, conducerea politico-militară a celui de-al III-lea Reich a luat în calcul faptul că influenţa ministrului von Killinger asupra Mareşalului Antonescu nu mai era suficientă, astfel încât Karl Clodius a primit însărcinarea politică specială de a ţine legătura strânsă cu Mareşalul şi Mihai Antonescu.
    În ciuda acestor temeri ale conducerii politico-militare şi diplomatice germane, se cuvine a menţiona faptul că membrii lui „Schwarze Kapelle“ (Orchestra Neagră), dintre care unii ocupau funcţii cu putere de influenţă asupra deciziilor din cel de-al III-lea Reich, plănuiau o anumită „retragere strategică“. Organizatorii viitoarei lovituri, de la 20 iulie 1944, plănuiau o rezistenţă maximă până în momentul unui posibil armistiţiu pe Frontul de Vest, urmat de retragerea trupelor germane de pe Frontul de Est, lăsându-i, astfel, pe sovietici să ocupe România, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Bulgaria şi Grecia. În cursul întâlnirii pe care a avut-o cu Hitler, la 24 iulie 1944, generalul-colonel Hans Friessner, noul comandant al Grupului de Armate „Ucraina de Sud“, a expus vulnerabilităţile frontului din Moldova. Lipsa unor rezerve suficiente, în special divizii de blindate, dar şi de infanterie, precum şi forma de arc de cerc bine pronunţat a poziţiei înaintate de apărare, care putea fi atacată simultan pe două direcţii concentrice, contura perspectiva unui nou „Stalingrad“. În lunile mai-iulie 1944, s-au făcut lucrări de realizare a terenului şi de-o parte, şi de alta. La sfârşitul lui iulie 1944, poziţia ocupată de trupele germano-române era bine organizată. Între Târgu-Frumos şi Iaşi însă, traseul era defectuos, pentru că în mare parte această poziţie se găsea pe o pantă lină, iar creasta înălţimilor era în stăpânirea sovieticilor.
    Pe înălţimile de pe Dealul Mare, împădurite şi abrupte, unde un atac cu blindate ar fi fost foarte greu de executat, iar efectele bombardamentelor artileriei şi aviaţiei ar fi fost mult micşorate, s-a organizat o puternică linie de rezistenţă denumită „Poziţia Traian“. Valea Siretului era închisă la vest de Târgu-Frumos cu fortificaţii betonate. Numărul trecerilor fixe de peste Prut a fost sporit cu încă patru poduri de campanie, astfel încât, la 19 august 1944, existau şapte poduri rutiere şi două poduri de cale ferată, în porţiunea dintre nord-vest de Iaşi şi Fălciu. Generalulcolonel Hans Friessner aprecia că ceea ce lipsea de multe ori trupelor sovietice era iniţiativa necesară de a dezvolta repede şi în stil mare succesele obţinute, atât operative, cât şi tactice, cu toate că ar fi fost în stare să o facă, date fiind masele de oameni inepuizabile şi materialul de război bogat de care dispuneau, în special artilerie şi tancuri. Cei care au înfruntat asaltul infanteriei sovietice, în acei ani, aveau să-şi amintească că aceasta şovăia de multe ori în atac, în condiţiile în care artileria nu zdruncinase puternic poziţiile inamice, iar tancurile nu precedau atacul. Pentru a mări dorinţa de atac era folosit alcoolul, iar comisarii politici îi mânau de la spate.
    În urma ofensivei începute la 23 iunie 1944, Armata Roşie se blocase, după o înaintare de 720 km, considerată a fi de departe cea mai lungă şi mai rapidă înaintare realizată de sovietici, ca urmare a supraextinderii comunicaţiilor şi tăriei apărării germane, în faţa Varşoviei. Câmpia poloneză a fost locul în care s-au dus întotdeauna bătăliile în câmp deschis pentru Europa şi împotriva Europei. Odată zdrobită rezistenţa germană, blindatele sovietice puteau să se reverse peste şesul polonez cu repeziciune, spre Berlin, cheia acestui război. Ocuparea Berlinului şi a cât mai mult din teritoriul Germaniei era miza acestui război. Câmpia poloneză reprezenta pentru sovietici, pe plan militar, ceea ce avea să însemne pentru Aliaţii occidentali, după 20 august 1944, câmpia franceză de la nord şi sud de Sena pe care aveau să se rostogolească diviziile blindate americane până la frontiera germană. La 31 mai 1944, Churchill se adresează direct preşedintelui SUA, nesocotind pe Cordell Hull, secretarul Departamentului de Stat, cu rugămintea de a accepta ca guvernul sovietic să ia conducerea afacerilor în România, iar britanicii în Grecia. Preşedintele Roosevelt, presat de Churchill, acceptă, la 12 iunie 1944, ca pentru o perioadă de trei luni de zile acordul britanosovietic să funcţioneze, cu rezerva de a fi atenţi să nu se stabilească astfel zone de influenţă. La 14 iunie 1944, Churchill răspunde: „Am cerut ministrului meu de Externe să transmită această informaţie domnului Molotov şi să-i explice clar că raţiunea limitei de trei luni este ca să nu prejudiciem chestiunea stabilirii zonelor de influenţă după război“. Problema zonelor de influenţă, limitată la trei luni, în iunie 1944, urma să fie repusă în discuţie la expirarea termenului convenit între britanici şi sovietici, iar situaţia militară a beligeranţilor urma să joace un rol-cheie în decizia finală. Ce s-a întâmplat la 9 octombrie 1944, la Moscova, este continuarea procesului, început în mai 1944, de divizare a Europei în sfere de influenţă. Pe măsură ce neînţelegerile interaliate sporeau, iar sovieticii nu erau siguri de aranjamentele lor politice cu Aliaţii, se impunea, cu stringentă necesitate, o soluţie politico-militară care ar fi oferit o siguranţă în ceea ce priveşte impunerea propriei politici. Înfrângerea militară a României şi ocuparea ei reprezenta o soluţie ce ar fi modificat, în mod substanţial, geopolitica momentului. OKW-ul a retras şase divizii blindate germane de pe frontul românesc .
    Înaintarea aproape irezistibilă a Armatei Roşii pe întregul front de la Marea Baltică la Marea Neagră apropia curând momentul „bătăliei pentru armistiţiu“, al bătăliei pentru România şi al viitorului ei. Tocmai în acest moment a început degarnisirea frontului din Moldova de cele şase divizii blindate germane, pregătite ca unităţi de intervenţie, ceea ce avea să influenţeze în mod negativ tăria acestui front. Decizia generalului Guderian l-a nemulţumit şi neliniştit, în acelaşi timp, pe noul comandant al Grupului de Armate german „Ucraina de Sud“, iar cu ocazia vizitei la Hitler din 5-6 august 1944, Conducătorul Statului român a protestat faţă de aceste transferuri de trupe. Sintezele informative ale Armatei 4 române, din 10 iunie şi 10 iulie 1944, au înregistrat, totodată, schimbări de comandament şi trupe sovietice, transferate pe frontul din Polonia, şi a prognozat că „atitudinea defensivă a inamicului pe acest front se va mai prelungi“.
    Retragerea de unităţi germane de pe frontul românesc (Diviziile blindate 14, 17, 23, 24, SS „Toten Kopf“, „Gross Deutschland“, Diviziile 304 şi 17 infanterie, Divizia 4 munte, Divizia 97 vânători şi Brigăzile 259 şi 239 tunuri de asalt) va genera un raport al colonelului Nicolae Dragomir, şeful de Stat Major al Armatei 4 române, din 22 iulie 1944, prin care se avertizează asupra faptului că şi Comandamentul Grupului de Armate Wöhler este acum aproape lipsit de trupe germane, rămase în infimă minoritate faţă de trupele române, iar o eventuală extindere a aripii Armatei 4 române pe munţi, spre nord, probabil pentru a înlocui unele unităţi germane, va slăbi şi mai mult puterea de rezistenţă a Armatei 4 române.
    Mareşalul Ion Antonescu era extrem de preocupat de moralul trupelor române de pe front, iar în cursul inspecţiilor făcute în linia întâi a fost foarte sever cu comandanţii de divizii şi a luat comanda mai multor generali. În cursul lunii iunie 1944, comandanţii de pe front au informat că măsurile represive luate prin consiliile de război sunt ineficace şi au făcut rapoarte prin care cereau ordine acoperitoare pentru a putea realiza reprimarea indisciplinei prin ordine, fără judecată. „Fiind pe front, Mareşalul chiar a îngăduit – consemna ministrul Apărării, Constantin Pantazi – ca, în cazuri de laşitate, automutilare, neexecutare de ordin, lovirea superiorului, omul vinovat să fie executat pe loc. Sunt informat că au şi fost practicate câteva execuţii sumare“. La propunerea ministrului Pantazi s-au constituit tribunale de front, compuse din trei judecători, dintre care unul era ostaş luptător în linia I, pentru judecarea soldatului. Comandantul Grupului de Armate german „Ucraina de Sud“ consemna în memoriile sale faptul că trupele aliate „ar fi putut să reziste ofensivei ruse dacă ar fi dispus de suficiente mijloace de luptă, în primul rând de muniţii suficiente, dacă diviziile blindate ar fi rămas (…) şi dacă trupele române ar fi fost însufleţite de acelaşi spirit de luptă ca şi cele germane“. Cu ocazia vizitelor făcute pe front, generalul Friessner a luat cunoştinţă de zvonuri suspecte cu privire la încrederea ce se poate acorda ofiţerilor români, de faptul că o mai mulţi comandanţi români au fost înlocuiţi, în mod suspect, de la comanda de pe front, în ajunul ofensivei sovietice, „pentru a se odihni“ etc.
    Lipsa de preocupare a autorităţilor române pentru evacuarea oraşului Iaşi şi frecventele treceri de persoane izolate dintr-o parte a frontului în cealaltă au constituit motive de îngrijorare pentru comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud“ care a înaintat rapoarte, în acest sens, OKW-ului şi Marelui Stat Major român. Pe măsură ce situaţia politică de la Bucureşti devenea nesigură cu implicaţii asupra evoluţiilor operaţiunilor militare, generalul-colonel Hans Friessner a transmis Führer-ului, prin intermediul colonelului de stat major von Trotha, la 3 august 1944, o scrisoare în care cerea să fie învestit cu împuterniciri militare depline pentru întreaga Românie. În cursul zilei de 1 august 1944, comandantul Grupului de Armate german „Ucraina de Sud“ a făcut o vizită la Bucureşti unde a avut convorbiri, pe tema zvonurilor privind nesiguranţa politică a României, cu ambasadorul von Killinger, generalii Hansen şi Gerstenberg, precum şi cu ministrul Apărării Naţionale al României, generalul Constantin Pantazi. Convorbirile purtate la Bucureşti l-au convins pe generalul Friessner că o catastrofă politico-militară putea fi preîntâmpinată numai dacă comandantul care răspundea de acest teatru de operaţiuni primea comanda absolută asupra trupelor, organizaţiilor şi forţelor de poliţie germane de pe front şi din spatele lui, respectiv împuterniciri depline.
    Istoricul militar german Hans Kissel acuză pe foştii comandanţi germani din România de faptul că nu dispuneau de informaţii în ceea ce priveşte situaţia trupelor române staţionate în spatele frontului Grupului de Armate „Ucraina de Sud“ în condiţiile în care o armată completă aflată înapoia şi pe liniile de comunicaţie vitale ale Grupului de Armate „Ucraina de Sud“, chiar dacă era a unui aliat, trebuia să însemne permanent o primejdie potenţială.
    Temerile comandantului Grupului de Armate „Ucraina de Sud“ nu au fost împărtăşite pe de-a întregul de către conducerea politico-militară a celui de al III-lea Reich. Vizita Mareşalului Antonescu la Cartierul General al lui Hitler, de la Rastenburg, din 5-6 august 1944, a mai atenuat din asperităţile şi neîncrederea româno-germană. Înainte de plecarea la Rastenburg, Conducătorul Statului român a ordonat generalilor Şteflea şi Pantazi să ia măsuri de deplasare a diviziilor româneşti din interior într-un dispozitiv potrivit pentru o eventuală ieşire, prin forţă, din război.

    Mareşalul Ion Antonescu a cerut ministrului Apărării să pregătească ieşirea din război, chiar prin forţă
    Conform mărturisirilor fostului ministru al Apărării, generalul Constantin Pantazi, s-au luat măsuri pentru aducerea în Bucureşti a Regimentelor 10 Roşiori, 3 şi 5 Călăraşi, precum şi constituirea unei forţe blindate cu cele 32 de tancuri moderne aflate în Centrul de Instrucţie al Tancurilor de la Târgovişte. Batalionul de Paraşutişti a fost dislocat, încă din iunie 1944, la Curtea de Argeş pentru „aplicaţiuni speciale“. Din ordinul Subsecretariatului de Stat al Aerului, s-a constituit un Detaşament Operativ, format din trei companii puşcaşi, un pluton misiuni speciale şi o companie armament greu, destinat ca unitate de primă-intervenţie în dispozitivul de apărare al Bucureştiului. La 15 iunie 1944, Detaşamentul Operativ al Paraşutiş tilor a fost adus în Bucureşti şi încartiruit în cazarma de la Flotila 1 Aerostaţie din Pădurea Pantelimon, unde a fost echipat pentru luptă şi consemnat în vederea unei „schimbări de macaz“ sau a „unei defecţiuni“. Prezenţa paraşutiştilor în Bucureşti întărea dispozitivul interior de apărare pe care îl ceruse Mareşalul Ion Antonescu şi care era aproape realizat, deoarece Mareşalul lucra, încă din 15 martie 1944, asupra lui, direct cu colonelul Leonida, şeful Secţiei Operaţii din Marele Stat Major. În întâlnirea pe care a avut-o cu generalul Pantazi, în seara de 4 august 1944, Mareşalul Ion Antonescu l-a delegat să ia măsurile necesare, în cazul arestării acestuia din urmă de către germani şi al unor mişcări interne, pentru formarea unui guvern cu deplinul acord al Regelui Mihai I. „Garantează cu forţa instalarea acestui guvern!“, a ordonat Conducătorul Statului român. Mareşalul Ion Antonescu s-a întâlnit cu Regele Mihai I, înainte de a părăsi Bucureştiul, care i-a cerut să nu-i dezvăluie, lui Hitler planurile şi intenţiile de ieşire din război ale României. Vizita Mareşalului a fost impusă de dorinţa lui Hitler de a clarifica „cine era sau nu era gata să lupte mai departe“. Discuţiile de la Rastenburg au vizat dorinţa României de a continua războiul şi perspectivele Frontului de Est. Conducătorul Statului român a descris situaţia României ca urmare a bombardamentelor aliate, distrugerile de material rulant şi a subliniat că situaţia în România nu poate continua ca până acum, existând pericolul ca în timpul cel mai scurt să se producă o catastrofă socială, militară sau economică, iar dacă „atacurile (aeriene – n.n.) ar porni de pe baze turceşti, atunci s-ar produce o catastrofă“. Discuţiile cu caracter strict militar desfăşurate în prezenţa generalului Guderian, şeful OKH-ului, au relevat dorinţa germanilor de a-şi asigura apărarea pe lanţul Carpaţilor şi pe Dunăre între care să fie masate mari efective umane germano-române. Pe măsură ce dialogul pe probleme militare devenea tot mai dificil, Hitler a cerut ca Mareşalul Ion Antonescu să răspundă dacă va lupta, ca aliat al Reich-ului, în fruntea armatei române până la limita extremă. Conducătorul Statului român a protestat categoric faţă de această propunere de sinucidere colectivă, ceea ce l-a descumpănit pe Hitler, iar convorbirea „capătă aspectul unui conflict în care cei doi parteneri dau şi primesc răspunsuri dure“. În nota dictată de Mareşal asupra convorbirii cu Hitler se menţionează: „(…) Ora fiind înaintată, m-am despărţit de Führer după o discuţie de cinci ore, fără să-i fi dat vreun răspuns, nici negativ, nici pozitiv, la întrebarea intempestivă pe care mi-a pus-o“.

    Comentariu de mihaibeltechi — Iulie 7, 2011 @ 6:13 pm | Răspunde

  2. […] cititi continuarea si comentati AICI Lasă un comentariu LikeBe the first to like this post. […]

    Pingback de RADIOGRAFIA UNEI LOVITURI DE STAT-23 august 1944 « Cronici Geruliene — Iulie 7, 2011 @ 6:43 pm | Răspunde

  3. RADIOGRAFIA UNEI LOVITURI DE STAT-23 august 1944(3)

    PARTIDE POLITICE,MONARHIE,SINGURATEA LUI ANTONESCU-Corneliu Coposu despre actul de la 23 august 1944
    hi
    In acest an au revenit in actualitate controversele privind actul de la 23 august 1944. Dupa ce, timp de peste 50 de ani, evenimentele au fost interpretate abuziv, in divort total cu faptele, in ultimul deceniu, ca o reactie de respingere fata de propaganda comunista, s-a vorbit mai putin sau chiar deloc despre 23 august 1944. Din cand in cand insa, din motive de confruntare politica, doi protagonisti ai epocii, maresalul Antonescu si Regele Mihai au fost contrapusi mai degraba din interese politice decat din ratiuni istorice, in dosarul 23 august. Marturisirile lui Corneliu Coposu, cel care a fost aproape nelipsit de la demersurile lui Iuliu Maniu pentru pregatirea loviturii de la Palat sunt exceptionale. Ele ne-au fost incredintate in urma cu zece ani, intr-o carte de convorbiri din care transcriem fragmentul de fata.
    Partidele istorice au refuzat sa faca parte din guvernul Antonescu
    (…) Corneliu Coposu – Imediat dupa ce a primit din partea noului rege, Mihai, investitura de a face un guvern, Antonescu, care era lipsit de o baza politica, a facut apel la partidele politice. L-au refuzat atat liberalii cat si national-taranistii.

    Vartan Arachelian – De ce?
    – L-am refuzat pentru ca Antonescu, o data cu preluarea puterii, a manifestat o tendinta de orientare pro-germana, cu care nici PNT si nici PNL nu erau de acord. (…) Din PNT au participat la guvernul Antonescu, in calitate de experti, pe baza unor cunostinte si a unor prietenii personale, si cerand in prealabil dezlegare de la Maniu, Miti Gerota, prieten personal cu Ica Antonescu si solicitat de acesta sa fie secretar general la Justitie; colonelul Stoica, care era unul dintre marii nostri specialisti in artilerie, a fost secretar general la Departamentul aprovizionarii armatei, iar Grigore Popescu, un om foarte versat in probleme industriale, a ocupat locul de secretar general la Ministerul de Comert si Industrie. Acestia faceau parte din PNT. Ei au cerut autorizatie de la conducerea partidului ca, in calitate de tehnicieni, sa dea concurs guvernului. Antonescu propusese initial conducerii noastre de partid, lui Maniu, sa fie de acord sa-i imprumute pentru guvern cativa ministri. Aceasta propunere ne-a adus-o Mares, prieten personal cu Antonescu, destinat sa conduca Ministerul Agriculturii. A fost refuzat categoric. PNT nu a participat la guvernul Antonescu.

    „Maresalul nu avea o judecata politica solida”
    – Iuliu Maniu a fost pregatit sa faca un guvern, dupa abdicarea lui Carol al II-lea?
    – Nu, in nici un caz, pentru ca era foarte departe de ideea de a prezida un guvern destinat sa se apropie de Germania.
    – Recunoasteti implicit ca Romania nu avea alta sansa la ora aceea…
    Fara indoiala, singura solutie era un guvern Antonescu. Acum trebuie sa mentionez ca Antonescu era un mare patriot; prezenta lui in fruntea guvernului si imprejurarea ca se bucura de o stima deosebita din partea lui Hitler a ferit Romania de foarte multe necazuri. El a reusit, tocmai datorita patriotismului sau si a prestigiului de care se bucura, sa franeze pretentiile germane excesive; hitleristii urmareau sa controleze productia de grau si de petrol a tarii si sa se instaleze in Romania ca intr-o tara ocupata. Este meritul lui Antonescu ca nu le-a permis acest lucru si a franat, atat cat a putut, toate tendintele de rapacitate ale trimisilor hitleristi. Asta face parte din biografia onorabila a lui Antonescu. Generalul era insa un om foarte ambitios, foarte orgolios, si nu avea o judecata politica foarte solida; nu judeca evenimentele prin prisma unui filtru politic, ci prin intuitie. Maniu, de la inceput, l-a bombardat pe Antonescu cu proteste. A protestat impotriva instaurarii statului national-legionar, a protestat impotriva dizolvarii partidelor politice existente, a protestat impotriva aderarii Romaniei la Axa Roma-Berlin, a protestat impotriva intentiei lui Antonescu de a face un referendum pentru a-si justifica politica. In timpul lui Antonescu, daca retin bine, Maniu i-a prezentat, in numele populatiei Romaniei, pe care se considera indreptatit s-o prezinte, 17 memorii care se gasesc, cred, la Academia Romana, in fondul special.
    – La Arhivele Statului, probabil. Nu cumva, prin atitudinea lor, PNT si PNL l-au obligat pe generalul Antonescu sa-si caute o baza politica in miscarea legionara?
    – Fara indoiala ca nu avea baza politica, dar era in intelegere cu legionarii de dinainte; stabilise un raport cu ei din timpul cat fusese internat la manastirea Bistrita. Se bucura in randurile lor de prestigiu si era considerat prieten al miscarii legionare. Daduse dovada in momentul cand, in calitate de sef al corpului de armata din Chisinau, a refuzat sa ia masuri energice impotriva legionarilor din Basarabia. Din momentul acela a pornit si actiunea regelui impotriva lui. De fapt, regele Carol nu-l avea la inima de multa vreme. In 1936, Antonescu ii inaintase un memoriu regelui, care acuza o serie intreaga de nereguli din armata si cerea o respectare a regulamentelor militare si o indepartare a tuturor celor compromisi. Regele avea in jurul lui cativa generali care nu aveau tinuta morala…
    In sfarsit, Maniu a solicitat cateva intrevederi cu Antonescu, la care intamplarea a facut sa asist. Prima intrevedere a solicitat-o dupa ce Gestapoul a descoperit reteaua noastra de legatura cu guvernul englez.
    Era vorba de o dubla retea, condusa intr-un sector de inginerul Rica Georgescu, fost director la Romano-Americana; celalalt sector, cel politic, era compus din oameni de partid, national-taranisti, sub conducerea lui Augustin Visa. Reteaua a cazut datorita infiltrarii contraspionajului Gestapoului in randurile corespondentilor de la Istanbul. A fost trimisa acolo o spioana care lucra pe doua fronturi si care cunostea parola. Ea a luat contact cu inginerul Popovici, casierul acestei – nu stiu cum s-o numesc – organizatii de legatura cu englezii, cel care detinea si numerarul pus la dispozitie de societatea de petrol „Unirea” la desfiintarea ei.
    – Cand s-au stabilit aceste retele?
    – In 1941, inainte de declaratia de razboi a Angliei fata de Romania. Au fost patronati de Sir Reginald Hoare, si au fost puse la cale de OSS, serviciul special de contrainformatii al armatei engleze, care ne-a lasat aparatura de transmisie, aparatele de receptie si o suma de bani pentru cheltuieli. O femeie foarte frumoasa venita de la Instanbul in Romania, si care stia parola, s-a prezentat la casierul acestei organizatii sa ridice 1.000.000 de lei. In momentul in care ridica banii, a navalit Gestapoul si l-a arestat pe casier. Supus unei anchete, chinuit, Popovici a trebuit sa denunte o parte din membrii acestui „comando”. Retelele au cazut concomitent in 30 august 1941. Membrii lor erau susceptibili de pedeapsa capitala, acuzatia fiind de spionaj in timp de razboi in serviciul inamicului. In momentul acela, Maniu i-a cerut o intrevedere lui Antonescu, intalnire la care am asistat.
    – Era prima intrevedere dupa venirea lui Antonescu la putere?
    – Da, prima intrevedere. I-a spus lui Antonescu ca oamenii care au fost arestati nu sunt spioni, ci patrioti romani. Ei lucreaza la ordinele lui si cere sa nu li se faca proces; daca li se face proces, el, Maniu, va convoca presa straina si va declara ca acestia lucreaza sub auspiciile lui, in interesul Romaniei. Imediat dupa aceasta asumare de raspundere a lui Maniu, Antonescu, care nu voia sa arate nemtilor existenta unei opozitii organizate, a dat dispozitie sa se ridice dosarul cercetarilor si l-a inchis in seiful lui de la presedintie. Dosarul l-am gasit noi dupa 23 august ’44 intact. Arestatii au ramas cu sabia lui Damocles deasupra capului in tot timpul razboiului; procesul lor nu a mai continuat.

    Republica Cehoslovaca s-a proclamat cu sprijinul dat de Iuliu Maniu
    – Pentru ca in anul acesta (1991, n. ed.) s-au implinit 50 de ani de la ceea ce s-a numit in epoca rebeliunea legionara, intrebarea pe care v-o pun si dumneavoastra este: credeti ca in 21 ianuarie ’41 a fost o rebeliune legionara sau o lovitura antonesciana?
    – A fost o tentativa de lovitura de stat facuta de legionari. Legionarii, care reusisera sub ochii ingaduitori ai lui Antonescu sa-si organizeze o politica, sa-si numeasca prefecti, sa impaneze serviciile publice cu oameni de incredere, au vrut, la un moment dat, sa-l inlature pe Antonescu de la putere. Incercarea lor – care cred ca era prost organizata – a esuat datorita faptului ca armata era la dispozitia lui Antonescu, si simpatiile din armata pe care contau legionarii nu s-au manifestat ca atare.
    – Erati atunci in Bucuresti?
    – Desigur.
    – Cu Maniu?
    – Si Maniu era in Bucuresti. Ne inzestrase Riosanu, subsecretarul de stat de la Interne, cu revolvere ca sa-l pazim pe Maniu. Ne-a dat trei revolvere, unul pentru Maniu, care nu-l purta, unul pentru Ilie Lazar si unul pentru mine. Niste revolvere Beretta pe care nu le-am utilizat.
    – Vorbind de inarmarea lui Maniu, mi-am adus aminte de un episod pe care l-a trait Maniu la Viena, cand a ocupat orasul. Episodul este real, sau doar o legenda?
    – Este un episod care face parte din „gloriile” lui Maniu.
    – Ii facea placere sa-l povesteasca?
    Il povestea cu destula detasare, dar episodul a fost pe larg prezentat publicului romanesc de Isopescu-Grecu, care, desi roman din Bucovina, era inalt functionar in Ministerul de Externe de la Viena. A relatat in amanunt cum s-a intamplat aceasta „lovitura” a lui Maniu de a trata cu contele Tisza semnarea unui apel patriotic in interesul Imperiului Austro-Ungar, un gest de fidelitate a poporului roman fata de obiectivele razboinice ale imperiului. Maniu, la epoca recrutarii, fusese dispensat medical. In 1915, avea 42 de ani. I s-a trimis ordin de chemare. Avea sa stea pe front doi ani si jumatate. Cum era seful oficiului juridic al Mitropoliei de la Blaj, beneficia de dreptul de a fi mobilizat pe loc. I s-a anulat mobilizarea si a fost concentrat abuziv. A fost trimis la o scoala de ofiteri, la Sibiu, scoala pe care a urmat-o timp de sase luni – curs scurt de razboi; a fost promovat sublocotenent si trimis pe front. A luptat pe frontul din Italia, a dezertat in 1918 si s-a dus la Viena, imbracat in uniforma de locotenent de artilerie. La Viena s-a prezentat in audienta la Stroger Steiner, ministrul de razboi al imperiului. Bineinteles ca s-a izbit acolo de un colonel care l-a luat la bani marunti: „Ce cauti aici? Care este identitatea dumitale? Din ce unitate faci parte? Cu ce drept ai plecat de pe front? Stii ca esti amenintat sa fii arestat ca dezertor?” „Stiu, dar trebuie sa vorbesc cu domnul ministru! Pentru ca eu nu sunt simplu locotenent, ci reprezint natiunea romana. Intamplarea face ca, in momentul acela, in cabinetul ministrului de razboi sa fie printul de Liechtenstein, care-l cunostea pe Maniu. I-a spus ministrului: „Stai domnule, acesta nu-i un simplu locotenent, este un om politic si ii reprezinta pe romanii din Transilvania!” Informatia aceasta l-a determinat pe ministru sa-l primeasca. La intrebarea: „Ce doreste?”, Maniu i-a spus: „Domnule ministru, acest minister s-a facut din contributia poporului, din impozitele platite de poporul din monarhie, o parte din acest popor, in numar de 5.000.000, este poporul roman; eu reprezint poporul roman care vrea sa-si ia libertatea de actiune dupa principiile wilsoniene, si-n calitatea aceasta pretind sa-mi puneti la dispozitie o aripa din minister, ca sa organizez noua armata romana – imprastiata prin unitatile imperiului”.
    Ministrul de razboi s-a uitat la el ca la un nebun, dar intre timp a sosit ministrul de interne. Noul-venit era disperat: „E nenorocire! Au intrat politistii in greva, au intrat maturatorii de strada in greva, ne sufocam in Viena, nu mai exista ordine, hotii navalesc, ataca strada” s.a.m.d. Atunci, Stroger Steiner l-a intrebat pe Maniu: „De ce unitate dispui?” „Am 60.000 de oameni care depun juramantul pentru Sfatul national al romanilor”. „Esti in stare sa asiguri ordinea in Viena?” „Da”! „Poftim, ocupa partea de vest a Ministerului de Razboi”. S-a instalat Maniu acolo, l-a luat ca secretar pe generalul Boeriu – era baron pentru ca era decorat cu Ordinul Maria Tereza, un fel de „Mihai Viteazul” de-al nostru, care ii aducea titlul si mosia. Cu ofiterii romani a ocupat Cazarma Arhiducele Carol. Acolo i-a plasat pe romani. A dat sfoara in tara ca toti romanii din unitatile armatei austro-ungare sa vina acolo.
    Intr-adevar, a asigurat ordinea, a pus patrule in Viena, a starpit talharia si anarhia, a tinut Viena vreme de o luna de zile in regim dictatorial-militar. Atunci a primit apel de la prietenul Masaryk sa-i dea ajutor pentru proclamarea Republicii Cehoslovace. A trimis acolo o parte din armata, cu ajutorul careia s-a putut proclama Republica Cehoslovaca. Exista pe zidul cladirii Marelui Stat Major o placa pe care scrie ca Republica Cehoslovaca s-a proclamat cu sprijinul dat de Iuliu Maniu prin detasamentul nr. 31 de infanterie care a fost prezent in Praga asigurand ordinea. Aceasta placa exista si azi.
    – Ce povestiti dumneavoastra aici poate fi, in germene, un scenariu de film de aventuri despre Maniu. A fost un act de mare curaj si de mare indrazneala…
    – A fost o mare aventura! Romanii au dat sfoara in tara la toate unitatile ca tot neamul sa vina cu arma si sa se prezinte la Senatul militar al Romaniei – asa l-a intitulat, nu stiu de ce i-a spus Senat.
    – Maniu comanda cu titlu de locotenent?
    – Maniu era seful lor, era imputernicit de ministru.
    – Dar tot locotenent. Nu si-a pus un grad in plus.
    – Tot! E fotografiat. El, locotenent, langa generali. El era seful, fiindca avea investitura de la Comitetul Central al Partidului National Roman sa se ocupe cu treburile militare si externe ale poporului roman incadrat in Austro-Ungaria.

    Maresalul a contribuit la salvarea unor grupuri de evrei din Ardeal
    – Sa revenim la 21 ianuarie 1941. Care a fost reactia lui Maniu cand a aflat de aceasta lovitura legionara?
    – De sustinere a ordinii. L-a felicitat pe Antonescu pentru reprimarea rebeliunii. Nu stiu cat de departe duceau intentiile capeteniilor legionare, dar aceasta rebeliune s-a soldat cu ridicarea lumpen-proletariatului bucurestean, care a inceput sa jefuiasca pravaliile, sa omoare, sa fure, sa violeze, in fine, toata tiganimea din Bucuresti s-a imbracat in haine legionare si si-a facut indeletnicirile prin anarhie si abuz. Bineinteles ca rebeliunea a fost lichidata datorita solidaritatii armatei, care a urmat ordinele lui Antonescu. Legionarii au fugit cu sprijin german. I-au pus la adapost nemtii…
    – Vorbeati de relatiile, de intrevederile dintre Maniu si Antonescu.
    – A obtinut de la Antonescu sa nu se mai desfasoare procesul impotriva asa-zisilor spioni englezi, care au ramas inchisi la Malmaison pana la 23 iulie ’44. Nemtii au descoperit toata reteaua. Antonescu a dovedit demnitate, a refuzat sa-i predea, dupa cum a refuzat mai tarziu sa-l predea pe Turcanu, care fusese lansat cu parasuta pentru a se pune la dispozitia lui Maniu si a-i transmite comunicarile la Cairo. Acesta avea sa fie arestat mai tarziu de Gestapo. A mai fost o intrevedere cu Antonescu, cand Maniu a fost sesizat de arestarea unui grup masiv de evrei. Incepusera deportarile la Auschwitz. Evreii au trecut clandestin frontiera – solutie disperata, riscand sa fie impuscati pe frontiera, bineinteles. Avand ghizi priceputi, au trecut prin cimitirul din Cluj si au reusit sa se strecoare – chiar acolo era frontiera, pe Feleac – pana la Turda. Au fost arestati. In conformitate cu legile rasiale existente atunci in Romania, acceptate de Antonescu in urma presiunilor germane, acesti fugari erau pasibili de pedeapsa capitala – era chiar o dispozitie expresa ca evreii care trec clandestin frontiera sa fie condamnati. Politia din Turda i-a trimis la Tribunalul militar din Sibiu. Au inceput investigatiile pentru trimiterea in judecata. In fruntea lor se gasea un rabin din Sighet. Sesizat de pericolul care-i ameninta, Maniu s-a dus la Antonescu. I-a spus: „Un numar de evrei romani, arestati la Turda, sunt trimisi in judecata si amenintati cu pedeapsa grava.” Antonescu i-a replicat imediat: „Bine le fac, ce au cautat, de ce au trecut frontiera? Sa fie pedepsiti!” La care Maniu i-a prezentat situatia in urmatoarea maniera: „Domnule maresal, dumneavoastra recunoasteti arbitrajul de la Viena?” La care Antonescu a replicat in stilul sau: „Niciodata! Maresalul Antonescu nu recunoaste si nu va recunoaste niciodata un arbitraj injust”. Bun, suntem de acord, nici eu nu-l recunosc. Atunci care sunt frontierele Romaniei?” „Frontierele trasate la Trianon”. „Exact. Prin urmare, evreii acestia nu au trecut clandestin o frontiera, ci au venit din Romania in Romania. Noi nu recunoastem frontiera”. „Aveti dreptate, vor fi pusi in libertate.”
    – Tinea cont de logica?
    – Da. Evreii au fost salvati, au fost pusi in libertate. Cu timpul, au plecat in Israel.

    Regele si Maniu pregateau din ’42 iesirea Romaniei din razboi

    – Vreau sa va intreb daca in aceasta perioada, in timpul razboiului, au existat intrevederi intre Iuliu Maniu si regele Mihai.
    – Prima intrevedere, in scopul pregatirii iesirii Romaniei din razboi si din Axa Roma-Berlin, a fost la 24 ianuarie ’42, cu ocazia festivitatilor aniversare, la care in mod protocolar erau invitati cavalerii Ordinului Ferdinand. Maniu era cavaler al Ordinului Ferdinand cu grad de Mare Cruce, si a fost invitat la Palat la 24 ianuarie 1942. Cu acest prilej a reusit sa stea de vorba oficial cu regele si cu regina-mama Elena si sa le infatiseze obligatia patriotica de a face toate demersurile pentru a iesi din razboi si a parasi Axa Roma-Berlin. De la inceput, regele Mihai s-a aratat absolut receptiv la idee, ca si regina-mama Elena. Din momentul acesta, colaborarea dintre Maniu si Casa Regala a fost continuata, insa operata intr-o maniera clandestina, care se aranja in felul urmator: Maniu mergea la palatul Stirbei, intra cu masina in curte urmat de masina de agenti care era, cum v-am spus, nelipsita. Intra in palat. Masina ramanea acolo; in spate exista, pe langa depozitul de conserve Stirbei, o alta iesire pe strada Banului. Acolo astepta Grigore Niculescu-Buzesti cu alta masina, in care ne urcam si mergeam la Palat. Se intra prin spate, prin usa garzii din str. Luterana, cum era pe vremea aceea. Acum s-a schimbat tot aspectul Palatului. Statea de vorba cu regele, pleca de acolo cu aceeasi masina si intra in palatul Stirbei. Ne urcam in masina noastra, urmariti de agentii de Siguranta care raportau ca Maniu a fost si a stat trei ore in palatul Stirbei. Aceste intalniri clandestine s-au repetat. Maniu a avut numeroase intalniri cu regele Mihai in legatura cu pregatirea loviturii de stat de la 23 august.

    Antonescu a avut naivitatea sa creada in cinstea lui Hitler
    In ceea ce priveste lovitura de stat, s-au emis o serie de ipoteze contradictorii. Realitatea este ca pana in ziua de 23 august existau doua alternative: cea a realizarii loviturii de stat impreuna cu Antonescu si o a doua, impotriva lui, cu arestarea maresalului. In ziua de 23 august, dupa-amiaza, la orele patru, daca Antonescu n-ar fi refuzat categoric sa preia actiunea de iesire a Romaniei din razboi si pentru Armistitiu, nu ar fi fost arestat. Comunistii au lansat acum o teorie neintemeiata, cum ca ei au pus la cale, inca din iunie ’44, arestarea lui Antonescu s.a.m.d. Aiurea! In noaptea de 22/23 august l-am insotit pe Maniu la o intalnire nocturna cu regele, intalnire care a fost precedata de altele. Maniu s-a intalnit – in legatura cu actiunea de iesire din razboi – si cu maresalul Antonescu la Snagov la vila Weber, intalnire in care Maniu i-a spus categoric ca nemtii pierd razboiul, ca noua nu ne este permis sa fim in tabara celor invinsi, ca trebuie luate masuri pentru iesirea Romaniei din Razboi. Antonescu o tinea insa mortis ca el, in calitate de gentleman si de militar de onoare, nu poate sa procedeze decat in conformitate cu onoarea militara. Ca va discuta cu Hitler, ii va reprosa nerespectarea angajamentelor, si nu se poate ca acesta sa nu-si dea seama ca are obligatia de a-i permite iesirea Romaniei din razboi. Avea naivitatea sa creada ca Hitler raspunde la astfel de atitudini cavaleresti.
    Maniu s-a intalnit in luna august cu Antonescu. Intr-o noapte- am notat in jurnal data – traverseaza lacul Snagov pana la vila Weber, tocmai pentru a-i supune ultimativ cererea opozitiei de iesire a Romaniei din razboi. Antonescu nu a respins-o, dar a conditionat-o de un aranjament ca intre militari.
    – La Stockholm?
    – Nu. In afara de Stockholm. In legatura cu Stockholm s-au lansat teorii absolut nereale: ca Antonescu ar fi fost decis sa accepte…
    – Opinia dumneavoastra este ca Antonescu n-a dus tratative…
    – A respins categoric oferta de la Stockholm. Exista documente scrise. Telegrama cifrata adresata lui Fred Nanu, de exemplu…
    – Ce parere aveti de acuzatiile ce se aduc partidului dumneavoastra in privinta refuzului repetat de a lua conducerea? S-a spus ca Antonescu v-a propus insistent sa treceti la conducere.
    – A existat o oferta formala din partea lui Antonescu, exasperat probabil si obsedat de insuccesele de pe front si de dezastrul constatat in rapoartele militare. La un moment dat, intr-o situatie disperata, a spus: „Domnilor, preluati puterea, eu v-o dau!” Oferta fusese insa facuta fara convingerea ca lucrul s-ar putea realiza. La ora aceea, a prelua puterea era o absurditate.

    Comentariu de mihaibeltechi — Iulie 7, 2011 @ 6:54 pm | Răspunde

  4. RADIOGRAFIA UNEI LOVITURI DE STAT-23 august 1944(4)

    CONTINUA TRATATIVELE SI SE TES ITELE TRADARII
    Tatonări pentru ieşirea României din război în condiţii onorabile s-au mai făcut, pe lângă cele de la Roma din 1943 şi Vatican, cele de la Cairo şi Stockholm. Noi documente declasificate din arhivele serviciilor secrete anglo-americane relevă existenţa unui mare joc operativ, respectiv planul „Bodyguard“, în ansamblul căruia se integrează şi tratativele de la Cairo.
    Planul „Bodyguard“ reprezintă planul de simulare şi înşelare a OKW-ului privind locul şi data deschiderii celui de-al doilea front (operaţiunea „Overlod“). Autorii planului „Bodyguard“ îşi propuneau ca, prin acţiuni combinate, să dezinformeze inamicul, să-l determine să evalueze greşit realitatea frontului din Vest şi să transfere mari unităţi în Norvegia sau în Peninsula Balcanică. În vederea atingerii cu orice preţ a acestor obiective, operaţiunea „Bodyguard“ prevedea declanşarea a sute de operaţiuni variate, mici şi mari, pentru a-l „intoxica“ pe inamic, astfel încât să poată fi uşurată debarcarea de pe plajele Normandiei. Din documente de arhivă rezultă că autorii planului operaţional rezervaseră României un rol pe cât de important, pe atât de tragic (acţiunea „Zeppelin“). Iniţierea negocierilor de la Cairo era menită, în fapt, să-i creeze României stări conflictuale cu Germania
    Conform planului „Zeppelin“ iniţierea negocierilor de la Cairo era menită, în fapt, să-i creeze României stări conflictuale cu Germania. Planul „Zeppelin“ urmărea mistificarea şi intoxicarea germanilor cu privire la viitoarele acţiuni aliate din zona Mediteranei de Răsărit şi Balcani. Acest plan al serviciilor secrete aliate era pregătit încă din vara lui 1943 şi făcea parte integrantă din strategia generală de mistificare desemnată mai întâi de planul „Jael“, iar apoi de planul „Bodyguard“. În cadrul Conferinţei de le Teheran, din noiembrie 1943, cei trei mari au discutat problema „mistificării şi intoxicării inamicului“, iar Stalin şi-a dat acordul la o colaborare cu anglo-americanii în acest scop. A urmat apoi semnarea unui acord ultrasecret, la 3 martie 1944, la Moscova, iar Comisiunea mixtă şi-a instalat cartierul general în Scoţia.
    În ceea ce priveşte viitoarele negocieri de armistiţiu cu România, specialiştii „războiului murdar“ îşi propuneau o disimulare pe teatrul de operaţii mediteranean astfel încât germanii să creadă că intenţiile în Balcani sunt: a) debarcarea trupelor angloamericane şi poloneze în Grecia şi Albania, în aprilie 1944; b) trupele sovietice vor debarca pe coasta bulgară, în mai 1944. „Dacă cele de mai sus ar constitui planurile noastre reale, atunci ar rezulta urmă- toarele: a) niciun fel de trupe aliate nu ar putea ajunge în România înainte de luna iunie; b) trupele ruseşti sunt singurele care ar putea ajunge în România înainte de luna iunie; c) trupele anglo-americane nu ar putea ajunge în România decât după căderea Salonicului, ceea ce s-ar putea întâmpla nu cu mult înaintea lunii august. (…) Dacă operaţiile noastre în Grecia ar fi reale, acestea ar fi puternic sprijinite dacă germanii s-ar găsi în situaţia de a avea în faţă o Românie ostilă“, consemnau autorii planului „Zeppelin“.
    Planificatorii serviciilor secrete aliate doreau ca România să fie gata, începând cu sfârşitul lunii martie 1944, să se declare de partea Naţiunilor Unite de îndată ce va fi anunţată debarcarea în Grecia şi să se opună singură celui de-al III-lea Reich, cu sprijin aerian aliat, până la începutul lunii iunie când trupele sovietice ce ar fi ajuns în Bulgaria vor veni în ajutorul României. Regizorii planului „Zeppelin“ prevedeau că nu se va cere în niciun caz capitularea înainte de sfârşitul lunii martie, iar după acea dată, capitularea se va efectua atunci când este cerută de Aliaţi. Planificatorii strategici ai Aliaţilor prevedeau că primele forţe care îi vor sprijini pe români vor fi cele sovietice, deoarece se află mult mai aproape şi numai ele au acces direct la România.
    Analizând planul „Zeppelin“, se poate observa că intenţia Aliaţilor a fost aceea de-ai intoxica pe germani, astfel încât să aprecieze luna iunie drept termenul stabilit pentru debarcarea trupelor aliate în Balcani şi, în consecinţă, să iniţieze din vreme contramăsurile militare, în timp ce luna iunie era desemnată pentru debarcarea în Normandia (operaţiunea „Overlod“). În această imensă „gardă de minciuni“ cel mai important rol a revenit Intelligence Service-ului care trebuia să neutralizeze şi să elimine din sistemul defensiv german, ca parte coerentă, serviciile de informaţii. Oamenii lui Menzies trebuiau „să cunoască cu precizie tăria şi localizarea forţelor germane şi cât anume ştia comandamentul german despre intenţiile Aliaţilor“, pentru a se putea estima, de către generalul Eisenhower, cât „mai exact, în ce măsură putea obţine surpriza tactică“.
    Încurajarea unor iniţiative diplomatice sau ale opoziţiei româneşti, în conformitate cu planurile de dezinformare ale „Bodyguard“- ului, care mai apoi vor fi identificate de către serviciile secrete germane, s-au constituit în dovada că Aliaţii pregătesc o debarcare în Balcani. Totodată, trebuie să avem în vedere că nu există niciun document militar sau diplomatic din care să rezulte că sovieticii s-ar fi obligat la o operaţ iune de debarcare în Bulgaria, în lunile mai-iunie 1944, sau, eventual, să simuleze doar o tentativă. Mulţumită „Bodyguard“- ului şi anexelor sale, circa 13 divizii germane din Balcani au fost ţintuite locului, slăbind astfel capacitatea de apărare a Wehrmacht-ului de pe Frontul de Vest. Se poate vorbi de o intrare parţială în acţiune a planului „Bodyguard“ înainte de Conferinţa de la Teheran (noiembrie 1943), unde a primit acordul celor trei mari.

    Informaţiile la care avea acces Hitler conturau imaginea unei Românii ostile Germaniei
    Există numeroase dovezi ale desfăşurării cu succes a planului „Zeppelin“. Între 12-13 aprilie 1943, la Cartierul General al Führer-ului au avut loc convorbiri între Adolf Hitler şi Mareşalul Ion Antonescu. În timpul discuţiilor, Führer-ul i-a înmânat Mareşalului două dosare, al căror conţinut avea implicaţii grave asupra viitorului relaţiilor româno-germane. Primul dosar conţinea dovezi asupra faptului că Mihai Antonescu iniţiase în secret contacte diplomatice cu Aliaţii cu scopul de a scoate România din război, iar cel de-al doilea dosar conţinea dovezile „trădării“ lui Iuliu Maniu (corespondenţa Maniu-Tilea, copia unui Memorandum expediat de Maniu guvernului britanic etc.). Hitler a insistat asupra faptului că un asemenea om ar fi fost, demult, pedepsit cu moartea prin spânzură toare în Germania, ceea ce l-a situat pe Mareşalul Antonescu într-o postură extrem de delicată. Informaţiile la care avea acces Hitler conturau imaginea unei Românii ostile Germaniei la nivel statal. Viitoarele luni vor adăuga dosarelor noi piese, din ce în ce mai grele şi mai provocatoare la adresa României, generând numeroase întrebări asupra identităţii celui sau celor care furnizau germanilor informaţ si despre activitatea din culise a diplomaţilor români sau despre activitatea conducătorului opoziţiei române?
    „Debarcarea în Balcani“ a alimentat, încă din 1942, nu numai discuţiile de la cafeneaua Capşa din Bucureşti, dar a devenit şi o piesă de bază în formularea politicii guvernului Mareşalului Antonescu şi a întregii opoziţii, în frunte cu Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu. Memoriile lui Churchill relevă faptul că el preconiza o campanie prin Triest (după căderea Italiei şi lichidarea trupelor germane), Ljubljana, Graz, Viena şi Bratislava. Nu era luată în discuţie o variantă prin Balcani, România sau Ungaria. „Alternativa Viena“ a fost refuzată de Roosevelt, de militarii americani şi chiar britanici, dar a rămas „visul“ generalului Alexander. Această idee politică şi militară a „debarcării“ şi-a găsit o întrebuinţare şi în războiul din umbră. De această idee s-au agăţat, căzând în capcana întinsă, atât Abwehr-ul, cât şi Mihai Antonescu, şi Iuliu Maniu. Liderul politic naţional-ţărănist a crezut atât de mult în debarcare, încât în noiembrie 1943 a luat hotărârea de a pleca el însuşi la Cairo, cu sprijinul SOE din Ankara şi al Forţei 133, pentru a perfecta strategia unei acţiuni simultane, respectiv, debarcarea Aliaţilor şi ieşirea României din război printr-o lovitură politico- militară. Britanicii au considerat că, în perspectiva evenimentelor, datorită pregă- tirilor pentru executarea operaţiunii „Autonomus“, locul lui Maniu s-ar afla la Bucureşti, şi nu la Londra, şi a fost sfătuit insistent să ia legătura şi cu Moscova. Operaţiunea „Autonomus“ era pregătită să se interfereze în cadrul tratativelor de armistiţ iu de la Cairo, astfel încât prin emiţă- toarele paraşutiştilor ce urmau să fie arestaţi şi deţinuţi în incinta Inspectoratului General al Jandarmeriei, urma a fi alertată întreaga agentură germană de spionaj din Balcani. La 21 decembrie 1943, SOE a dat startul în operaţiunea „Autonomus“. După aterizarea şi capturarea paraşutiştilor britanici au început să se răspândească zvonuri despre faptul că cei trei au adus condiţii de armistiţiu guvernului român. Mareşalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi Eugen Cristescu se vor confrunta, după această „captură“, cu o puternică presiune diplomatică din partea Germaniei care începuse să întocmească dosarul unei Românii ostile la nivel statal. Dosar care se îngroşa de la o zi la alta graţie documetelor false sau reale furnizate germanilor în cadrul operaţiunii „Bodyguard“. Apropiindu-se luna martie 1944, conform planului „Zeppelin“, României i se putea cere capitularea necondiţionată, urmând a fi începute tratativele de armistiţiu.
    Într-un asemenea context are loc misiunea prinţului Barbu Ştirbey care pleacă, prin Ankara, spre Londra pentru a negocia un armistiţiu pentru România, cu un paşaport eliberat din dispoziţia Mareşalului Antonescu. Cabinetul de la Londra hotăreşte să mute locul de desfăşurare a tratativelor de la Londra la Cairo, acolo unde se puteau afla şi sovieticii. Prinţul Barbu Ştirbey va sosi, la 16 martie 1944, la Cairo. Din păcate, la 14 martie 1944, se producea un eveniment nedorit care a rămas învăluit şi astăzi în „mister“: Agenţia britanică de ştiri REUTERS informa opinia publică internaţională că există un demers românesc serios pentru o pace separată cu Aliaţii, iar prinţul Ştirbey este negociatorul român pentru pace. A doua zi, 15 martie 1944, agenţia română RADOR a încercat să acopere „indiscreţia“ petrecută. Tratativele „secrete“ de la Cairo vor începe pe 17 martie 1944, iar principele Barbu Ştirbey va comunica Aliaţilor că tratează în numele lui Iuliu Maniu, deşi îl văzuse la plecare pe Mareşalul Antonescu şi ştia că şi acesta este hotărât să accepte un armistiţ iu. Iuliu Maniu cerea asigurări privind: independenţa României, dreptul asupra Transilvaniei şi statutul de cobeligerant.

    Nemulţumit de bombardamentele aeriene ale Aliaţilor, Mareşalul Antonescu a cerut explicaţii
    În cursul zilei de 19 martie 1944, Wehrmacht-ul ocupă, printr-o acţiune-fulger, Ungaria (planul „Margarethe I“). Istoricii au confirmat după război, prin accesul la documentele de arhivă, că britanicii au dezvăluit în mod deliberat întreaga acţiune de negociere a lui Kallay pentru a-l forţa pe Hitler să ocupe întreaga Ungarie cu trupe germane, care urmau să lipsească în mod dureros de pe câmpul de luptă din Normandia. Unul dintre obiectivele principale ale planului „Bodyguard“ era de a crea neînţelegeri între România şi Germania, de a provoca revolte pentru a imobiliza trupele germane şi a le slăbi atât pe frontul de apus, cât şi pe cel de răsărit.
    La 20 martie 1944, Hitler îl invită pe Mareşalul Antonescu la Castelul Klessheim, unde fusese de curând şi amiralul Horthy, căruia cancelarul nazist îi administrase o aspră pedeapsă. Mareşalul a şovăit să răspundă la invitaţie, pretextând că nu se simte bine, din care cauză nu poate face deocamdată călătoria. În urma discuţ iilor purtate de către generalul Ion Gheorghe, ministrul României la Berlin, cu o serie de oficiali germani, se va concluziona că nu se poate pune problema repetă rii „episodului ungar“. Mareşalul Antonescu a părăsit România la 23 martie, îndreptându-se spre Castelul Klessheim, în timp ce britanicii, prin semnătura generalului Henry Maitland Wilson, comandantul suprem al trupelor aliate din Orientul Mijlociu, cer în mod imperativ Mareşalului Antonescu să nu meargă la întâlnirea cu Hitler, precum şi capitularea necondiţionată a României.
    Serviciile secrete ale Aliaţilor Occidentali cunoşteau, datorită maşinii de descifrat coduri „Enigma“, planurile de invazie a Ungariei („Margarethe I“) şi a României („Margarethe II“). În concepţia autorilor „Bodyguard“-ului, loviturile ar fi fost de dorit să se succeadă, ceea ce îl va determina pe generalul Wilson să ceară guvernului român şi opoziţiei conduse de Iuliu Maniu să capituleze, sfat repetat la 13 aprilie 1944, de astă-dată cu acordul americanilor şi al sovieticilor. Aliaţii au încercat să forţeze capitularea României şi prin executarea unor raiduri de bombardament asupra oraşelor Bucureşti, Ploieşti şi Braşov, chiar în zilele de Paşti ale anului 1944. Campania de bombardamente aliate împotriva României începuse la 12 mai 1942, când s-a consemnat un aşa-zis „raid de probă“ al aviaţiei americane, care s-a soldat cu un eşec total.
    Nemulţumit profund de modul în care Aliaţii înţelegeau să trateze România, respectiv campania de bombardamente aeriene, Mareşalul Antonescu a cerut explicaţii, prin intermediul lui Eugen Cristescu, colonelului Chastelain din grupul„Autonomus“, referitor la maniera atacurilor aeriene, care nu priveau numai punctele strategice sau instalaţiile ce lucrau în legătură cu susţinerea războiului, ci multe cartiere locuite numai de populaţia civilă. Confruntate cu o asemenea situaţie, autorităţile militare române au cerut transmiterea unui avertisment, prin intermediul unei puteri neutre sau radio, prin care se arăta că, în cazul când nu vor înceta aceste procedee, aviatorilor americani prizonieri li se va aplica un tratament corespunzător.
    Pe canalul de negocieri din capitala Suediei, inaugurat în decembrie 1943, tratativele vor fi duse de ministrul României la Stockholm, Frederic C. Nanu, în numele guvernului Antonescu, precum şi de consilierul Legaţiei României, George I. Duca, care reprezenta interesele opoziţiei politice în frunte cu Iuliu Maniu şi Regele Mihai I.
    Contactele de la Stockholm au fost iniţiate de sovietici prin intermediul unui funcţionar al Legaţiei URSS, respectiv Semenov, alias Kaufman, care era ofiţer acoperit al NKGB în Stockholm. Semenov era implicat şi în negocierile secrete de pace germano-sovietice (misiunea „Kleist“). Misiunea „Kleist“ s-a născut în urma consfătuirii liderilor partidului naţional-socialist german, de la Munchen din 30 ianuarie 1944, în care s-au făcut următoarele recomandări: a) Hitler să facă propuneri de pace; b) Ribbentrop să stabilească legătura cu URSS. După conferinţa de la Teheran, sovieticii au concluzionat că Aliaţii Occidentali au recunoscut „dreptul Rusiei de a institui guverne prietene în ţările învecinate“. Departamentul de Stat american a emis, la 13 ianuarie 1944, două documente devenite celebre, respectiv WS-16 şi WS-17, care au cuprins un număr de 27 de principii umilitoare ce urmau a fi impuse României în momentul capitulării, practic o adevărată „debellatio“. Pamfil Şeicaru, întors de la Lisabona la sfârşitul lui februarie 1944, avea să-l viziteze pe Mareşalul Antonescu, pentru a-i transmite din partea colonelului Kowalewski, şeful serviciului secret de la Ambasada Poloniei din Portugalia, un mesaj referitor la discuţiile de la Teheran. „M-a ascultat cu mare atenţie – scria marele gazetar – şi nu s-a arătat surprins de cele ce i-am comunicat din partea lui Kowalewski. Când i-am redat dorinţa colonelului Kowalewski de a-i comunica lui Iuliu Maniu cele transmise, Mareşalul mi-a spus: chiar te rog să-i comunici ca să se convingă că în zadar va tot aştepta cele două brigăzi anglo-americane aeropurtate. Roosevelt şi Churchill nu vor intra în conflict cu Stalin din o prea mare simpatie pentru România ca şi pentru Polonia…“. Pamfil Şeicaru mai consemna: „L-am văzut pe Iuliu Maniu la Mihai Popovici… După ce am fost ascultat cu obişnuita lui atenţie, Iuliu Maniu a ţinut să împrăştie temerile mele de viitor, spunâ ndu-mi: Nu fiţi neliniştiţi, dumneavoastră citiţi prea adesea pe Goebbels şi vă lăsaţi influenţaţi de propaganda lui. Mă rog, cum poate şti colonelul Kowalewski tocmai din Lisabona ceea ce s-a discutat la Teheran? Şi el este victima propagandei hitleriste care împrăştie în toată lumea născocirile ei diabolice să zăpăcească lumea. Pentru liniştea dumneavoastră, mulţumindu-vă pentru cele comunicate, vă pot spune că nimic nu se va schimba în Europa Centrală şi în Balcani, cu atât mai mult în ceea ce priveşte frontierele ţării, fără ca în prealabil domnul Churchill şi preşedintele Roosevelt să mă consulte. Nu-l mai citiţi pe Goebbels. I-am replicat: Cum să-l citesc, când nu ştiu germana, dumneavoastră puteţi să-l citiţi. A zâmbit indulgent“. Având în vedere această tulburătoare mărturisire, de o valoare informativă aparte, putem înţelege mai bine rolul Mareşalului Antonescu în perioada „bătăliei pentru armistiţ iu“ dar şi „naivitatea“ politică a lui Iuliu Maniu din aceeaşi perioadă.
    „Greşeala mea a fost că am crezut că avem de ales între Aliaţi şi Germania, când, în realitate, aveam de ales între Germania şi Rusia“, avea să recunoască Iuliu Maniu, dar, din păcate, atât de târziu.

    Sovieticii doreau să neutralizeze viitoarea rezistenţă a Armatei Române
    Sovieticii erau convinşi că o confruntare cu armata română şi cu aliatul german, pe teritoriul României, va fi deosebit de grea şi ca atare au iniţiat tratative de armistiţiu, deoarece se grăbeau în „cursa pentru Berlin“. Într-o asemenea conjunctură politico-militară, sovieticii voiau să trateze cu Mareşalul Antonescu. Ambasadorii SUA şi ai Marii Britanii s-au bucurat şi de confidenţele pe care George I. Duca, reprezentantul opoziţiei române, avea să le facă pe măsură ce dialogul lui cu doamna Kollontay evolua. Sosit la Stockholm, la 8 august 1943, George Duca va menţine un contact permanent cu opoziţia de la Bucureşti, prin intermediul lui Grigore Niculescu-Buzeşti, fără ştiinţa ministrului Fred C. Nanu. În urma hotărârilor Conferinţ elor de la Moscova şi Teheran, emisarul opoziţiei române, la sugestia diplomaţ ilor anglo-americani, va stabili contactul cu doamna Kollontay, ambasadorul sovietic în Suedia. Pe măsură ce începuseră să se deruleze tratativele de la Cairo, contactele lui George Duca cu sovieticii au fost sporadice şi fără consistenţă. După 20 mai 1944, consilierul Legaţiei române va reveni în centrul atenţiei prin reluarea dialogului cu doamna Kollontay. George Duca va sugera în cursul dialogului, din 25 mai 1944, că nu se poate colabora cu Mareşalul Ion Antonescu şi că nici opoziţia internă „nu va putea lucra în viitor“ cu Conducătorul Statului român. La 12 aprilie 1944, la Cairo, principelui Barbu Ştirbey îi erau înmânate „condiţiile preliminare de armistiţiu“: a) capitularea trupelor române de pe frontul de est şi întoarcerea armelor contra Wehrmacht-ului; b) lupta alături de Naţiunile Unite pentru restaurarea independenţ ei şi suveranităţii României; c) restabilirea frontierei de la 29 iunie 1940; d) despăgubiri de război; e) repatrierea tuturor prizonierilor de război şi eliberarea internaţilor din lagăre şi închisori. În aceeaşi zi, la Stockholm, sovieticii îşi manifestau dorinţa, prin ambasadoarea Kollontay, ca discuţiile să rămână secrete, lăsând partea română să înţeleagă că Stalin ar putea fi generos. Mareşalul Antonescu şi Iuliu Maniu, fiecare prin canalul său, au respins propunerile de armistiţiu de la Cairo, ceea ce îi va determina pe britanici să-l avertizeze pe Mareşal că este „(…) ultima şansă de a scăpa de reputaţia unui criminal de drept comun. (…) Aliaţii vă vor urmări implacabil în consecinţă“. La sugestia Departamentului de Stat american, avertismentul dat Mareşalului Antonescu a fost eliminat din textul telegramei.
    Tratativele purtate la Cairo de către Barbu Ştirbey şi Constantin Vişoianu, ultimul sosit în capitala egipteană la 24 mai 1944, s-au dovedit ineficiente în condiţiile existenţei planului „Bodyguard“. Asigură- rile pe care le cerea Iuliu Maniu (1. orice teritoriu ocupat trebuie să se afle exclusiv sub administraţie românească; 2. regiuni ale României care nu se găseau în zona de operaţii, ca de exemplu oraşul Bucureş ti, să nu fie ocupate de forţe Aliate; 3. fonduri ale Băncii Naţionale a României confiscate de germani să fie înapoiate guvernului român; 4. fonduri guvernamentale româneşti sechestrate în Marea Britanie şi SUA să fie deblocate; 5. întreaga Transilvanie să fie înapoiată României) nu puteau fi acceptate de către Aliaţii Occidentali, iar reprezentanţii guvernelor american, britanic şi sovietic au comunicat, la 1 iunie 1944, că „prelungirea negocierilor nu mai serveşte niciunui scop şi negocierile sunt considerate încheiate“.

    Tratativele din Suedia au fost iniţiate de ofiţeri din serviciile secrete
    La 13 aprilie 1944, sovieticii au comunicat ambasadorului Nano condiţiile de armistiţ iu:
    1) trupele române ori să se predea sovieticilor, ori să-i atace pe germani; URSS-ul va restitui Mareşalului Antonescu toate trupele româneşti, după ce le va echipa în vederea luptelor pentru restabilirea suveranităţii şi independenţei ţării; 2) frontiera dintre URSS şi România rămâne cea de după evenimentele din 28 iunie 1940; 3) despăgubiri; 4) repatrierea prizonierilor de război. La toate acestea, reprezentantul sovietic a adăugat prin viu grai că URSS-ul nu vrea să ocupe România, ci doar să obţină drept de trecere, dacă situaţ ia militară o va impune. În plus, sovieticii se obligau să redea României Transilvania răpită prin Arbitrajul de la Viena. Ministrul Frederic Nanu a protestat printr-un memoriu împotriva acestor condiţ ii. La 31 mai 1944, Semenov a comunicat că punctele 1, 2 şi 4 ale condiţiilor minimale de armistiţiu formulate la 12 aprilie nu puteau fi schimbate, iar în ceea ce priveş te punctul 3, sovieticii erau dispuşi ca, ţinând seama de situaţia grea a României, să reducă într-o oarecare măsură suma reparaţiilor. Guvernul sovietic nu avea nicio obiecţiune împotriva propunerii de a se acorda germanilor un termen de 15 zile pentru a părăsi teritoriul românesc. În ceea ce priveşte cererea guvernului român referitoare la păstrarea administraţiei civile româneşti, se putea ajunge la un compromis în favoarea României, dar era respinsă cerinţa de a se pune la dispoziţia guvernului român un district în care să nu pătrundă nicio forţă armată străină. Tratativele de la Stockholm intrau astfel într-o fază critică şi decisivă. Sovieticii erau interesaţi în a obţine culoar de debuşeu în spaţiul balcanic, prin capitularea României, în timp ce Mareşalul Antonescu era conştient că ruşii nu vor respecta nimic, din ceea ce aveau să promită, afară de faptul că el ar fi putut să le impună acest lucru. La 2 iunie 1944, Nanu s-a întâlnit din nou cu Semenov, pentru a discuta unele „neclarităţi“. Cu acel prilej, Moscova a comunicat că dacă, prin imposibil, germanii părăsesc România de bunăvoie în termen de 15 zile, guvernul sovietic n-are nicio obiecţiune ca „România să rămână neutră“. O delegaţie română era aşteptată la Moscova pentru semnarea armistiţiului. La 4 iunie 1944, Semenov a comunicat că sovieticii aşteaptă să li se comunice semnele distinctive ale avionului sau parola delegaţiei, precum şi locul şi ora trecerii delegaţiei sau a avionului. Discuţiile de la Stockholm vor fi tergiversate pe parcursul iunie-august 1944 în condiţiile în care începuseră discuţiile Semenov-Kleist. Mareşalul Antonescu încerca să obţină toate condiţiile cerute de el, precum şi garanţia anglo-americană, fiindcă în sovietici nimeni nu avea încredere, iar o ieşire din Axă în clipele premergătoare debarcării din Normandia (6 iunie 1944) ar fi fost o mare greşeală militară pentru România. Mareşalul Antonescu era călăuzit de trei principii în demersurile sale pentru încheierea unui armistiţiu cu Uniunea Sovietică: a) o înţelegere prealabilă cu Reich-ul; b) asigurări că România nu se va afla singură în faţa Uniunii Sovietice, prin prezenţa unei forţe militare anglo-americane în ţară; c) numai dacă Germania ar fi refuzat, la capătul perioadei de 15 zile, să-şi dea acordul pentru ieşirea României din război şi, în condiţiile prezenţei militare anglo-americane în ţară, armata română ar fi întors armele împotriva trupelor germane.

    Mareşalul Ion Antonescu nu dorea să dea o lovitură pe la spate Germaniei
    Prin respectarea fermă a celor trei principii, Mareşalul Antonescu salva onoarea poporului român, a armatei române şi a sa, ca militar, în faţa oprobriului generat de faptul că ar fi lovit pe la spate Wehrmacht- ul, respectiv naţiunea germană. Totodată, se evita ocupaţia militară sovietică, ştiut fiind că sovieticii ar fi putut să-şi impună voinţa cu forţa armelor în cazul în care li s-ar fi deschis culoar de trecere, prin Câmpia Munteniei şi Banat, peste Carpaţii Meridionali şi Occidentali. Dorinţa Mareşalului era ca trupele sovietice să accepte un culoar de trecere prin nordul României (foarte probabil prin Maramureş), pe direcţia generală strategică Budapesta. Obţinând asentimentul Germaniei pentru armistiţiu şi urmând ca trupele germane să se retragă din România în termen de 15 zile, Mareşalul Antonescu ar fi putut să acopere Carpaţii Orientali cu trupe române ce ar fi înlocuit trupele Grupului de Armate „Ucraina de Sud“ ce interzicea accesul sovieticilor prin trecătorile şi defileele Carpaţilor Orientali. În cazul unei „defecţiuni“ de natură militară, ce ar fi permis sovieticilor să pătrundă în Câmpia Munteniei, rezistenţa s-ar fi mutat pe contraforturile Carpaţilor şi în „căldarea“ Transilvaniei. Se putea realiza un „triunghi de aur“ ale cărui laturi erau reprezentate de cele trei grupe ale lanţului carpatic. În interiorul lui se putea asigura existenţa statului român independent şi suveran. Ordinul de mutare al Marelui Cartier General al armatei române la Dumbră veni (jud. Sibiu) întăreşte convingerea în existenţa acestor dorinţe şi intenţii de viitor. Aceasta era miza acelei zone neutre pe care Mareşalul Antonescu o solicita Moscovei: aigurarea independenţei statului român, fie el şi embrionar. Drama statului român, din cursul anului 1878, era vie în mintea şi sufletul Mareşalului Antonescu. Putem înţelege astfel motivaţiile care au generat cele trei principii, care au stat la baza negocierilor cu Uniunea Sovietică.
    Contactele lui George Duca cu sovieticii au continuat şi după blocarea „canalului Nanu-Semenov“. La 1 iulie 1944, George Duca va expune planul răsturnării regimului Antonescu şi dorinţa semnării, la Cairo, a unui armistiţiu, de către emisarii români şi reprezentanţii celor trei puteri aliate, ce urma să intre în vigoare în clipa înlăturării lui Ion Antonescu. Guvernul sovietic a mulţumit, la 15 iulie 1944, pentru acest plan apreciat, de către ambasadoarea Kollontay, ca fiind „foarte interesant, clar şi temeinic studiat“. Sovieticii nu vor oferi niciun fel de răspuns propunerilor lui Duca, care va comunica, la 10 august 1944, că opoziţia este gata să-l trimită pe generalul (r) Aurel Aldea la Moscova, peste linia frontului, învestit „cu puterile necesare“ pentru semnarea unui armistiţiu. Problema misiunii „Aldea“ a fost tergiversată de către Moscova până la 23 august 1944, când nu mai era de utilitate, având în vedere evenimentele de la Bucureş ti. În ce priveşte poziţia Aliaţilor faţă de reprezentanţii opoziţiei, o putem desprinde din telegrama ultrasecretă a lordului Moyne către Londra, din 2 iunie 1944, în care acesta comunica că „orice şansă de a obţine o acţiune concretă din partea României presupune câştigarea Mareşalului Antonescu de partea noastră“.
    Pe lângă măsurile de natură militară luate în vederea întăririi frontului românogerman, conducerea politico-militară a celui de-al III-lea Reich a luat în calcul faptul că influenţa ministrului von Killinger asupra Mareşalului Antonescu nu mai era suficientă, astfel încât Karl Clodius a primit însărcinarea politică specială de a ţine legătura strânsă cu Mareşalul şi Mihai Antonescu.În ciuda acestor temeri ale conducerii politico-militare şi diplomatice germane, se cuvine a menţiona faptul că membrii lui „Schwarze Kapelle“ (Orchestra Neagră), dintre care unii ocupau funcţii cu putere de influenţă asupra deciziilor din cel de-al III-lea Reich, plănuiau o anumită „retragere strategică“. Organizatorii viitoarei lovituri, de la 20 iulie 1944, plănuiau o rezistenţă maximă până în momentul unui posibil armistiţiu pe Frontul de Vest, urmat de retragerea trupelor germane de pe Frontul de Est, lăsându-i, astfel, pe sovietici să ocupe România, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Bulgaria şi Grecia. În cursul întâlnirii pe care a avut-o cu Hitler, la 24 iulie 1944, generalul-colonel Hans Friessner, noul comandant al Grupului de Armate „Ucraina de Sud“, a expus vulnerabilităţile frontului din Moldova. Lipsa unor rezerve suficiente, în special divizii de blindate, dar şi de infanterie, precum şi forma de arc de cerc bine pronunţat a poziţiei înaintate de apărare, care putea fi atacată simultan pe două direcţii concentrice, contura perspectiva unui nou „Stalingrad“. În lunile mai-iulie 1944, s-au făcut lucrări de realizare a terenului şi de-o parte, şi de alta. La sfârşitul lui iulie 1944, poziţia ocupată de trupele germano-române era bine organizată. Între Târgu-Frumos şi Iaşi însă, traseul era defectuos, pentru că în mare parte această poziţie se găsea pe o pantă lină, iar creasta înălţimilor era în stăpânirea sovieticilor. Pe înălţimile de pe Dealul Mare, împădurite şi abrupte, unde un atac cu blindate ar fi fost foarte greu de executat, iar efectele bombardamentelor artileriei şi aviaţiei ar fi fost mult micşorate, s-a organizat o puternică linie de rezistenţă denumită „Poziţia Traian“. Valea Siretului era închisă la vest de Târgu-Frumos cu fortificaţii betonate. Numărul trecerilor fixe de peste Prut a fost sporit cu încă patru poduri de campanie, astfel încât, la 19 august 1944, existau şapte poduri rutiere şi două poduri de cale ferată, în porţiunea dintre nord-vest de Iaşi şi Fălciu. Generalulcolonel Hans Friessner aprecia că ceea ce lipsea de multe ori trupelor sovietice era iniţiativa necesară de a dezvolta repede şi în stil mare succesele obţinute, atât operative, cât şi tactice, cu toate că ar fi fost în stare să o facă, date fiind masele de oameni inepuizabile şi materialul de război bogat de care dispuneau, în special artilerie şi tancuri. Cei care au înfruntat asaltul infanteriei sovietice, în acei ani, aveau să-şi amintească că aceasta şovăia de multe ori în atac, în condiţiile în care artileria nu zdruncinase puternic poziţiile inamice, iar tancurile nu precedau atacul. Pentru a mări dorinţa de atac era folosit alcoolul, iar comisarii politici îi mânau de la spate. În urma ofensivei începute la 23 iunie 1944, Armata Roşie se blocase, după o înaintare de 720 km, considerată a fi de departe cea mai lungă şi mai rapidă înaintare realizată de sovietici, ca urmare a supraextinderii comunicaţiilor şi tăriei apărării germane, în faţa Varşoviei. Câmpia poloneză a fost locul în care s-au dus întotdeauna bătăliile în câmp deschis pentru Europa şi împotriva Europei. Odată zdrobită rezistenţa germană, blindatele sovietice puteau să se reverse peste şesul polonez cu repeziciune, spre Berlin, cheia acestui război. Ocuparea Berlinului şi a cât mai mult din teritoriul Germaniei era miza acestui război. Câmpia poloneză reprezenta pentru sovietici, pe plan militar, ceea ce avea să însemne pentru Aliaţii occidentali, după 20 august 1944, câmpia franceză de la nord şi sud de Sena pe care aveau să se rostogolească diviziile blindate americane până la frontiera germană.
    La 31 mai 1944, Churchill se adresează direct preşedintelui SUA, nesocotind pe Cordell Hull, secretarul Departamentului de Stat, cu rugămintea de a accepta ca guvernul sovietic să ia conducerea afacerilor în România, iar britanicii în Grecia. Preşedintele Roosevelt, presat de Churchill, acceptă, la 12 iunie 1944, ca pentru o perioadă de trei luni de zile acordul britano-sovietic să funcţioneze, cu rezerva de a fi atenţi să nu se stabilească astfel zone de influenţă. La 14 iunie 1944, Churchill răspunde: „Am cerut ministrului meu de Externe să transmită această informaţie domnului Molotov şi să-i explice clar că raţiunea limitei de trei luni este ca să nu prejudiciem chestiunea stabilirii zonelor de influenţă după război“. Problema zonelor de influenţă, limitată la trei luni, în iunie 1944, urma să fie repusă în discuţie la expirarea termenului convenit între britanici şi sovietici, iar situaţia militară a beligeranţilor urma să joace un rol-cheie în decizia finală. Ce s-a întâmplat la 9 octombrie 1944, la Moscova, este continuarea procesului, început în mai 1944, de divizare a Europei în sfere de influenţă. Pe măsură ce neînţelegerile interaliate sporeau, iar sovieticii nu erau siguri de aranjamentele lor politice cu Aliaţii, se impunea, cu stringentă necesitate, o soluţie politico-militară care ar fi oferit o siguranţă în ceea ce priveşte impunerea propriei politici. Înfrângerea militară a României şi ocuparea ei reprezenta o soluţie ce ar fi modificat, în mod substanţial, geopolitica momentului.

    OKW-ul a retras şase divizii blindate germane de pe frontul românesc
    Înaintarea aproape irezistibilă a Armatei Roşii pe întregul front de la Marea Baltică la Marea Neagră apropia curând momentul „bătăliei pentru armistiţiu“, al bătăliei pentru România şi al viitorului ei. Tocmai în acest moment a început degarnisirea frontului din Moldova de cele şase divizii blindate germane, pregătite ca unităţi de intervenţie, ceea ce avea să influenţeze în mod negativ tăria acestui front. Decizia generalului Guderian l-a nemulţumit şi neliniştit, în acelaşi timp, pe noul comandant al Grupului de Armate german „Ucraina de Sud“, iar cu ocazia vizitei la Hitler din 5-6 august 1944, Conducătorul Statului român a protestat faţă de aceste transferuri de trupe. Sintezele informative ale Armatei 4 române, din 10 iunie şi 10 iulie 1944, au înregistrat, totodată, schimbări de comandament şi trupe sovietice, transferate pe frontul din Polonia, şi a prognozat că „atitudinea defensivă a inamicului pe acest front se va mai prelungi“.
    Retragerea de unităţi germane de pe frontul românesc (Diviziile blindate 14, 17, 23, 24, SS „Toten Kopf“, „Gross Deutschland“, Diviziile 304 şi 17 infanterie, Divizia 4 munte, Divizia 97 vânători şi Brigăzile 259 şi 239 tunuri de asalt) va genera un raport al colonelului Nicolae Dragomir, şeful de Stat Major al Armatei 4 române, din 22 iulie 1944, prin care se avertizează asupra faptului că şi Comandamentul Grupului de Armate Wöhler este acum aproape lipsit de trupe germane, rămase în infimă minoritate faţă de trupele române, iar o eventuală extindere a aripii Armatei 4 române pe munţi, spre nord, probabil pentru a înlocui unele unităţi germane, va slăbi şi mai mult puterea de rezistenţă a Armatei 4 române.
    Mareşalul Ion Antonescu era extrem de preocupat de moralul trupelor române de pe front, iar în cursul inspecţiilor făcute în linia întâi a fost foarte sever cu comandanţii de divizii şi a luat comanda mai multor generali. În cursul lunii iunie 1944, comandanţii de pe front au informat că măsurile represive luate prin consiliile de război sunt ineficace şi au făcut rapoarte prin care cereau ordine acoperitoare pentru a putea realiza reprimarea indisciplinei prin ordine, fără judecată. „Fiind pe front, Mareşalul chiar a îngăduit – consemna ministrul Apărării, Constantin Pantazi – ca, în cazuri de laşitate, automutilare, neexecutare de ordin, lovirea superiorului, omul vinovat să fie executat pe loc. Sunt informat că au şi fost practicate câteva execuţii sumare“. La propunerea ministrului Pantazi s-au constituit tribunale de front, compuse din trei judecători, dintre care unul era ostaş luptător în linia I, pentru judecarea soldatului. Comandantul Grupului de Armate german „Ucraina de Sud“ consemna în memoriile sale faptul că trupele aliate „ar fi putut să reziste ofensivei ruse dacă ar fi dispus de suficiente mijloace de luptă, în primul rând de muniţii suficiente, dacă diviziile blindate ar fi rămas (…) şi dacă trupele române ar fi fost însufleţite de acelaşi spirit de luptă ca şi cele germane“. Cu ocazia vizitelor făcute pe front, generalul Friessner a luat cunoştinţă de zvonuri suspecte cu privire la încrederea ce se poate acorda ofiţerilor români, de faptul că o mai mulţi comandanţi români au fost înlocuiţi, în mod suspect, de la comanda de pe front, în ajunul ofensivei sovietice, „pentru a se odihni“ etc. Lipsa de preocupare a autorităţilor române pentru evacuarea oraşului Iaşi şi frecventele treceri de persoane izolate dintr-o parte a frontului în cealaltă au constituit motive de îngrijorare pentru comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud“ care a înaintat rapoarte, în acest sens, OKW-ului şi Marelui Stat Major român. Pe măsură ce situaţia politică de la Bucureşti devenea nesigură cu implicaţii asupra evoluţiilor operaţiunilor militare, generalul-colonel Hans Friessner a transmis Führer-ului, prin intermediul colonelului de stat major von Trotha, la 3 august 1944, o scrisoare în care cerea să fie învestit cu împuterniciri militare depline pentru întreaga Românie. În cursul zilei de 1 august 1944, comandantul Grupului de Armate german „Ucraina de Sud“ a făcut o vizită la Bucureşti unde a avut convorbiri, pe tema zvonurilor privind nesiguranţa politică a României, cu ambasadorul von Killinger, generalii Hansen şi Gerstenberg, precum şi cu ministrul Apărării Naţionale al României, generalul Constantin Pantazi. Convorbirile purtate la Bucureşti l-au convins pe generalul Friessner că o catastrofă politico-militară putea fi preîntâmpinată numai dacă comandantul care răspundea de acest teatru de operaţiuni primea comanda absolută asupra trupelor, organizaţiilor şi forţelor de poliţie germane de pe front şi din spatele lui, respectiv împuterniciri depline.Istoricul militar german Hans Kissel acuză pe foştii comandanţi germani din România de faptul că nu dispuneau de informaţii în ceea ce priveşte situaţia trupelor române staţionate în spatele frontului Grupului de Armate „Ucraina de Sud“ în condiţiile în care o armată completă aflată înapoia şi pe liniile de comunicaţie vitale ale Grupului de Armate „Ucraina de Sud“, chiar dacă era a unui aliat, trebuia să însemne permanent o primejdie potenţială. Temerile comandantului Grupului de Armate „Ucraina de Sud“ nu au fost împărtăşite pe de-a întregul de către conducerea politico-militară a celui de al III-lea Reich. Vizita Mareşalului Antonescu la Cartierul General al lui Hitler, de la Rastenburg, din 5-6 august 1944, a mai atenuat din asperităţile şi neîncrederea româno-germană. Înainte de plecarea la Rastenburg, Conducătorul Statului român a ordonat generalilor Şteflea şi Pantazi să ia măsuri de deplasare a diviziilor româneşti din interior într-un dispozitiv potrivit pentru o eventuală ieşire, prin forţă, din război.

    Mareşalul Ion Antonescu a cerut ministrului Apărării să pregătească ieşirea din război, chiar prin forţă
    Conform mărturisirilor fostului ministru al Apărării,generalul Constantin Pantazi, s-au luat măsuri pentru aducerea în Bucureşti a Regimentelor 10 Roşiori, 3 şi 5 Călăraşi, precum şi constituirea unei forţe blindate cu cele 32 de tancuri moderne aflate în Centrul de Instrucţie al Tancurilor de la Târgovişte. Batalionul de Paraşutişti a fost dislocat, încă din iunie 1944, la Curtea de Argeş pentru „aplicaţiuni speciale“. Din ordinul Subsecretariatului de Stat al Aerului, s-a constituit un Detaşament Operativ, format din trei companii puşcaşi, un pluton misiuni speciale şi o companie armament greu, destinat ca unitate de primă-intervenţie în dispozitivul de apărare al Bucureştiului. La 15 iunie 1944, Detaşamentul Operativ al Paraşutiş tilor a fost adus în Bucureşti şi încartiruit în cazarma de la Flotila 1 Aerostaţie din Pădurea Pantelimon, unde a fost echipat pentru luptă şi consemnat în vederea unei „schimbări de macaz“ sau a „unei defecţiuni“. Prezenţa paraşutiştilor în Bucureşti întărea dispozitivul interior de apărare pe care îl ceruse Mareşalul Ion Antonescu şi care era aproape realizat, deoarece Mareşalul lucra, încă din 15 martie 1944, asupra lui, direct cu colonelul Leonida, şeful Secţiei Operaţii din Marele Stat Major. În întâlnirea pe care a avut-o cu generalul Pantazi, în seara de 4 august 1944, Mareşalul Ion Antonescu l-a delegat să ia măsurile necesare, în cazul arestării acestuia din urmă de către germani şi al unor mişcări interne, pentru formarea unui guvern cu deplinul acord al Regelui Mihai I. „Garantează cu forţa instalarea acestui guvern!“, a ordonat Conducătorul Statului român. Mareşalul Ion Antonescu s-a întâlnit cu Regele Mihai I, înainte de a părăsi Bucureştiul, care i-a cerut să nu-i dezvăluie, lui Hitler planurile şi intenţiile de ieşire din război ale României. Vizita Mareşalului a fost impusă de dorinţa lui Hitler de a clarifica „cine era sau nu era gata să lupte mai departe“. Discuţiile de la Rastenburg au vizat dorinţa României de a continua războiul şi perspectivele Frontului de Est. Conducătorul Statului român a descris situaţia României ca urmare a bombardamentelor aliate, distrugerile de material rulant şi a subliniat că situaţia în România nu poate continua ca până acum, existând pericolul ca în timpul cel mai scurt să se producă o catastrofă socială, militară sau economică, iar dacă „atacurile (aeriene – n.n.) ar porni de pe baze turceşti, atunci s-ar produce o catastrofă“. Discuţiile cu caracter strict militar desfăşurate în prezenţa generalului Guderian, şeful OKH-ului, au relevat dorinţa germanilor de a-şi asigura apărarea pe lanţul Carpaţilor şi pe Dunăre între care să fie masate mari efective umane germano-române. Pe măsură ce dialogul pe probleme militare devenea tot mai dificil, Hitler a cerut ca Mareşalul Ion Antonescu să răspundă dacă va lupta, ca aliat al Reich-ului, în fruntea armatei române până la limita extremă. Conducătorul Statului român a protestat categoric faţă de această propunere de sinucidere colectivă, ceea ce l-a descumpănit pe Hitler, iar convorbirea „capătă aspectul unui conflict în care cei doi parteneri dau şi primesc răspunsuri dure“. În nota dictată de Mareşal asupra convorbirii cu Hitler se menţionează: „(…) Ora fiind înaintată, m-am despărţit de Führer după o discuţie de cinci ore, fără să-i fi dat vreun răspuns, nici negativ, nici pozitiv, la întrebarea intempestivă pe care mi-a pus-o“.
    După întoarcerea de la Hitler, Conducătorul Statului a avut o întrevedere de taină cu Iuliu Maniu, liderul „opoziţiei“. Dialogul dintre cei doi lideri, pe tema viitorului României şi a soluţiilor prognozate pentru aceasta, s-a soldat cu un eşec. Mareşalul Ion Antonescu era convins de faptul că misiunea României, de când a fost ea întemeiată, era de a apăra civilizaţia la frontiera de răsărit. Conducătorul Statului nu putea accepta o predare necondiţionată, fără luptă, în faţa sovieticilor, fără a obţine acele minime garanţii în ceea ce priveşte continuitatea statală românească. Fostul şef al Secţiei a II-a contrainformaţii din SSI, locotenent-colonelul Traian Borcescu, aprecia că, totuşi, Mareşalul Antonescu a avut de la Hitler o încuviinţare de tatonare în vederea unei ieşiri din război, pentru a vedea punctul de vedere precis al anglo-americanilor, după cum şi germanii, prin ambasadorul Franz von Papen la Ankara, făceau diferite sondaje, sperând încă pe o separaţie între anglo-americani şi sovietici. La 7 august 1944, în timp ce se afla în vacanţă la Olăneşti, Mareşalul Ion Antonescu l-a convocat pe Pamfil Şeicaru şi la sfârşitul unei lungi audienţe i-a cerut să plece în Spania, la Madrid, unde va trebui să aibă loc un mijloc de denunţare a tuturor încălcărilor ce sigur le vor face sovieticii, în perspectiva încheierii armistiţiului cu Naţiunile Unite de către Mareşal. Conducătorul Statului îi cerea marelui gazetar român să tipărească două publicaţii săptămânale, una în limba franceză şi alta în limba engleză, prin care să denunţe viitoarele încălcări ale armistiţiului. Pamfil Şeicaru nu a putut ajunge la Madrid, deoarece Legaţia germană din Bucureşti a fost anunţată că urma să plece la Lisabona pentru a încheia armistiţiul şi astfel a fost blocat în Germania până la 13 februarie 1945, când a reuşit să ajungă la Madrid. Marele gazetar român consideră că cel care i-a informat pe germani a fost Grigore Niculescu-Buzeşti şi astfel germanii l-au oprit din drum. Începând din ziua de 7 august 1944, se vor înmulţi indiciile privind intense mişcări de trupe sovietice, de ambele părţi ale Prutului, în faţa aripii nordice a Grupului de Armate „Ucraina de Sud“ şi formarea câte unei grupări ofensive la Fronturile 2 şi 3 ucrainene, la sud de Tiraspol şi la nord de Iaşi. Surprinzător este faptul că în evaluarea situaţiei inamicului, făcută de serviciul „Armate Străine Est“ (Fremde Heere Ost – FHO), la 15 august 1944, se consemna că o operaţie ofensivă de amploare mai mare, cu obiective operative adânci, împotriva Grupului de Armate „Ucraina de Sud“ este puţin probabilă, chiar dacă, potrivit datelor cercetării aeriene, pare să fie în curs formarea, din forţele rămase, a câte unei grupări ofensive la Fronturile 2 şi 3 ucrainene, probabil la sud de Tiraspol şi la nord de Iaşi. Înaltul comandament românogerman ordonă luarea unor măsuri pentru reorganizarea apărării, astfel încât să se asigure trupelor, din adâncimea dispozitivului, posibilitatea de a lupta pe loc, într-un sistem articulat, în cazul când mişcarea lor pentru alte reacţiuni ar deveni cu neputinţă. În ceea ce priveşte subordonarea unităţilor române faţă de Grupul de Armate „Ucraina de Sud“, trebuie subliniat faptul că aceasta era doar de ordin tactic. Marele Stat Major român şi Mareşalul Ion Antonescu exercitau comanda supremă a acestora, ceea ce făcea ca libertatea de acţiune a Grupului de Armate „Ucraina de Sud“ să fie simţitor diminuată. Atacul sovietic urma să fie dat în porţiunile cele mai vulnerabile ale frontului româno-german, în sectorul Frontului 2 ucrainean, respectiv în golul dintre zonele întărite Târgu-Frumos şi Iaşi, „apărate îndeosebi de trupele române, mai puţin capabile de luptă“, după opinia istoricului Hans Kissel, şi la joncţiunea dintre trupele germane şi române în spaţiul destinat Frontului 3 ucrainean.
    Neînţelegerile dintre Mareşalul Ion Antonescu şi opoziţia condusă de către Regele Mihai I, privind ieşirea din război, au influenţat şi raporturile dintre Conducătorul Statului român şi o parte a corpului de comandă al armatei, respectiv comandanţii de pe front. În cursul zilei de 17 august 1944, la ora 08.00, colonelul Nicolae Dragomir, şeful de Stat Major al Armatei 4 române, a înaintat un raport şefului Marelui Stat Major, prin care avertiza asupra faptului că, pe poziţii slabe, frontul din faţă va fi pătruns şi răsturnat de prima masă de ruptură a inamicului, fără posibilitatea de a mai fi refăcut, şi a cerut o sustragere din timp a forţelor frontului Dacia, prin una dintre cele trei modalităţi propuse la 24 iulie, precum şi organizarea unor poziţii de luptă pe Prut pentru a putea primi trupele respinse sau retrase din timp din Basarabia. Soluţia preconizată de colonelul Nicolae Dragomir avea în vedere conservarea unor forţe militare pentru o eventuală manevră în adâncime sau pentru a face faţă altor probleme pe care politica le poate pune dintr-un moment într-altul. Generalul de corp de armată Gheorghe Avramescu, comandantul Armatei 4 române, a adnotat pe raportul şefului său de Stat Major: „Eu am aceeaşi credinţă că, dacă nu se trece energic la poziţia Traian care dă posibilitatea să se creeze rezerve şi să se micşoreze fronturile actuale, care trec de 15 km, vom avea un dezastru faţă de metodele şi forţa de şoc ale ruşilor. În zadar se spune adevărul, n-are cine să-l înţeleagă“. Aceste profunde neînţelegeri dintre Mareşal şi comandanţii de pe front, implicaţi în conjuraţia de la 23 august 1944, se vor manifesta din plin în Bătălia Moldovei (19-23 august 1944) şi în executarea planului de retragere, prin luptă, pe poziţii succesive. Planul de retragere al Mareşalului Ion Antonescu avea în vedere, după străpungerea frontului la 20 august 1944, despărţirea trupelor române de cele germane şi constituirea unei poziţii de rezistenţă în spatele căreia ar fi putut negocia cu sovieticii pentru obţinerea unor condiţii de armistiţiu mai bune pentru România. Planul nu a putut fi realizat datorită incapacităţii de decizie, în anumite momente, a unor factori militari, a lipsei de voinţă în ducerea luptei, a atitudinii defetiste, precum şi a trădării onoarei militare prin participarea la complotul ce impunea alte soluţii decât cea preconizată de Mareşalul Ion Antonescu. Comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud“ va identifica, în cursul zilei de 18 august, la aripa nordică, la nord-vest de Iaşi, iminenţa unui atac sovietic de mare amploare ce pare a avea drept scop să rupă apărarea germano-română. Ordinul emis către comandanţii germani şi români (până la divizie inclusiv), ca urmare a acestei interpretări a situaţiei frontului, de către Grupul de Armate „Ucraina de Sud“, arăta că în zilele următoare vor începe şi pe frontul româno-german atacuri de mare amploare.

    „Dacă rusul depăşeşte linia Galaţi-Focşani, România e pierdută pentru toate timpurile!“ (Mareşal Ion Antonescu)
    În cursul nopţii de 18/19 august 1944, pe linia frontului din Moldova, se dezlănţuie focul artileriei sovietice ce avea să preceadă marea încleştare de forţe cunoscute sub numele de „Bătălia Moldovei“ sau operaţ iunea „Iaşi-Chişinău“. Artileria sovietică execută, în sectorul Corpului 1 armată român şi asupra liniei de cazemate, un puternic tir de artilerie. Grupul de Armate Wöhler informează, în cursul zilei de 19 august, la ora 12.20, că sunt indicii că sovieticii au terminat pregătirile şi foarte probabil vor ataca a doua zi. Tirurile de artilerie şi branduri cresc în intensitate, începând cu ora 14.30, între Podul Iloaiei şi Iaşi.Trupele sovietice trec la atac, începând cu ora 15.15, cu efort pe calea ferată Cucuteni-Movileni. Toată artileria română de pe frontul Moldovei deschide focul. Se înregistrează atacuri parţiale în capul de pod Târgu-Frumos şi un atac local la Divizia 6 infanterie română, cu efort la sud de Sodomeni, unde inamicul a depăşit două cazemate. Marele Stat Major şi Preşedinţia Consiliului de Miniştri sunt informate despre dezlănţuirea ofensivei sovietice.
    În seara zilei de 19 august 1944, Mareşalul Ion Antonescu a comunicat lui Karl Clodius că, faţă de marea ofensivă rusă care este fără îndoială iminentă, el îşi rezervă libertatea de acţiune politică, dacă nu va fi adusă neîntârziat cel puţin o divizie germană, pe cât posibil o divizie blindată.
    Marea ofensivă sovietică, susţinută prin tragerile a peste 4.000 de tunuri şi aruncătoare, părea să copleşească, prin masa de oameni şi material, trupele aliate româno-germane. În dimineaţa zilei de 20 august 1944, ora 09.00, colonelul Nicolae Dragomir propune comandantului Armatei 4 române, ca urmare a evoluţiei situaţiei operativ-tactice, replierea frontului român pe poziţia Dacia şi mutarea rezistenţei pe poziţia Traian. Începând cu ora 07.40, trupele Armatei 27 sovietice, după o puternică pregătire de artilerie, atacau poziţiile Diviziei 5 infanterie română, sprijinite de 155 de tancuri şi autotunuri, pe care aveau să le străpungă în jurul prânzului, să cucerească Podul Iloaiei şi să forţeze Bahluiul. Armata 52 sovietică a străpuns, câteva ore mai târziu, mai spre est, poziţiile Diviziei 7 infanterie, ceea ce a dus la ocuparea părţii de nord-vest a Iaşiului. Diviziile 5 şi 7 infanterie române alături de Divizia 5 cavalerie au cedat, în mod cu totul surprinzător, linia frontului şi au început retragerea spre valea Bahluiului, lăsând Divizia 76 infanterie germană cu flancurile descoperite. Contraatacul executat de către Divizia 3 infanterie română, pentru restabilirea situaţiei, s-a realizat numai cu jumătate dintre unităţile subordonate, deoarece se pierduse legătura telefonică cu celelalte în urma bombardamentelor sovietice. Surprinde faptul că această divizie s-a retras, mai apoi, în direcţia sud-vest spre Roman, apoi prin Bacău spre Focşani, unde a ajuns la 23 august 1944. Contraatacul unităţilor române a fost apreciat, în memorialistica şi istoriografia germană, ca fiind executat doar cu multă ezitare şi neiscusit, astfel încât nicăieri nu poate fi realizat un contraatac închegat. Intervenţia Armatei 6 tancuri sovietice, introdusă în breşa făcută de Armata 27 sovietică, a neutralizat contraatacul românogerman. Divizia 1 blindată „România Mare“ execută un contraatac, în după-amiaza zilei de 20 august, împotriva flancului de vest al sovieticilor, dar fără să aibă o influenţă hotărâtoare asupra străpungerii inamice. Sovieticii au pierdut 60 de tancuri, în această luptă, în schimbul a 34 de tancuri şi autotunuri ale unităţii româneşti. Divizia s-a retras de pe câmpul de luptă şi va mai fi întâlnită de ofiţerii germani abia peste câteva zile, cu puţin înainte de a atinge gurile defileelor din Carpaţi, deplasându-se în direcţie opusă. Memorialiştii germani au apreciat că dispariţia diviziei de pe câmpul de luptă s-a datorat, conform unor surse româneşti, unui ordin, primit anterior, de deplasare pentru întărirea unităţilor române din zona Bucureşti. Divizia 1 blindată „România Mare“ va fi prezentă, în ciuda celor afirmate de istoricii militari germani, pe câmpul de luptă şi va acoperi, în seara de 22 august 1944, retragerea, peste Siret la nord de Roman, a resturilor Diviziilor de Gardă, 4, 13, 1 infanterie română şi 46 infanterie germană.
    La ora 19.00, în cursul zilei de 20 august 1944, la Comandamentul Armatei 4 române are loc o convocare a corpului de comandă român care discută situaţia operativă şi măsurile care se mai pot lua pentru oprirea ofensivei ruse sau sustragerea forţelor din nordul Moldovei de la o distrugere care pare iminentă. Cu această ocazie se înregistrează primul dezacord grav între Mareşal şi generalii lui, ce avea să influenţeze desfăşurarea ulterioară a operaţiunilor militare. „Dacă vă gândiţi la o soluţie politică, este de competenţa mea şi nu a voastră să o am în vedere“, a precizat Conducătorul Statului român. Discuţiile pe care Mareşalul Ion Antonescu le-a avut cu comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud“, în cursul zilei de 21 august, au vizat situaţia frontului şi perspectivele lui, capacitatea combativă şi comportamentul în luptă al trupelor române. Generalul-colonel Hans Friessner a subliniat că multitudinea de zvonuri cu privire la uneltiri în ţară şi în special în armată i-au creat o anumită senzaţie de nesiguranţă. Recurgând la argumente de ordin geopolitic şi geostrategic, comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud“ a ţinut să precizeze că, cine vrea să se despartă acum, se pune în primejdie nu numai pe sine şi naţiunea sa, dar şi întreaga lume europeană.
    Dezacordurile dintre comandanţii militari români, privind modalităţile de ducere a luptei, se menţin şi în dimineaţa de 22 august 1944. La ora 16.00, Conducătorul Statului român se află la Târgu-Ocna pentru o nouă evaluare a situaţiei operative, cu comanda Grupului de Armate „Ucraina de Sud“.

    „Dacă rusul depăşeşte linia Galaţi- Focşani, România e pierdută pentru toate timpurile!“, a concluzionat Mareşalul Ion Antonescu. Începând de la ora 15.15, Comandamentul Armatei 4 române transmisese, cu deplinul acord al Mareşalului Antonescu, ordinul ce prevedea constituirea unui puternic cap de pod pe râul Siret, la est de Roman, cu unităţile Diviziei 1 infanterie şi 1 Blindată „România Mare“ şi pregătirea retragerii restului trupelor, astfel încât operaţiunea să se execute în ordine şi să fie terminată până în dimineaţa de 23 august. Hotărârea de retragere prin luptă, luată în cursul zilei de 22 august 1944, scotea armata română în afara cercului distrugător al manevrei sovietice, sustrăgând-o din luptă, pentru a fi dispusă, mai apoi, pe o zonă centrală de unde putea primi altă misiune, cu orientare schimbată cu 180°. Transpunerea de către unităţile Armatei 4 române a ordinului de retragere a provocat nemulţumiri şi proteste la nivelul comenzii Grupului de Armate „Ucraina de Sud“. În afara nemulţumirii cauzate de numeroasele defecţiuni ale trupelor române, generalulcolonel Hans Friessner remarcă, în memoriile sale, comportarea unor mari unităţi române care s-au bătut cu curaj şi nu şi-au abandonat fraţii de arme germani. Mareşalul Antonescu s-a întors de pe front în seara de 22 august 1944, nemulţumit de indisciplina pe care o constatase şi satisfăcut de valoarea redusă a succeselor obţinute de inamic. Avangărzile germane atinseseră deja oraşul Galaţi, una dintre extremităţile liniei de pe Siret, iar sovieticii nu depăşiseră Iaşiul decât cu vreo 50 de kilometri. Lupta decisivă urma să se desfăşoare, în câteva zile, în jurul nodului de cale ferată de la Bârlad. Centrul şi flancul stâng româneşti, deja ameninţate, erau intacte, iar germanii, după ce ocupaseră poziţii pe Prut, la nivelul şi în nordul Bârladului, erau pregătiţi să treacă la acţiune, în sensul de a cădea pe flancul stâng şi în spatele inamicului. În conformitate cu planurile de rezistenţă, dacă nu se va produce nicio surpriză, sovieticii vor fi siliţi să se replieze mai întâi din punga de la sud de Iaşi, pentru a se regrupa apoi şi a urma prudent retragerea trupelor germanoromâ ne pe noua linie. Mareşalul a convocat pentru dimineaţa de 23 august 1944, la Snagov, Consiliul de Miniştri restrâns pentru a discuta situaţia de pe front şi măsurile privind dislocarea instituţiilor de stat în Transilvania.

    Comentariu de mihaibeltechi — Iulie 7, 2011 @ 7:29 pm | Răspunde

  5. RADIOGRAFIA UNEI LOVITURI DE STAT-23 august 1944
    hi
    LIDERI DE PARTIDE,REGE,GENERALI-NEAM DE SLUGI
    Fara a ne da seama, timpul se duce inaite si trist, de cele mai multe ori, noi oamenii ramanem priponiti locului precum un cal neputincios, multumindu-ne cu “iarba” din perimetrul nostru limitat. LA 23 august 1944, doua partide istorice au savarsit un act de tradare nationala. Atat taranistii cat si liberalii, au refuzat sa participe la sedinta propusa de Maresalul Antonescu, sedinta la care, in prezenta ”regelui de mamaliga” care nu cu mult timp inaite facuse cadou pamantul sfant al tarii ( Nordul Ardealului), trebuia sa participe si exponenti ai miscarii comuniste. Refuzul partidelor politice traditionale de a onora intalnirea, era unul singur…lovitura de stat programata pe 26 august 1944. Ulterior complotistii au devansat data loviturii de stat deoarece aflasera pe canale diplomatice inca din seara zilei de 22 august ca sovieticii sunt dispusi sa accepte conditiile de armistitiu propuse de catre Maresal.La sedinta cu pricina au participat insa comunistii, ce, fara a mai tine cont de propunerea Maresalului de evacuare, fara varsare de sange, a trupelor naziste: au trecut la arestarea abuziva a lui Antonescu. Regele nostru ”de mamaliga” a tacut malc, precum un scolar pus la colt de invatatoare.Lovitura de stat a fost asadar ”furata” de comunisti, taranistii si liberalii ramanand cu buzele umflate iar regele nostru cu ”treaba mica” in pantaloni.

    Comentariu de mihaibeltechi — Iulie 7, 2011 @ 8:25 pm | Răspunde

    • RADIOGRAFIA UNEI LOVITURI DE STAT-23 august 1944(5) 23 August 1944 – O trădare naţională? Despre actul de la 23 august 1944 din România, s-a scris foarte mult, dar s-au ascuns, cu destula abilitate, poporului român, unele adevaruri ale acestui act si implicatiile lui, în majoritate nefaste pentru România. S-a trecut cu vederea în mod deliberat situatia militara a României în primavara si vara anului 1944, nu s-a spus nimic poporului român despre marea tradare de la Iasi, din 20 august 1944, a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armata Mihai Racovita, savârsita în strânsa legatura cu Casa Regala si cu Partidul Comunist; au fost prezentate în mod denaturat situatia militara a României de dinainte de 23 august 1944, precum si tratativele diplomatice ale guvernului Antonescu de la Cairo si Stockholm, initiate înca de la sfârsitul anului 1943, ca si despre rezultatele acestora. Nu s-a suflat o vorba despre manevrele cercurilor palatului de sabotare a acestor tratative si nu s-a spus pâna acum nimic despre conspiratia Casei Regale si a P.C.R. pentru arestarea lui Ion Antonescu si a guvernului sau s.a 13 iunie 1944-Bodnaras unelteste, la Palat, deschiderea frontului prin „Poarta Iasiului” Anul 1942 aduce schimbari importante în situatia de pe front. Este smulsa initiativa strategica din mâna Germaniei de catre coalitia Natiunilor Unite. Între 23 octombrie si 3 noiembrie 1942, este înfrânta armata germana din nordul Africii în batalia de la El Alemain; între 12 si 18 ianuarie 1943, armatele sovietice strapung blocada Leningradului, iar la 2 februarie, acelasi an,capituleaza armatele germano-române la Stalingrad. Înfrângerile acestea i-au dat certitudine Maresalului Antonescu ca Germania a pierdut razboiul. Înca din noiembrie 1942, în trenul ce-l aducea spre Bucuresti de la o întrevedere cu Hitler, Antonescu a facut o declaratie senzationala: „Germania a pierdut razboiul, trebuie acum sa ne concentram sa nu îl pierdem pe al nostru”. Demersurile facute de Antonescu vin sa confirme aceasta îngrijorare si preocupare. Barbu Stirbei, trimis la Cairo sub numele de Bond Înca din februarie 1943, Maresalul Antonescu îi propune lui Mussolini iesirea comuna din razboi, iar în septembrie 1943 încep negocieri secrete pentru încheierea unui armistitiu cu anglo-americanii; mai au loc în octombrie, acelasi an, la Lisabona, încercari de armistitiu cu englezii; este abordat în acest scop inclusiv Suveranul Pontif. Dupa întrevederea serviciilor secrete aliate la Cairo, s-a decis trimiterea misiunii colonelului De Castelaine în România, împreuna cu alti doi ofiteri, pentru a lucra ca intermediari între aliati si Bucuresti. Acesta este prins la parasutare si instalat, în Bucuresti, într-un apartament al Jandarmeriei la ultimul etaj. Ca urmare a parasutarii colonelului De Castelaine în România, principele Barbu Stirbei este trimis în cel mai mare secret la Cairo, sub numele de BOND, cu un pasaport dat de Antonescu, dar la Istanbul este demascat nemtilor de catre englezi, care nu erau pentru iesirea României din Axa. Churchill miza pe faptul ca germanii si românii vor temporiza înaintarea rusilor spre Europa, iar o debarcare anglo-americana în Balcani ar taia drumul rusilor spre Europa. La acest plan s-a opus presedintele american Roosevelt. La sprijinirea razboiului antisovietic au contribuit si cererile americane, din ianuarie 1943, reluate în ianuarie 1944, adresate tarilor Axei, inclusiv României, de capitulare neconditionata, cereri prezentate si în negocierile de armistitiu de la Cairo, din martie 1944, respinse atât de catre guvernul Antonescu, cât si de opozitia Maniu-Bratianu, fapt ce a dus la prelungirea razboiului cu peste un an. Churchill urmarea o politica în doi cu SUA, iar Roosevelt voia o politica în patru si lichidarea Imperiului Britanic. O problema ridicata de catre partea româna la negocierile de la Cairo si respinsa de catre anglo-americani a constituit-o problema Transilvaniei de Nord, rapita de catre Ungaria prin Dictatul de la Viena. Anglo-americanii au declarat ca aceasta problema va face obiectul negocierilor la Conferinta de Pace, dupa terminarea razboiului. Deoarece partea româna nu avea nici o garantie ca anglo-americanii vor retroceda acest teritoriu, a respins propunerea. Rusii îsi urmareau, si ei, cu destula abilitate interesele. Înca din octombrie 1943, la Conferinta ministrilor de externe de la Moscova si apoi la Conferinta de la Teheran a sefilor de state din URSS, SUA si Anglia, Molotov, ministrul de externe al URSS, a afirmat ca „singurul om ce poate face o atare schimbare de front în România este Maresalul Antonescu”. Pe la mijlocul lunii septembrie 1943, Mihai Antonescu aducea la cunostinta lui Dulles ca „participarea României la razboi nu mai e decât simbolica. A rupe cu acest simbol, înseamna a expune România celor mai grave represalii. Asta nu e cu putinta decât în cazul unei debarcari aliate”. Cu acest prilej, el insista asupra inoportunitatii schimbarii regimului Antonescu, care dispunea de 45 de vagoane de aur, de mari cantitati de cereale si de un milion de soldati înarmati. „Numai guvernul de azi poate refuza nemtilor aceste rezerve pretioase. În ziua când Maresalul ar disparea, nemtii ar lua totul pentru nevoile lor, iar la guvern ar aseza slugi politice, probabil chiar pe fostii legionari, care ar suprima pe toti antonistii si pe toti rezistentii, adica toata elita româneasca”. Temerile lui Mihai Antonescu s-au adeverit, rezervele de aur si de cereale nu au fost luate de catre nemti, ci de rusi, iar milionul de ostasi, din cauza complotului Palatului Regal si a grupului de complotisti – Bodnaras, Damaceanu, Aldea, Racovita – a fost dezarmat, circa 175 de mii dintre ei au luat drumul lagarelor sovietice, iar „Poarta Iasiului” a fost deschisa fara lupte trupelor sovietice. Roosevelt sustine capitularea neconditionata În negocierile de armistitiu de la Cairo, a iesit în evidenta faptul ca între Departamentul de Stat al SUA, reprezentatii militari si presedintele american Roosevelt existau serioase divergente de opinie. Departamentul de Stat, prin secretarul sau, Cordell Hull, sprijinit de reprezentantii militari, a salutat propunerile românesti de armistitiu aratând ca „noi credem ca ei singuri (românii) trebuie sa decida daca vor o lovitura de stat a lui Maniu sau iesirea din Axa o va face guvernul Antonescu. Dar, pentru o schimbare de front, recunoastem ca, daca el, Maresalul Antonescu, vrea si este hotarât sa o faca, numai el are mijloacele necesare si cele mai mari sanse de succes. Autoritatile americane considera actiunea României de o importanta exceptionala. Ea (România) trebuie sa aiba statut de cobeligeranta si trebuie sa actioneze cât mai repede”. Dar Roosevelt ramânea neclintit în actiunea de capitulare neconditionata. Sunt multe întrebari care s-ar putea pune acum, dupa mai bine de o jumatate de secol de la eveniment: De ce acest armistitiu nu a fost facut? Cum s-a putut pierde acest atu militar extraordinar, scurtarea considerabila a razboiului, cu cel putin un an si chiar câstigarea lui atunci? De ce a fost arestat seful suprem al armatei care putea obtine schimbarea de front si acordarea statutului de cobeligeranta României? Cum de s-a putut ordona de catre regele Mihai dezarmarea armatei si încetarea focului înaintea semnarii oricarui document de armistitiu? s.a. Opozitia din România – Maniu si Bratianu – au colaborat strâns cu Antonescu la toate negocierile de armistitiu în vederea iesirii României din razboi alaturi de Axa, se informau si se consultau reciproc cu regularitate. Ceva mai mult, Antonescu a propus chiar sa abandoneze puterea daca aliatii prefera sa negocieze cu opozitia româna. Guvernul sovietic a raspuns, prin consilierul Semionov, categoric la discutiile dintre putere si opozitie: „Noi, rusii, preferam sa negociem cu actualul Guvern al României si suntem gata sa-l ajutam sa elibereze tara de germani”, iar la Cairo, ambasadorul rus Novikov, ca si ceilalti doi aliati, s-a pronuntat categoric: „El prefera negocieri cu Maresalul Antonescu si nu cu trimisii Regelui”. Stockholm: primele negocieri cu URSS si unele avantaje Deoarece negocierile de la Cairo trenau din cauza pozitiei rigide a SUA (care cereau capitularea neconditionata), cât si din cauza unor tratate încheiate anterior cu URSS pentru crearea de zone de influenta sovietica din Balcani, inclusiv în România, guvernul Antonescu începe negocierile de armistitiu la Stockholm cu guvernul sovietic, prin ambasadorul acestuia, doamna Alexandra Kolontay, în decembrie 1943. În vederea asigurarii succesului acestei actiuni, guvernul Antonescu a facut o serie de schimbari diplomatice în capitalele susceptibile de a oferi posibilitati de contacte si de negocieri. Astfel, este numit Cretzeanu la Ankara, George Caranfil – la Helsinki si Fred Nanu – la Stockholm, ca ministrii plenipotentiali. La Stockholm, F. Nanu este contactat de catre rusi în vederea negocierilor de armistitiu. Contactul, discutiile si negocierile din capitala suedeza se concretizeaza prin formularea unor conditii precise de armistitiu si nu de capitulare neconditionata, cum ceruse Roosevelt la Cairo. Privind problema Transilvaniei de Nord, URSS considera Dictatul de la Viena nul si neavenit, iar Transilvania va reveni în întregime României. În forma sa finala, proiectul de armistitiu cu URSS de la Stockholm continea urmatoarele conditii: 1. Trupele române de pe front, fie se predau rusilor, fie vor ataca trupele germane. Rusii se obligau sa le aprovizioneze cu armament si alte materiale necesare si sa ramâna la dispozitia lui Antonescu si Maniu pentru a restabili independenta si suveranitatea României;2. Rusii accepta ca România sa dea un ultimatum de 15 zile Germaniei, pentru a-i parasi teritoriul înainte de a-i declara razboi. În cazul retragerii trupelor germane, România poate ramâne neutra; 3. Arbitrajul de la Viena este nul si neavenit. Transilvania revine la patria-mama în totalitate; 4. Rusii se multumesc numai cu o fâsie de trecere în nordul tarii, iar guvernul român poate sa-si exercite functiile într-o parte a tarii neocupata de armatele sovietice. Conditiile de armistitiu negociate la Stockholm cu rusii, desi mai mult avantajoase pentru România, fata de cele de la Cairo, implicau recunoasterea anexarii Basarabiei si Bucovinei de Nord de catre Rusia. În paralel cu nogocierile de armistitiu de la Stockholm si Cairo si cu urzicarea complotului regal, privitor la tratativele de armistitiu de la Stockholm, prin trimisii regelui, se duceau tratative si de catre Partidul Comunist de scoatere a României din razboiul antisovietic. Oricât s-ar nega sau subestima azi, PCR a jucat un rol important în complotul de la Palatul Regal si în tradarea de la Iasi, dar si în desfasurarea ulterioara a evenimentelor declansate la 23 august 1944. Barbu Stirbei îl gazduieste pe Bodnaras Dupa parasutarea lui Emil Bodnaras în România, în primavara anului 1944, au avut loc frecvente întâlniri între cercurile Palatului si delegatii PCR. Printul Stirbei i-a acordat chiar gazduire lui Emil Bodnaras dupa parasutare. În noaptea de 13/14 iunie 1944, are loc o întâlnire conspirativa (ultima) a reprezentantilor PCR, Emil Bodnaras si Lucretiu Patrascanu, cu reprezentantii Palatului Regal si ai armatei: generalii Constantin Sanatescu, Aurel Aldea si Gheorghe Mihail, colonelul Dumitru Damaceanu, Ioan Mocsony Stârcea, Mircea Ioanitiu si Grigore Niculescu-Buzesti, cifrator în Ministerul Afacerilor Externe român. Cu acest prilej, Emil Bodnaras a criticat orientarea cercurilor palatului de a reduce actiunea de rasturnare a lui Antonescu la o simpla lovitura de palat înfaptuita de un grup de persoane si de a evita o participare mai larga a maselor la lupta. Emil Bodnaras a prezentat în final planul Partidului Comunist care prevedea: a) rasturnarea prin forta a dictaturii militaro-fasciste; b) scoaterea tarii din razboiul hitlerist; c) întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste. Dupa vii discutii, cei prezenti au aprobat planul elaborat de catre PCR. Un fapt care spune multe: la 15 iunie, deci a doua zi, Regele a aprobat acest plan. Pentru pregatirea actiunii armate, a fost creat si un comitet militar din care au facut parte: generalii Gheorghe Mihail, C. Vasiliu Rascanu si colonelul Dumitru Damaceanu. Regele se împotrivea armistitiului negociat de guvern cu rusii. Pozitia lui fata de armistitiu rezulta clar dintr-o declaratie facuta lui Gheorghe Bratianu: „Daca îl lasam pe Antonescu sa faca singur armistitiul, ne va tine sub papuc”. Cu acest prilej, l-a sfatuit pe Bratianu sa se retraga de la orice actiune cu Antonescu. În acest spirit a actionat si Gheorghe Duca, trimisul regelui la Stockholm, care, si la vârsta de 80 de ani, îsi facea un titlu de „glorie” din misiunea ce i-a dat-o Regele de a sabota tratativele de armistitiu româno-sovietice. Consfatuire tainica la Palat, pentru Planul „Poarta Iasiului” O problema ignorata pâna acum de istorici priveste deschiderea frontului de la Iasi la 20 august 1944. Dupa plecarea participantilor de la consfatuirea cu comunistii din 13/14 iunie 1944, au mai ramas în incinta pentru o „consfatuire de rutina” Emil Bodnaras si Dumitru Damaceanu care au stabilit în strict secret ca, în scopul înlaturarii lui Antonescu si pentru a grabi iesirea României din razboi, un segment de front de la Iasi, denumit conspirativ „Poarta Iasiului” sa fie deschis din punct de vedere militar la o anumita data. Acest segment de front, în caz de retragere, venea pe linia de fortificatii Focsani-Namaloasa-Galati. Segmentul de front stabilit avea o largime de 25 km între Erbiceni si Rediu Mitropoliei, la nord de Iasi, aparat de C. 5 A. român din A. IV-a, comandant generalul Nicolescu Constantin, iar Uniunea Sovietica sa fie anuntata. Pe lânga cei stabiliti sa faca parte din comitetul militar, au mai fost cooptati în conjuratie generalul Aldea, maresal al Palatului si generalul Mihai Racovita, comandantul A. IV-a pe frontul din Moldova, P.C. la Piatra Neamt. În legatura cu situatia frontului din Moldova, trebuie facuta urmatoarea precizare: pe frontul de est, începând cu anul 1944, Armata Româna a fost încadrata în Grupul de Armate german „Ucraina Sud”, comandant general-colonel Hans Friesner. Dupa marea confruntare de tancuri sovieto-germana de la UMAN (5 martie 1944), din zona mijlocie a râului Bug, pierduta de armata germana, s-a deschis drumul armatelor sovietice care au atins granita de nord-est a României, pe Nistru. Treptat, prin ample replieri, frontul român, întarit cu trupe germane, s-a stabilizat la 17 aprilie 1944, pe linia est Carpati, pe râul Siret, pâna la Pascani, apoi pe la nord de Târgul Frumos, nord Iasi, trece peste Prut si ajunge la Nistru, la sud de Dubosari, apoi pe Nistru, Limanul Nistrului, Marea Neagra. Armata a IV-a româna, comandant General de C.A. Mihai Racovita, se apara pe linia est Carpati pe râul Siret si, pâna la sud de Dubosari, pe Nistru. Armata a IV-a româna avea în compunere C. 1, 5, 6, 7 A. si C. 57 A. german si împreuna cu Armata a 8-a germana facea parte din Grupul de Armate „General Wohler”. Bodnaras îl anunta pe Stalin sa se pregateasca pentru 20 august La flancul drept, pe Nistru, se apara Armata a III-a româna cu C. 2 si 3 A. române, C. 29 si 72 A. germane si Cdm. 110. Împreuna cu Armata a 6-a germana constituiau Grupul de Armate „General Dumitrescu”. Pe acest aliniament, trupele româno-germane au respins numeroase atacuri sovietice, inclusiv ofensivele din mai si iunie 1944 ale trupelor sovietice. La începutul lunii iulie 1944, o vizita discreta la Iasi a generalului Aurel Aldea, pentru a se întâlni cu generalul Racovita, a prilejuit întocmirea unui plan strategic, în sensul preconizat de Bodnaras-Damaceanu pentru deschiderea frontului în „Poarta Iasiului”, iar la sfârsitul lunii iulie 1944, Bodnaras i-a comunicat lui Stalin toate detaliile necesare: deschiderea programata a frontului; zona deschiderii; data prevazuta – 20 august. Pentru materializarea planului, Stalin a ordonat încetinirea ritmului ofensivei sovietice pe frontul din Polonia si transferarea de trupe pe frontul din Moldova în sectorul stabilit. Ofensiva sovietica a început în dimineata zilei de 20 august, iar trupele române din „Poarta Iasiului” s-au retras în cursul noptii. La ora 13.00, trupele sovietice au intrat în Iasi, depasind trupele Armatei a IV-a, aflata în retragere dezordonata. Maresalul Antonescu a facut o scurta vizita de inspectie pe front în perioada 20-21 august 1944 si a constatat dezorganizarea frontului si începutul retragerii disperate, dar s-a întors repede la Bucuresti, mai hotarât ca oricând sa semneze armistitiul cu rusii. Antonescu – arestat chiar în Palatul Regal În dimineata zilei de 23 august 1944, Antonescu astepta raspunsul de la Stockholm, pentru a semna armistitiul cu URSS. În asteptarea raspunsului, el a cerut scrisori de la Maniu si Bratianu, pentru sustinerea armistitiului. Între timp, de la Stockholm a sosit la Ministerul Afacerilor Externe acceptarea sovietica la propunerile românesti de armistitiu. Telegrama în loc sa-i fie înmânata lui Antonescu, Grigore Niculescu-Buzesti, participant la conjuratie, o înmâneaza Regelui. În situatia data, Regele, fara sa vorbeasca despre telegrama si implicat în complot alaturi de comunisti, le comunica lui Maniu si Bratianu ca va intra în actiune si va face singur armistitiul, fiind satul de tutela lui Antonescu. Desi Maresalul Antonescu nu a primit telegrama asteptata, a mers totusi la Palat si acolo… a fost arestat. Ca Antonescu era hotarât sa încheie armistitiul cu URSS rezulta si din faptul ca în seara de 22 august l-a convocat pe ministrul german la Bucuresti, Clodius, si în prezenta generalului Pantazi, ministru de razboi, i-a adus la cunostinta ca România a cerut armistitiul. Armistitiul sovietic cu România era o necesitate si pentru Rusia. Pozitiile întarite româno-germane din Moldova, care au rezistat la numeroase atacuri sovietice (începând cu 17 aprilie 1944) si pe care trupele se aflau si la data de 20 august, ca si existenta în spatele frontului, la nici 200 km a unui aliniament puternic fortificat – linia Focsani-Namoloasa-Galati – prezenta pericolul transformarii României într-un teatru de razboi. De aceea, toti factorii interesati în destinul României, inclusiv Rusia, careia o rezistenta pe linia de fortificatii i-ar fi afectat interesele în Balcani, au considerat ca necesara iesirea tarii din razboi prin încheierea unui armistitiu. Prin tradarea de la Iasi, de la 20 august 1944, frontul româno-german din Moldova a cazut fulgerator, zadarnicindu-se si organizarea unei rezistente pe linii de fortificatii. La 23 august 1944, ora 13.00, trupele sovietice, aflate în mars prin Moldova, deoarece nu au întîmpinat nici o rezistenta, se aflau la 60 km de Focsani, iar la ora 18.00, avangarzile sovietice au ajuns la linia de fortificatii. Regele ordona încetarea focului înaintea semnarii Armistitiului La ora 22.00, în ziua de 23 august, prin Comunicatul Regelui Mihai, s-a ordonat încetarea focului între trupele române si cele sovietice, dar, pentru ca armistitiul cu sovieticii nu era semnat, rusii au continuat sa captureze militarii români. Asa au luat drumul Siberiei circa 175.000 de militari români, 40.000 dintre acestia au fost internati în lagarul de la Balti din Basarabia, unde au murit de foame sau de frig, de boli sau au fost executati de comisari basarabeni din Armata sovietica, între ei numarându-se si maiorul Alexandru Bârladeanu. Armistitiul se semneaza abia pe 12 septembrie Criticii actului de la 23 august 1944 (si nu sunt putini) îl considera unii ca „act de înalta tradare”, iar altii ca „grava eroare politica”. Si unii si altii au dreptate, el este atât act de înalta tradare, cât si o grava eroare politica cu multiple implicatii si consecinte nefaste pentru România. Acestia sustin, si le dam dreptate, ca Maresalul Antonescu trebuia lasat sa încheie si sa semneze armistitiul, deoarece el îl negociase si putea sa impuna rusilor, prin puternica sa armata de un milion de oameni, un alt mod de actiune decât capitularea. Prin arestarea lui Antonescu si capitularea întregii armate, din ordinul Regelui Mihai, înaintea semnarii armistitiului cu rusii, România a pierdut baza juridica si morala a apararii drepturilor sale, s-a dezonorat singura. Capitularea neconditionata a însemnat un dezastru national, un mare calvar pentru România, ce îl va purta o lunga perioada de timp. Alaturi de cei circa 175.000 de militari români care au luat drumul lagarelor sovietice de prizonieri dupa 23 august 1944, au mai fost deportati în URSS peste 20.000 de alti români si 72.000 de români de etnie germana. Prin nesemnarea armistitiului si capitularea neconditionata, România si-a pierdut definitiv libertatea, i s-a refuzat statutul de tara cobeligeranta, desi a fost a patra putere militara participanta la înfrângerea Germaniei fasciste. În decurs de un deceniu si jumatate, dupa 23 august 1944, România a fost furata de catre rusi de cel putin trei miliarde de dolari, în locul celor 300 de milioane impuse prin „armistitiu” dictat de Moscova. Semnarea armistitiului cu URSS, care continea destule conditii împovaratoare pentru România, fata de armistitiul negociat cu Antonescu, a fost taraganata pâna la 12 septembrie 1944, iar protocolul privind raporturile dintre Armata româna si Armata sovietica a fost semnat abia pe 25 septembrie, ceea ce a facut ca Armata româna sa se angajeze singura în luptele pentru eliberarea Transilvaniei, reusind ca, pâna catre jumatatea lunii septembrie, sa fie respinse de pe teritoriul României, pâna la frontiera vremelnic impusa, trupele hitleristo-hortiste. „Antonescu reprezinta România, voi – pe nimeni” Semnificativ pentru prestigiul de care se bucura la Moscova Maresalul Antonescu este si raspunsul dat de Molotov lui Lucretiu Patrascanu, la 12 septembrie 1944, prezent la Moscova cu delegatia româna pentru semnarea armistitiului. Când Patrascanu a întrebat de ce conditiile de armistitiu impuse de catre URSS României sunt mai grele decât cele oferite lui Antonescu, Molotov i-a raspuns: „Antonescu reprezenta România, iar voi nu reprezentati pe nimeni”. Dar orice tradare se plateste scump, iar pretul tradarii a venit destul de repede. Primii care l-au simtit au fost generalii M. Racovita si Gh. Mihail, primul ajunsese ministru de razboi, iar al doilea – sef al Marelui Stat Major si ambii facusera parte din comitetul militar care raspundea de implementarea deschiderii „Portii Iasilor”. Catre începutul lunii septembrie 1944, s-au intensificat presiunile comandamentelor sovietice de subordonare a Armatei române, iar începând cu ziua de 7 septembrie, Armata româna a intrat în subordinea Armatei sovietice, fiind împartita la diferite grupuri de armate sovietice, iar Marinei române i-au fost debarcate echipajele la 3 septembrie si înlocuite cu echipaje sovietice. Astfel, atributiile celor doi militari au fost serios stirbite. Rasplata tradarii continua. Dupa razboi, atât generalul Racovita, cât si generalul Aldea, sunt întemnitati, primul la închisoarea din Sighet, unde moare în 1954, iar al doilea în închisoarea din Aiud, unde moare în 1949. 20 august 1944- Gheorghe Gheorghiu-Dej, ajutat de acelasi Bodnaras, evadeaza de la Tîrgu-Jiu Între 1-19 august 1944, Ion Antonescu s-a odihnit la Olanesti-Vîlcea. Sederea aceasta îndelungata a fost interpretata de oamenii politici ai vremii ca un fel de… abdicare, caci, în timp ce evenimente foarte importante se petreceau pe front, Antonescu îsi permitea sa fie departe de acestea si de problemele acestuia. Sederea aceasta, de aproape trei saptamîni, a fost întrerupta doar pentru doua zile, caci, la 5 august 1944, maresalul s-a întîlnit pentru ultima oara cu Hitler, la Rastenburg. Dar, în timp ce Ion Antonescu se odihnea în statiunea vîlceana, din lagarul de la Tîrgu Jiu evadau Gheorghe Gheorghiu-Dej, împreuna cu Ion Vidrascu, iar din lagarul de la Tîrgu Carbunesti evadau alte 15 persoane, printre care Gheorghe Apostol si Alexandru Draghici. Bodnaras netezeste terenul, eliminându-l pe Foris Dej fusese condamnat la 15 ani de închisoare pentru participarea sa la actiunile de la Grivita din 1933; desi slab pregatit în teoria stalinist-comunista, era un bun organizator si se bucura de mare autoritate si influenta printre comunistii români. El era, practic, seful comunistilor români în 1944. Tocmai scapase de grija anihilarii secretarului P.C.R. în functie, Stefan Foris. Acest lucru fusese realizat de Emil Bodnaras la 4 aprilie 1944, de unul singur, Foris, ca si ajutoarele lui imediate acceptînd, ca hipnotizati, mazilirea. A fost apoi „autonumita” o conducere provizorie, formata din Emil Bodnaras, Iosif Ranghet si Constantin Pîrvulescu, ultimul fiind formal si secretar general. Evadarea lui Dej, departe de a fi o piesa din angrenajul loviturii de stat la care participau si comunistii, era mai curînd punctul final al luptei dintre „gruparea din închisori” si „gruparea interna, dar ramasa în libertate”, din cadrul Partidului Comunist. Comunistii din lagarul de la Tîrgu Jiu erau la curent cu evenimentele politice si militare care se petreceau atunci, datorita unui sistem de corespondenta cifrata si întîlniri secrete. Sub dusumeaua uneia din camerele lagarului, era tinut un aparat de radio, ale carui piese fusesera introduse în lagar ascunse în bucati de sapun. Doua persoane au jucat un rol esential în aceasta actiune: Mihail Rosianu si Ion Gheorghe Maurer. Mihail Rosianu era secretarul Comitetului regional P.C.R. Oltenia. El a fost si cel care a lansat versiunea oficiala a întîmplarii, într-un articol din „Scînteia”, în august 1964, la aniversarea a 20 de ani de la eveniment. El sustinea ca evadarea activului de partid aflat în lagarul de la Tîrgu Jiu devenise o conditie esentiala a desavîrsirii actiunilor politice, în vederea declansarii loviturii de stat de la 23 august 1944. O data iesiti din lagare, ei urmau sa preia conducerea organizatiilor de partid din principalele centre ale tarii si sa organizeze grupe de partizani si formatiuni patriotice de lupta. Evident ca articolul lui Rosianu avea scop propagandistic, el încercînd sa întareasca astfel opinia dupa care comunistii au fost realizatorii actului de la 23 august 1944. Si asta cu atît mai mult cu cît ne aflam în climatul de dupa „Declaratia din aprilie 1964” si eliberarea detinutilor politici, dintre care unii cunoscusera îndeaproape „contributia” comunistilor la realizarea loviturii de stat din 23 august 1944. Maurer – însarcinat sa conduca operatiunea evadarii În articol, Rosianu mai sustinea si ideea ca lui i-au încredintat Bodnaras, Ranghet si Pîrvulescu misiunea organizarii evadarii lui Gheorghiu-Dej din lagarul de la Tîrgu Jiu si apoi, pe grupe, a altor tovarasi. De fapt, Rosianu spune un neadevar. Nu el a fost „vioara întîi” în acest plan, ci Ion Gheorghe Maurer. Avocat al cauzei comuniste în cîteva procese interbelice (inclusiv al Anei Pauker din 1936), Maurer aderase la comunism din motive intelectuale, se pare, înca din 1936. Maurer a lasat si el un referat despre eveniment, nedatat însa, în care povesteste versiunea lui despre evadarea lui Dej. El se întîlnise cu acesta în 1942, în lagarul de la Tîrgu Jiu. Dar în 1943, Maurer este eliberat si, mobilizat în armata, pleaca pe front în Crimeea. S-a întors în luna mai 1944. Primeste doua luni de concediu. Acum practic se ia hotarîrea evadarii lui Dej. Lui Maurer, partidul i-a pus la dispozitie o masina Packard, o casa la Craiova (la Manole Bodnaras), de unde trebuia sa conduca operatiunea, si o suma de bani. A primit si un ajutor, anume pe vîlceanul Mihail Rosianu care cunostea foarte bine zona. De fapt au fost alcatuite mai multe planuri de evadare. Bodnaras ar fi încercat chiar eliberarea lui Dej pe cale legala, dar nu s-a putut. Initial s-a planuit evadarea lui Dej de la manastirea Tismana, unde Dej trebuia sa fie trimis la lucru, împreuna cu alti detinuti politici. Dar Tismana era întesata de politisti si jandarmi, caci manastirea servea drept adapost tezaurului Bancii Nationale. În final, Dej nu a mai fost inclus în lotul trimis la Tismana. S-a încercat si varianta evadarii de la Tîrgu Carbunesti. Dar acolo a fost trimisa o grupa de 15 oameni, în frunte cu Gheorghe Apostol. A fost luata apoi decizia organizarii evadarii lui Gheorghiu-Dej, chiar din lagarul de la Tîrgu Jiu. Dej a fost înstiintat de plan prin „tovarasul Krug”, care lucra la atelierul de tîmplarie al lagarului si care avea posibilitatea de a iesi în oras. Ultimele detalii le afla pe 31 iulie 1944, la Tîrgu Jiu, chiar de la Rosianu, cu care s-a întîlnit pe un santier de constructii, unde Dej, adus sub paza, era pus sa faca o instalatie electrica. Maurer si Rosianu – în uniforme militare, spre Tîrgu Jiu Rosianu stabileste mai întîi o serie de case conspirative, în locuri cît mai retrase, departe de soselele principale. Asemenea adaposturi au fost gasite în unele sate din nordul judetelor Gorj si Vîlcea. Vor fi folosite, ulterior, doar casele conspirative din Vîlcea. Au fost instruite calauze, astfel ca sa cunoasca amanuntit drumul de la Tîrgu Jiu pîna la fiecare dintre case, mergînd cît mai ferit, numai pe drumuri marginase si poteci de padure. În lagarul de la Tîrgu Jiu, Gheorghiu-Dej a pregatit un grup de 38 de detinuti pentru evadare, împartit în sapte loturi. Sarcina de a-i conduce pe tovarasi de la iesirea din lagar pîna la locul unde urma sa-i astepte masina care trebuia sa-i duca la prima casa conspirativa a fost încredintata lui Ion Pripasu. Acesta era gardian public si pazea un depozit militar aflat în dispersare la Tîrgu Jiu. Putea deci trece, fara a trezi banuieli, pe lînga obiectivele pazite de militari în jurul lagarului. Pripasu si Rosianu au ales cel mai bun loc pentru realizarea planului de evadare: acesta era în dreptul cimitirului care era despartit de gardul de sîrma ghimpata al lagarului printr-un teren semanat cu porumb. Locul de întîlnire dintre evadati si Pripasu trebuia sa fie mormîntul lui Grigore Iunian. Dar partidul nu a mai putut sa-i dea lui Maurer masina promisa. De la Craiova, acesta nu putea nici închiria si nici cumpara una, pentru a nu atrage atentia autoritatilor. Solutia a fost cea a „reconstituirii” unei masini, din Citroenul vechi, dat la reforma, care avea însa multe piese lipsa, a unui comunist craiovean, Mihai Dugaesescu. 12 august – evadarea Evadarea a fost fixata pentru data de 12 august, între orele 21-23. În dupa-amiaza acelei zile, Maurer si Rosianu, în uniforme militare, au pornit din Craiova spre Tîrgu Jiu, în Citroenul vechi al lui Dugaesescu, dar care fusese reparat pe ascuns de cîtiva mecanici de la Flotila 3 de aviatie Craiova (Victor Tudosiu, Mihai Muscalu), sub supravegherea lui Manole Bodnaras, concentrat aici ca subofiter, dar care raspundea de adunarea armamentului necesar formatiunilor patriotice din oras. Pe drum, masina a avut cinci pene de cauciuc! Soferul masinii, chiar proprietarul ei, Mihai Dugaesescu, a schimbat cauciucurile, dar cei trei au ajuns la locul de întîlnire de la Tîrgu Jiu abia la ora 1,30 (noaptea), unde n-au mai gasit pe nimeni. Între timp, evadarea avusese loc, conform planului stabilit. Înainte de despartire, Gheorghiu-Dej a dat îndrumari lui Chivu Stoica, ramas în fruntea organizatiei de partid din lagar. La ora fixata, 21,00, cînd stiau ca se schimba santinelele, pe sub gardul de sîrma s-au strecurat doi oameni. Primul a iesit Ion Vidrascu, caruia organizatia de partid din lagar îi încredintase misiunea de a veghea asupra vietii lui Gheorghiu-Dej. Apoi a iesit Gheorghiu-Dej. Pripasu îi astepta. Dupa schimbul de parole, au iesit prin poarta de fier din fundul cimitirului si au trecut si de santinelele din fata cimitirului si a manutantei. Traversînd drumul, au ajuns în parc, lînga „Coloana fara sfîrsit” a lui Brîncusi, unde trebuia sa vina masina. Dupa circa doua ore de asteptare, au mers la depozitul lui Pripasu, unde, în jurul orei 2 noaptea, s-au întîlnit cu Rosianu, Maurer si Dugaesescu. Dej si Vidrascu au primit haine militare si acte de identitate fabricate de partid. Un membru PNT îl gazduieste pe Dej Prima casa conspirativa folosita de fugari a fost la Milostea, comuna Slatioara (Vîlcea), la Constantin Tundrea (membru P.N.T.), aflata într-un zavoi pe malul rîului Tarîia. Fugarii au ajuns aici în jurul orei 9,30. De aici, pe la ora 21,30, cu ajutorul învatatorului Ionita Barbulescu, evadatii au ajuns noaptea, pe poteci nu prea umblate, în comuna Vaideeni. 20 de ani mai tîrziu, Barbulescu a evocat acest moment: „L-am întîmpinat în comuna Milostea. Trupul sau era istovit de anii petrecuti în temnita crîncena. Din prima clipa însa, am simtit, ceea ce m-a impresionat puternic, taria neobisnuita a acestui om, curajul si hotarîrea sa. Chipul palid era dominat de ochii negri, atît de expresivi care îsi dezvaluiau clarviziunea si optimismul conducatorului. Din Milostea am plecat în miez de noapte.Un drum anevoios peste vai si dealuri. Plouase toata ziua. Pamîntul era clisos, îndaratnic. Am strabatut, nu fara peripetii, paduri de stejari si mestecanisuri, traversînd cu greu Cerna, Recea si Luncavatul, ape revarsate peste albia lor. Ne strecuram în tacere, încordati, adapostiti de întuneric. Astazi ma gîndesc ca era un drum simbolic, prin hatisuri, de la întuneric la lumina. Doar cîteva ceasuri am fost alaturi de tovarasul Gheorghiu-Dej. Destul însa pentru a fi simtit din plin, într-un episod hotarîtor ca acesta, neînfricarea si dîrzenia în atingerea tintei propuse, acea atentie si dragoste fata de tovarasi, care au facut din el conducatorul cel mai iubit al clasei muncitoare”. Este clar ca ne aflam, mai curînd decît în fata unei rememorari, în cea a unei evocari „mitologice” în care persoana lui Dej apare ca exemplu moral de lupta si de viata pentru noile generatii. Este simpatic modul în care Barbulescu a „intuit” imediat pe noul conducator al tarii. Evocarea lui Barbulescu era mai curînd o formula de „eroizare” si de „nemurire” a conducatorului decît o aducere aminte. În cimitirul comunei Vaideeni, îi astepta o alta calauza, Ion Simionescu, cu care fugarii au mers tot pe un drum ferit, în comuna Rîmesti. Aici, cu spatele spre padurea Magurilor, într-o livada, era casa învatatoarei Maria Ionescu. Aceasta femeie i-a gazduit pe evadati 10 zile. Sotul învatatoarei, Dumitru Ionescu, la rîndul lui tot învatator, lipsea, fiind concentrat în armata. Între timp, a fost organizata evadarea de la Tîrgu Carbunesti a 15 internati politici, în frunte cu Gheorghe Apostol si Alexandru Draghici – trei grupe de cîte 5, dinainte organizate. Rosianu îmbatase santinela si cei 15 au reusit sa fuga, continuînd apoi drumul spre libertate pe cont propriu. Abia la 17 august, deci dupa patru zile, comandantul lagarului Tîrgu Jiu, Siguranta, si Jandarmeria, si-au dat seama de evadarea lui Gheorghiu-Dej. S-a dat alarma, dar era prea tîrziu. Pe 17 august, la Rîmesti, a sosit si Rosianu, iar pe 22 august s-a pornit apoi spre Bucuresti. S-au mai facut însa cîteva popasuri: mai întîi la Barbatesti, la locuinta avocatului Petrisor Iliescu (care le-a pus la dispozitie si masina lui personala), si apoi la casa parohiala din Rîmnicu Vîlcea, strada Emil Avramescu nr. 1, a preotului Ion Marina. Ziua de 23 august l-a gasit pe Dej în casa parohiala a acestuia din Rîmnicu Vîlcea. Apoi, pe 24 august 1944, tovarasii au pornit spre Bucuresti. Erau în pregatire evenimentele care urmau sa schimbe destinele tarii. Drumul pîna la Bucuresti a fost facut cu masina lui Petrisor Iliescu. Acesta i-a dus pe Dej, Rosianu si Maurer pîna la locuinta lui Bodnaras, din cartierul Vatra Luminoasa. Am prezentat mai sus versiunea evadarii lui Dej scrisa de persoane din anturajul lui Dej, respectiv Maurer si Rosianu, autorii si executantii planului. Mai multa lumina în privinta evadarii lui Dej a adus Eduard Mezincescu, vechi comunist si fost functionar superior în Ministerul român de Externe în 1948, care a marturisit ulterior faptul ca, desi Bodnaras, Pîrvulescu si Ranghet erau toti în favoarea evadarii lui Dej din lagar, Dej însusi sovaia, deoarece se simtea mai în siguranta înauntru decît afara. A acceptat sa fie eliberat doar cu conditia ca Maurer sa faca aranjamentele necesare, ca sa nu fie ranit în timpul evadarii. In consecinta, Maurer l-a contactat pe avocatul Grigore Geamanu, varul unui oficial superior din Inspectoratul pentru jandarmi din Bucuresti, care a platit o anumita suma respectivului oficial, pentru ca acesta sa-l convinga pe colonelul Serban Lioveanu, directorul lagarului din Tîrgu Jiu, sa slabeasca, în ziua planificata pentru evadare, masurile de securitate în zona gardului. Antonescu – la originea evadarii? Marturia aceasta este, într-un fel, întarita de Gheorghe Magherescu, aghiotant al maresalului în 1944, potrivit caruia, chiar Antonescu este la originea evadarii lui Dej, acesta dorind sa creeze astfel un „climat de întelegere cu Uniunea Sovietica”. Versiunea aceasta stirbea însa aura „eroica” a evadarii, transformînd-o într-un aranjament facut chiar sub obladuirea diriguitorilor, în speranta, nemarturisita de acestia, gasirii unui partener „ideologic” de discutie, în cazul – foarte posibil în acel moment – al ocuparii tarii de catre Armata Rosie. Probabil, gîndeau unii conducatori ai serviciilor secrete din tara, era preferabila „gruparea interna” unei „grupari moscovite” impusa de ocupant la conducerea statului. Cum si-a recompensat Dej oamenii de baza Din ceea ce cunoastem în momentul de fata, „recompensele” lui Dej pentru ajutorul dat în problema evadarii lui din lagarul de la Tîrgu Jiu au fost: – Ion Gheorghe Maurer a fost principalul beneficiar al evenimentului, însa ceva mai tîrziu, de prin 1957-1958, cînd „steaua” lui începe sa urce vertiginos. I s-a reprosat mult timp ca ar fi plecat voluntar în razboiul antisovietic.Va deveni ministru al afacerilor externe (1957-1958), apoi presedintele Prezidiului Marii Adunarii Nationale (1958-1961) si presedinte al Consiliului de Ministri (1961-1974). – Mihail Rosianu devine din simplu învatator, profesor universitar, membru al C.C. al P.C.R. (1945-1948 si 1960-1973), adjunct al ministrului învatamîntului (1948-1949), presedinte al Comitetului Radio (1952-1953), ambasador în Bulgaria (1956-1961) si Ungaria (1961-1966), de mai multe ori deputat în perioada 1946-1973. – Ion Vidrascu va fi recompensat prin functiile de presedinte al Comitetului de control al statului (1950-1951), adjunct al ministrului agriculturii (1951) si ministru al gospodariilor agricole ale statului (1952-1953). A fost si deputat de Suceava din 1952. – Ion Marina va deveni, la recomandarea lui Dej, primul patriarh comunist al României (1948-1977). Ascensiunea lui rapida în ierarhia bisericeasca s-a datorat, în mod evident, simpatiei pe care i-o purta Dej, dupa gazduirea acestuia la 23 august 1944, în casa sa de la Rîmnicu Vîlcea. – Constantin Tundrea va fi timp de 14 ani presedintele Comitetului Executiv al Sfatului Raional Horezu (1950-1964). A fost cel mai cunoscut si mai influent comunist din zona Horezu în tot timpul regimului Dej. – Ionita Barbulescu – calauza lui Dej de la Milostea la Vaideeni, devine deputat de Vîlcea în 1946 si, în ciuda colectivizarii, si-a pastrat mult timp averea de circa 18 ha de pamînt la Racovita. – Maria Ionescu va deveni, în 1952, dupa mutarea ei la Craiova, deputat al acestei regiuni si chiar membru al Prezidiului M.A.N. (1953-1957). În 1957 devine directoare la Scoala Medie din Caracal. – Grigore Geamanu – avocat din Gorj – a fost „plantat”, în 1945, de comunisti, în Biroul Politic al Comitetului Executiv al Frontului Plugarilor cu functia de casier. A fost ales deputat în 1946 si tot acum secretar general la Ministerul de Interne. Reales deputat în 1952 si 1961. Secretar al Consiliului de Stat între 1961-1965. – Petrisor Iliescu a fost singurul care nu a fost rasplatit în nici un fel. El era însa seful organizatiei maniste din Barbatesti si era mosier, avînd peste 100 ha de pamînt în satul mai înainte pomenit. În 1946, a candidat pentru parlament pe listele P.N.T – Maniu. Cel putin, el nu a fost persecutat de comunisti. A fost nevoit sa se mute, pentru a fi rupt de vechile lui legaturi politice, din Rîmnic tocmai la Corabia, casa lui de acolo fiind amplasata chiar lînga sediul Partidului Comunist din localitate. Lucretiu Patrascanu – negociatorul de elita din Partidul Comunist Nascut la 4 noiembrie 1900 în Bacau, fiul lui D.D. Patrascanu, profesor, prozator, autor de manuale de istorie în perioada interbelica si promotor al revistei „Viata româneasca” (alaturi de G. Ibraileanu si C. Stere). Mama, la rândul ei, provenea dintr-o veche familie boiereasca. Studii: Licentiat în drept, doctor în stiinte economice, statistica si filozofie în Germania. Starea civila: casatorit cu arhitecta Herta Schwamern (botezata ortodox de catre Gala Galaction, pentru ca în perioada în care s-au cunoscut erau interzise mariajele mixte, români-evrei). Întîlnirea cu Lenin În anul 1945, la mai putin de un an de la momentul 23 august 1944, apare un volum cu interviuri, realizate de Ion Biberi, cu personalitatile zilei, printre care îl regasim si pe Lucretiu Patrascanu. În cele 13 pagini, noul ministru al justitiei îsi povesteste viata, din care selectam o serie de informatii, interesante din perspectiva evolutiei sale ulterioare. Copilaria, petrecuta în mare parte în zona Neamtului, i-a nascut simpatii istorice pentru Stefan cel Mare: „Hotarâsem chiar ca sa-mi schimb numele în Stefan”. Adolescenta i-a fost marcata de scrierile lui Sadoveanu, Caragiale, Bratescu-Voinesti, de literatura semanatorista, dar mai ales de cea rusa, si în mod deosebit de Dostoievski si Turgheniev. Revolutia din februarie l-a facut sa înteleaga (dupa cum marturiseste) ca o noua epoca începe în istorie, iar cea din octombrie l-a entuziasmat la maxim. Singurul regret al tânarului de 16 ani era ca nu avea vârsta pentru a fi partas activ la acea miscare. „Întorcându-ma, cu 27 ani în urma, am oarecare îngaduinta pentru aceste regrete si pot spune ca viata m-a tinut departe de o lupta apriga si desigur dramatica pentru idealurile primei mele tinereti. Toate aceste framântari si luari de pozitie erau atitudinea unui copil singuratec”. Atractia exercitata de revolutii si fenomenul social a fost extrem de puternica asupra tânarului Patrascanu, chiar daca între timp tatal sau trecuse la liberali. „Daca privesc înapoi sa-mi refac mintal viata, înteleg ca a trebuit sa devin luptator, si înca de timpuriu”. Episodul la care face aluzie Patrascanu se petrecuse la Bacau, la sfârsitul primului razboi mondial, când a asistat la manifestarile antisemite ale colegilor sai: „Am reactionat violent. Nu puteam accepta aceasta ticalosie care ne degrada pe toti”. Încadrarea în miscarea muncitoreasca a avut loc în anul 1919 când se înscrie în P.S.D., aripa maximalista, si a fost grabita de evenimentele din 13 decembrie 1918 (manifestatia din Piata Palatului dispersata prin forta). În 1921 devine colaborator al ziarului Tineretul socialist. „În jurul acestei gazete tineresti s-au grupat primele cadre comuniste si de fapt s-a format P.C. legal, câteva luni mai târziu”. Un an mai târziu îl regasim ca redactor al ziarului Socialistul, organul de presa al P.C. Tot în aceasta perioada, constient de importanta pregatirii profesionale, opteaza pentru continuarea studiilor în Germania, unde va obtine doctoratul în economie politica, filozofie si statistica. Ulterior va motiva plecare în Germania prin sintagma „un bun marxist trebuie sa cunoasca bine limba germana”. Aici va intra în contact cu miscarea muncitoreasca, activând un an în P.M. German, adâncindu-si doctrina.Un alt moment rememorat cu placere este întâlnirea cu Lenin, în 1922, la prima sa calatorie în U.R.S.S., cu prilejul celui de-al IV-lea Congres al Cominternului. „Închisorile mele” Sub sintagma „închisorile mele”, Patrascanu aduce în atentia interlocutorului, si implicit a viitorilor cititori ai lucrarii lui Biberi, câteva amanunte despre detentia sa, mentionând în treacat închisorile prin care a trecut, fara a da amanunte despre motivul arestarii si durata detentiei. Pentru elucidarea acestor aspecte este relevanta lucrarea Laviniei Betea, Moartea unui lider comunist. În 1924, o data cu intrarea în vigoare a „legii Mârzescu”, prin care P.C.dR. este scos în afara legii, Lucretiu Patrascanu este arestat prima oara. Cea de-a doua arestare a avut loc în 1928, pentru o „jumatate de ora”, pentru ca, profitând de neatentia celor de la Siguranta, fuge si face publica urmarirea lui. Din acest moment, steaua lui este într-o permanenta urcare în cadrul ierarhiei P.C.R. (1928 – participa la Congresul de la Harkov, 1930 si 1931 merge la Moscova pentru a prezenta Cominternului raportul asupra României, 1931 – membru în C.C. al P.C.dR.). Evenimentul cel mai însemnat din aceasta perioada a fost însa succesul din alegerile din 1931, când Lucretiu Patrascanu a fost ales primul deputat comunist din Parlamentul României, prin participarea la alegeri pe listele Blocului Muncitoresc Taranesc. În 1932, în timpul campaniei electorale, survine cea de-a treia arestare, de aceasta data fiind încarcerat la Vacaresti. În 1933, se judeca procesul, iar Lucretiu Patrascanu alaturi de alte 13 persoane este eliberat. La putin timp, pe fondul miscarilor greviste ale ceferistilor, Patrascanu este rearestat (pentru ca a instigat la greva), trimis la Jilava si dupa 2 luni pus în libertate. Petre Pandrea, cumnatul lui Patrascanu, punea eliberarea acestuia pe relatiile de familie. Aceasta ipoteza, a relatiilor, o vom regasi si la momentul tratativelor cu Regele pentru iesirea din razboi. O noua arestare survine în 1940, fiind internat în lagarul de la Miercurea Ciuc. În urma unei crize de ficat este mutat la Bucuresti si ulterior eliberat. Libertatea dureaza putin, pentru ca în februarie este din nou încarcerat si, la interventiile mamei sale, la noul director al Sigurantei, gen. Emanoil Leoveanu, i se fixeaza domiciliul obligatoriu la Poiana Tapului. La 2 ianuarie 1943, este internat în lagarul de la Târgu Jiu, de unde va fi readus la Poiana Tapului, unde îl regasim în perioada premergatoare lui 23 august 1944. Desemnat pentru negocierile de la Palat Esecul evident al Germaniei în campania din Est a determinat fortele politice din România sa încerce iesirea din razboi. Discutiile au fost purtate atât de reprezentantii guvernului Antonescu, cât si de persoane mandatate de opozitie. Prin intermediul lui Barbu Stirbey, aflat la Cairo pentru tratarea armistitiului, Aliatii sugereaza atragerea comunistilor la tratative, chiar daca este un partid aflat în ilegalitate si are o slaba reprezentare la nivelul populatiei. Întrebarea fireasca, ce apare în acest moment, este de ce a fost preferat Lucretiu Patrascanu, când el cazuse oarecum în dizgratia partidului din care facea parte (prin eliminarea din Comitetul Central) si nici nu îndeplinise vreodata functii de conducere în ierarhia partidului? Cornelui Coposu declara, dupa 1990, ca Lucretiu Patrascanu a fost desemnat de Novikov (ambasadorul U.R.S.S. la Cairo). Dintre comunistii care au activat în ilegalitate: Foris, Constantinescu-Iasi, Petre Iosif, C. Agiu, Patrascanu, sovieticii l-au preferat pe cel din urma (varianta Coposu). O alta ipoteza este cea conform careia, rudenia cu Octav Ulea (maestrul de ceremonii al palatului) si legaturile interpersonale l-ar fi propulsat la tratativele cu Maniu si Bratianu si i-ar fi deschis larg usile Palatului. De altfel este un lucru cunoscut, ca, în întreaga perioada interbelica, în posturile înalte s-au aflat cunoscuti de-ai familiei Patrascanu. Cea de-a treia ipoteza îl consemneaza pe Lucretiu Patrascanu ca ales al fortelor democratice, datorita calitatilor intelectuale si umane. O data cu sfârsitul anului 1943 încep întrevederile cu Maniu. Mijlocite de secretara sa, întâlnirile s-au petrecut, în marea lor majoritate, în locuinta din Dr. Marcovici nr. 9, la etajul al saselea, unde se afla apartamentul lui Corneliu Coposu, sau în strada Ion Ghica nr. 4, la etajul cinci, unde locuia Emil Ghilezan. Prima dintre ele s-a desfasurat la 28 noiembrie 1943, pâna la sfârsitul anului mai având loc înca doua, iar la începutul anului 1944 tot doua. Discutiile erau axate pe rasturnarea regimului Antonescu si reinstaurarea institutiilor democratice din România. La prima dintre ele, „Dl. Maniu a voit sa stie – declara Nicolae Penescu, în 1953 (în timpul anchetarii lui Lucretiu Patrascanu) de ce forte dispune P.C.R., în special în capitala, la care dl. Patrascanu a raspuns vag, evitând precizatiuni. Maniu a pus ca conditiune a colaborarii cu P.C.R. o declaratie în favoarea Basarabiei. Dl. Patrascanu nu a acceptat aceasta conditiune. Atunci dl. Maniu a cerut ca cel putin P.C.R. sa intervina pe lânga P.C. al U.R.S.S. în favoarea Basarabiei (…) De aceea conversatiunea nu a avut rezultat”. Urmatoarele întruniri au intrat pe un fagas normal, Partidul Comunist clarificându-si pozitia fata de monarhie si institutiile democratice ale României. „Dl. Patrascanu a asigurat ca, desi principial, P.C. pastreaza o atitudine republicana socoteste problema monarhie sau republica, o chestiune neactuala, iar în cazul în care regele va actiona pentru scoaterea României din razboiul lui Hitler, P.C., prin C.C., întelege sa-l sprijine cu toata vigoarea”. Propus sa conduca noul guvern democratic, Maniu refuza În ceea ce priveste legatura cu Palatul, Ioan Mocsony-Styrcea, maresal al Palatului, povesteste ca prima întâlnire a lui Lucretiu Patrascanu cu Regele a avut loc în aprilie 1944, la ferma din Pantelimon a colonelului Ulea, iar discutiile s-au axat în jurul constituirii F.N.D. În toata aceasta perioada, omul de legatura între Lucretiu Patrascanu si Palat a fost Mocsony-Stârcea. Legaturile cu P.S.D., cel de-al patrulea membru al B.N.D., au fost ca si inexistente pâna în 1943, însa, dupa semnarea conventiei B.N.D., Lucretiu Patrascanu i-a cerut lui Constantin Titel Petrescu o întrevedere în doi (prin intermediul lui B. Zilber) pentru a discuta atitudinea pe care trebuie s-o adopte fata de Maniu pentru a grabi deznodamântul. Ultima discutie dintre cei doi are loc în dupa-amiaza zilei de 23 august, acasa la Sabin Manuila, unde vor primi si vestea arestarii maresalului, în timp ce ultima întrevedere cu Maniu avusese loc cu putine zile înainte de 23 august, în scopul de a-l convinge pe acesta din urma sa accepte prezidarea unui guvern democratic, dupa înlaturarea lui Antonescu. La presiunile lui Lucretiu Patrascanu, Maniu avea sa remarce: „Draguta, eu nu sunt obisnuit sa lucreze cu revolverul la tâmpla”. Patrascanu însa i-a raspuns: „Este revolverul constiintei si al datoriei, domnule Maniu”. Efectul discutiei n-a fost cel scontat, Maniu legându-si raspunsul de consultarile cu Bratianu. Despre 23 august si pregatirea iesirii României din razboi s-au scris mii de pagini. Nu mai putin de 30 de persoane au fost angrenate direct în desfasurarea evenimentelor si majoritatea si-au consemnat memoriile si amintirile referitoare la acea zi. Este si cazul lui Lucretiu Patrascanu, care publica, la 23 august 1945, în România Libera, un articol despre rolul lui în actul de la 23 august. „A existat o pregatire, si înca foarte intensa, cu o mobilizare de oameni si de forte, legata de mari primejdii (…) Pregatirile loviturii de la 23 august erau terminate înca de la sfârsitul lunii iunie. Se mai discuta formula politica si în gasirea ei întâmpinam rezistente (…) S-a luat hotarârea de a pregati proclamatia guvernului si toate documentele menite sa apara din primul moment. Am pasit imediat la redactarea proclamatiei (…) Textul pe care-l pregatisem a fost acceptat în întregime, dupa o oarecare discutie”. Trei întîlniri la Palat În pregatirea lui 23 august s-au tinut trei sedinte la Palat, sub presedintia Regelui. Problema spinoasa era cum sa intru la Palat, sustragându-ma nu numai pazei exterioare, ci si eventualilor spioni, recrutati de Gestapo si de Siguranta, în chiar interiorul palatului”. Este lesne de observat aparitia tendintei Partidului Comunist de a acapara actul de la 23 august si de a o transforma într-un bun propriu. Conform acestui articol, P.C. a fost principalul artizan al momentului 23 august, în timp ce Regele si celelalte forte democratice implicate au avut rol decorativ. Ar fi împotriva firii sa negam rolul lui Patrascanu în actul de la 23 august, dar de aici si pâna la a i se conferi rolul principal, si prin extensie Partidului Comunist, este o cale foarte lunga. Activitatea lui Patrascanu în tratativele pregatitoare lui 23 august s-a concretizat în redactarea manifestului F.U.M. (aprilie 1944), a „Proclamatiei pentru Tara” si a altor documente cu caracter programatic care au stat la baza negocierilor cu P.N.T. si P.N.L. Ca un ultim aspect, dar în nici un caz ca un element subsidiar, trebuie luata în calcul personalitatea lui Lucretiu Patrascanu. Intelectual fin, încrezator în dogmele marxiste, se impune în memoria generatiilor care i-au succedat ca o pata de culoare în cadrul Partidului Comunist. Sacrificarea lui de catre Dej, în 1954, când atât Stalin, cât si Beria, nu mai reprezentau nimic pentru Kremlin, ramâne un mare semn de întrebare. Toti cei care au trait momentul sau l-au studiat îndeaproape, considera asasinarea lui Patrascanu ca un act gratuit de care Dej se face (în principal) vinovat. Chiar si prietenii si sustinatorii lui Dej (cazul lui Maurer) considera asasinatul ca marea greseala politica a lui Dej. Cu toate acestea nu trebuie uitat faptul ca, pâna la arestare, Lucretiu Patrascanu s-a aflat în fruntea Ministerului de Justitie, de unde „a patronat” activitatea Tribunalului Poporului si a gestionat aplicarea legii criminalilor de razboi. Ba chiar mai mult de atât, cumnatul sau, avocatul Petre Pandrea, în lucrarea autobiografica Memoriile mandarinului valah, ni-l prezinta pe Lucretiu Patrascanu ca pe o persoana lipsita de vointa, condus în toate actiunile sale de Herta si Belu Zilber. Si peste toate aceste frânturi de amintire vine imaginea pe care Patrascanu a avut-o în ochii lui Corneliu Coposu: „Am fost prieteni” (Corneliu Coposu a fost anchetat si aruncat pentru 17 ani în temnitele comuniste, chiar în timpul în care Lucretiu Patrascanu era ministru la Justitie). O carte care n-a avut zile prof. univ. Gh. Buzatu Cititorul va desprinde, fara dificultate, motivele pentru care, în cele ce urmeaza, ne-am propus sa staruim asupra unui reputat istoric al generatiei mele si asupra loviturii de stat de la 23 august 1944: 20 de ani de la moartea lui Aurica Simion si 60 de ani de la rasturnarea regimului Maresalului Ion Antonescu, eveniment caruia regretatul meu coleg i-a consacrat, în 1979, o carte stralucita, care a provocat furtuna în rîndurile securitatii de la Bucuresti. În vara anului 1979, era prin august, a aparut o carte care avea sa stârneasca intense dezbateri în rândurile istoricilor si cititorilor, în genere, iar – dupa cum se va vedea – si la nivelul oficialitatilor, al Securitatii si Ministerului de Interne. Era vorba de lucrarea unui istoric deja consacrat, Aurica Simion, dar caruia volumul Preliminarii politico-diplomatice ale insurectiei române din august 1944 (Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979, 510 pagini) i-a adus un spor de prestigiu greu de imaginat în epoca. Si asta pentru ca, de-abia aparut si difuzat numai în câteva judete ale tarii, volumul mentionat a fost retras de pe piata si, imediat apoi, „topit”… Lucru neobisnuit si, mai cu seama, nepermis, autorul, cu toate ca era angajat la Institutul de Istorie al Partidului din Capitala, publicase o carte în care era sintetizata istoria actului de la 23 august 1944. Nimic neobisnuit, se va spune, numai ca Aurica Simion realizase… un alt 23 august, în care PCR nu mai avea un rol precumpanitor, partidele „istorice” apareau în alta lumina, iar personajele-cheie ale loviturii de stat (regele Mihai, Lucretiu Patrascanu, C.I.C. Bratianu, dar, mai cu seama, Maresalul Antonescu si Iuliu Maniu) erau surprinse, în temeiul unei analize atente si obiective, relevându-se exclusiv actiunile lor, în contextul evenimentelor prezentate, care au fost. Iata de ce, oricine apucase sa cumpere cartea, realizase o achizitie pretioasa, se dotase cu o carte „scumpa”, oricum extrem de solicitata! Cum, la Iasi fiind, am avut sansa sa-mi procur un volum din Preliminarii…, pe care aveam ulterior sa obtin si un autograf al autorului, m-am preocupat sa-l recenzez. Am notat, despre autor si carte, cele ce trebuiau si ce credeam, indiferent de ceea ce se petrecuse cu cartea, povestea ei fiind binecunoscuta de-acum opiniei publice, istoricilor îndeosebi. Astfel, în prestigiosul „Anuar al Institutului de Istorie si Arheologie A. D. Xenopol” din Iasi (t. XVIII/1981, p. 798) am examinat cartea, retinând între altele ca „…autorul realizeaza o adevarata istorie a anilor 1940-1944, în care sinteza se lasa – si nu întâmplator – dominata de analiza, de o analiza atenta si necesara, mai ales ca numeroase si controversate aspecte sunt elucidate pentru prima data acum. Nu putem intra în detaliile demonstratiilor autorului…, însa nu putem omite ca A. Simion contribuie decisiv la precizarea caracterului regimului antonescian, a naturii si evolutiei raporturilor româno-germane între 1940 si 1944, a participarii tarii la razboiul mondial. De asemenea, surprind prin noutate capitolele referitoare la tentativele României de a se desprinde de Axa fascista si la cauzele esecului lor… Per ansamblu, lucrarea lui A. Simion este o reusita deplina. Ea constituie o contributie decisiva spre realizarea necesarei istorii complete si veridice a României în epoca celui de-al doilea razboi mondial. A. Simion a dovedit în chip stralucit, în ultima instanta, ca istoriografia noastra dispune de excelente resurse, care pot si trebuie sa fie folosite pentru împlinirea conditiei esentiale a studiilor istorice – aflarea si afirmarea adevarului istoric integral asupra faptelor trecutului. Din toate punctele de vedere, lucrarea a marcat un eveniment pentru istoriografia epocii contemporane românesti, motiv pentru care, atât autorul, cât si Editura Dacia din Cluj-Napoca, merita cele mai sincere felicitari” (ibidem). Destinul, necrutator, peste putini ani, în 1984, l-a rapit pe Aurica Simion, în plina putere creatoare, obstei istoricilor români. În necrologul pe care l-am încredintat, de asemenea, Anuarului Institutului de Istorie si Arheologie A. D. Xenopol din Iasi (t. XXII, partea a II-a, 1985, p. 1011-1012), am revenit asupra meritelor si semnificatiilor istoriografice ale Preliminariilor… din 1979; citez sub acest raport: „Preliminariile…, pe care le-am recenzat în momentul în care era nevoie, se constituie un model, impunându-se de la început între operele de referinta ale istoriografiei nationale contemporane, abordând probleme controversate si dovedindu-se ele însele controversabile, din chiar clipa aparitiei lor… Astazi [1985], în perspectiva timpului, lucrarea ne apare si temeinic documentata. Cititorul cunoaste aceasta si Preliminariile… lui Aurica Simion, aidoma cartilor lui N. Iorga sau Constantin C. Giurescu, s-au citit si se citesc cu interes nu numai în centrele stiintifice din tara sau din strainatate, ci si în catune…” (ibidem). Cât priveste Omul, am consemnat în final: „L-am cunoscut pe Aurica Simion si ne-am împrietenit pe data. Nu ne-am declarat-o niciodata. O facusem prin consens. Am participat împreuna la diverse manifestari stiintifice interne si internationale. Autorul Preliminariilor… nu s-a dezmintit nicicând. M-au surprins retinerea si timiditatea lui. Sa fi banuit oare, înca de prin 1980, tainele destinului sau, sa fi fost manifestarile bolii necrutatoare care l-a rapit familiei, breslei istoricilor si cititorilor admiratori în plina putere creatoare? Pentru mine a fost si a ramas Domnu’ Aurica. În luna mai 1984, la Bucuresti fiind, l-am invitat la Iasi pentru un simpozion; m-a refuzat elegant. Îmi dau seama ca stia. Mi-a încredintat diverse contributii pentru Anuarul Institutului de Istorie si Arheologie din Iasi, ca si pentru volumul colectiv Actul de la 23 august 1944 în context international, volum aparut în august 1984 si cuprinzând un larg studiu realizat în colaborare. Astazi, acest volum, ca si toate cartile lui Aurica Simion, îsi urmeaza drumul lor, în lipsa autorului lor, plecat nedrept de repede si brutal dintre noi” (ibidem, p. 1.012). În Anexa am inclus doua note privind „ecourile” Preliminariilor… în rândurile opiniei publice nationale, la nivelul anului 1979, surprinse în materiale ale Securitatii si Ministerului de Interne din Bucuresti. MINISTERUL DE INTERNE STRICT SECRET Departamentul Securitatii Statului Ex. unic Directia I 130/DI/0066932 din 6 septembrie 1979 NOTA Premergator celei de-a 35-a aniversari a insurectiei nationale de la 23 August 1944, din România, a aparut în librarii cartea scriitorului A. SIMION – „Preliminarii politico-diplomatice ale insurectiei române din august 1944”, în Editura „Dacia” din Cluj. Cartea prezinta starea politica, economica si militara a României, înainte si imediat dupa 23 August 1944, cât si luptele social-politice din timpul dictaturii antonesciene si fortele care au luat atitudine împotriva lui ANTONESCU. Într-unul din capitolele cartii, este prezentata atitudinea ce au avut-o IULIU MANIU – fost sef al PNT-ului – si [C.] I. C. BRATIANU – fost sef al PNL-ului – împotriva lui ANTONESCU, care i-au adresat memorii, cerându-i sa iasa din razboiul antisovietic si sa se desolidarizeze de Germania fascista. La sfârsitul cartii, se afla fotografiile lui IULIU MANIU, [C.] I. C. BRATIANU si TITEL PETRESCU, cu adnotarea: „Semnatari ai Declaratiei de constituire a Blocului National Democrat”. Din supravegherea informativa a persoanelor cu apartenenta la fostele partide burgheze si în special a celor care au detinut functii de conducere, rezulta ca acestea fac aprecieri interpretative asupra aparitiei si continutului cartii respective. Astfel, CORNELIU COPOSU – fost secretar general adjunct al PNT si condamnat – care apare ca personaj pozitiv în carte, a afirmat: „Înainte de trimiterea cartii la tipar, am avut doua întrevederi cu autorul, dar nu am reusit sa lamuresc toate chestiunile; totusi, acesta si-a rectificat mult din tezele initiale cu care pornise”. Sustine ca l-a sfatuit pe autor „sa nu se ghideze dupa declaratiile facute si nici dupa prezentarile unor agenti, care si pe vremea aceea, precum si acum, spun neadevaruri pentru a justifica încasarile”. JOVIN ION – fost medic curant al lui IULIU MANIU – a afirmat: „Cartea lui A. (sic!) SIMION este nemaipomenita si lucrurile au început sa iasa la iveala, fir cu fir, cum iese iarba primavara”. Într-o discutie cu un fugar român venit temporar în tara noastra, JOVIN ION afirma: „MANIU e personajul central al cartii. Se merge spre o rectificare a istoriei, ca pâna acum istoria a fost o falsa minciuna”. Printre persoanele care fac comentarii cu privire la aparitia cartii lui A. SIMION sunt si RADOCEA CORNEL – fost sef judetean PNT si condamnat; VISA AUGUSTIN si MAMULEA STEFAN – membri PNT si fosti condamnati, semnalati cu manifestari ostile orânduirii sociale si de stat din tara noastra si cu preocupari de a scrie memorii si lucrari despre activitatea PNT si a fostului sef IULIU MANIU. Precizam faptul ca, cei nominalizati în discutiile anterioare, neaga rolul PCR în înfaptuirea actului de la 23 August 1944, afirmând ca totul a fost înfaptuit de PNT sub conducerea lui MANIU. Vom urmari în continuare reactia fostilor membri ai partidelor burgheze, în legatura cu aparitia cartii. r.d.00178/3/1239 red. lt.col. DI dact. p.c. RG ex. unic Beneficiarii Actului de la 23 Aug

      Comentariu de mihaibeltechi — Iulie 8, 2011 @ 9:34 am | Răspunde

  6. hiCu o saptamana inainte de declansarea celui de al doilea razboi mondial, Germania nazista si Uniunea Sovietica au incheiat, la 23 august 1939, Pactul de „neagresiune”, intrat in istoria universala sub denumirea de Pactul Molotov-Ribbentrop (primul – ministrul de externe al Rusiei si al doilea – ministrul de externe al Germaniei). Prevederile protocolului aditional (anexele secrete) stabileau destinele tarilor baltice (Estonia, Lituania si Letonia), Finlandei, Poloniei si Romaniei.
    Conform intelegerilor de la Moscova, la data de 1 septembrie 1939, ora 4:45, armata germana, ce insuma 1.600.000 militari, a invadat teritoriul polonez, punand in aplicare „Planul alb”(Fall Weiss). In urma refuzului Germaniei hitleriste de a inceta agresiunea, la cerea Angliei si a Frantei, guvernele acestor state au declarat razboi celui de al 3-lea Reich, la data de 3 septembrie 1939. Intre 3 si 10 septembrie 1939 Noua Zeelanda, India, Canada, Uniunea Sud-Africana si guvernul cehoslovac format in exil s-au alaturat Marii Britanii, in timp ce Danemarca, Brazilia, Olanda, Mexic, Argentina, Spania, S.U.A. si Romania si-au declarat neutralitatea. Japonia a dat o declaratie de neamestec in conflictul din Europa, la data de 4 septembrie 1939.
    Guvernul Romaniei a luat masuri pentru ca Polonia sa poata primi, prin teritoriul romanesc, armamentul si materialele de razboi livrate de Marea Britanie si Franta. Dar Polonia, neajutata de Anglia si Franta, atacata si de Uniunea Sovietica, la data de 17 septembrie 1939, a capitulat, la data de 28 septembrie 1939, stabilindu-i-se granitele intre raurile San si Bug (teritoriile de la est de Bug au intrat in componenta Uniunii Sovietice si cele de la vest – in componenta Germaniei).
    Dupa semnarea de catre Franta a armistitiului cu Germania, la Compiegne, la data de 22 iunie 1940, Uniunea Sovietica a dat tonul actiunilor de rastignire a poporului roman. Prin notele ultimative din 26 si 28 iunie 1940, guvernul Uniunii Sovietice ne-a rapit teritoriile Basarabiei, Bucovinei de nord si Tinutul Hertei (44.500 km2 si o populatie de 3,2 milioane locuitori din Basarabia, respectiv 6.000 km2 si o populatie de 500.000 de locuitori din Bucovina de nord). Rapturile teritoriale au continuat prin Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, cand Ungaria horthysta, ajutata de Germania hitlerista, Italia fascista si Uniunea Sovietica, ne-a ciuntit 44.492 km2 si o populatie de 2.667.000 locuitori, majoritatea romani. Prin tratatul din 7 septembrie 1940, de la Craiova, Bulgaria a incorporat judetele Durostor si Caliacra, cu o suprafata totala de 6.921 km si aproximativ 410.000 locuitori.
    Ramasa singura in fata agresiunii statelor vecine, cu teritoriul amputat, sub presiunea directa a Germaniei naziste, in Romania, s-a instaurat, la 14 septembrie 1940, regimul legionaro-antonescian, iar in octombrie, acelasi an, au patruns in tara primele trupe germane. Dupa infrangerea rebeliunii legionare din 23-25 ianuarie 1941, Romania a fost condusa de dictatura militara a lui Ion Antonescu, fost sef al Marelui Stat Major al armatei Romaniei (1933-1934).Germania nazista, incalcand pactul de neagresiune din 23 august 1939 si tratatul de frontiera si prietenie din 28 septembrie acelasi an, a declansat razboiul impotriva Uniunii Sovietice [care la randul ei se pregatea sa atace Germania ], la 22 iunie 1941 (planul Barbarosa, din decembrie 1940).
    Alaturi de fortele Wehrmachtului au participat la razboi Italia, Finlanda, Ungaria, Romania, precum si unitati militare din Slovacia, Franta vichysta, Olanda, Belgia si Spania.
    Romania a participat la razboi, alaturi de Germania nazista, cu scopul eliberarii teritoriilor furate in anul 1940. In perioada 22 iunie – 26 iulie 1941, teritoriile Bucovinei de nord, Tinutului Hertei si Basarabiei au fost eliberate, prin luptele darze desfasurate de Armatele a 3-a si a 4-a romane si Armata a 11-a germana, subordonate Grupului de Armate general Ion Antonescu.
    In perioada desfasurarii actiunilor de lupta, pierderile armatei romane s-au cifrat la 4.112 morti, 12.120 raniti si 5.506 disparuti (6% din efectivele totale angajate in perioada 22 iunie – 26 iulie 1941).
    La cererea insistenta a lui Hitler, armata romana a participat, de la 8 august 1941, la actiunile militare din operatia militara Odessa (Armata a 4-a romana) si la luptele dintre Nistru si Bug (Armata a 3-a romana), pana la capitularea fortaretei Odessa (16 octombrie 1941). Dupa aceasta data o parte a efectivelor Armatei a 4-a au ramas in Ucraina, pentru asigurarea ordinii si pazei, in timp ce Armata a 3-a romana (corpurile de vanatori de munte si de cavalerie), in colaborare cu Armata a 11-a germana, a desfasurat lupte crancene intre Bug si Nipru, patrunzand in Crimeea. Pierderile armatei romane in operatia militara de la Odessa au fost de aproximativ 49.000 de militari.
    De la data de 15 iunie 1942, unitatile militare romane au fost introduse succesiv in luptele din Caucaz si Cotul Donului – Stalingrad, actionand in conditii deosebit de grele de clima si de lipsuri materiale (tunuri de artilerie antitanc, mijloace de transmisiuni, munitii, echipament gros pentru iarna, alimente si medicamente), luptand pana la 3 februarie 1943. In aceste lupte armata romana a suferit mari pierderi materiale si umane: 155.010 ostasi din 228.072 cat au avut, la 19 noiembrie 1942, cele doua armate (Armata a 3-a si Armata a 4-a).
    Din luna martie 1943 armata romana, cu efectivele subtiate, a fost retrasa pe teritoriul dintre Nipru si Nistru. In Caucazul de Vest au ramas Diviziile 19 Infanterie, 6 Cavalerie si 9 Cavalerie, care au actionat in subordinea unui comandament romanesc, si Diviziile 10 Infanterie, 2 Munte si 3 Munte, subordonate unor grupari operative germane, insumand 64.606 ofiteri, subofiteri si soldati. In luna iunie 1943, Divizia 19 Infanterie a fost trecuta pe litoralul Marii Negre, pe frontul din Kuban fiind introdusa Divizia 10 Infanterie, iar Divizia 3 Munte a fost retrasa in Crimeea. In luna octombrie 1943, se aflau pe frontul din Crimeea Diviziile 1, 2 si 3 Munte, 10 si 19 Infanterie, 6 si 9 Cavalerie. Datorita marilor pierderi suferite de efectivele de ostasi, Diviziile 4 Munte si 24 Infanterie au fost unite sub denumirea de Divizia 4/24 Infanterie, aceasta fiind trimisa in zona Herson.
    Prin „Operatia 60.000” au fost adusi in tara, din Crimeea, 42.190 de militari romani, dintre care 39.134 pe mare si 3.056 pe calea aerului, reprezentand 90% din efectivele retrase la Sevastopol. Pierderile suferite, in perioada martie – mai 1944, au fost de 22.522 militari romani.
    Epuizata datorita pierderilor suferite in lupte, Romania si-a intensificat activitatea diplomatica in 1943 si 1944 pentru a iesi din razboi. S-au inmultit contactele directe ale guvernului antonescian cu reprezentantii Natiunilor Unite de la Stokholm si Cairo si cu unor state neutre. La data de 12 aprilie 1944, la opt zile de la bombardamentul masiv al aviatiei inamice asupra Bucurestiului si a zonei Prahovei, Uniunea Sovietica a propus Romaniei incheierea unui armistitiu unilateral, pe care maresalul Ion Antonescu l-a respins, intrucat era dezavantajos pentru noi.Ulterior Maresalul a obtinut conditii de armistitiu mult mai convenabile pentru tara dar situatia s-a blocat in conditiile loviturii de palat de la 23 august 1944.Rasturnarea prin forta a guvernului antonescian a inceput cu arestarea lui Ion si Mihai Antonescu, in ziua de 23 august 1944 (acestia au fost convocati la Palatul Regal de catre Regele Mihai), si ulterior a altor membri din guvern.
    In seara zilei de 23 august 1944, dupa ora 22:00, Regele Mihai a citit la radio Comunicatul catre tara, prin care poporul roman era anuntat de arestarea guvernului antonescian, inlocuirea lui cu un nou guvern de uniune nationala, prezidat de generalul de corp armata Constantin Sanatescu, incheierea armistitiului cu Natiunile Unite, prin reprezentantul sau, Uniunea Sovietica, incetarea operatiunilor militare impotriva armatei sovietice si intoarcerea armelor impotriva armatei Germaniei naziste. A urmat apoi comunicatul sefului Marelui Stat Major al Armatei Romane, generalul Gheorghe Mihail, care a prezentat Directivele Operative pentru comandantii celor doua armate si comandantii marilor unitati si unitati militare din armata romana.
    Armata romana a inceput actiunile militare de dezarmare a trupelor germane inca din noaptea de 23/24 august 1944, acestea incheindu-se la 31 august 1944.Ulterior Armata Romana va participa la efortul militar pentru infringerea Germaniei naziste,purtind lupte grele pe teritoriul Ungariei si Cehoslovaciei, Romania fiind,prin efortul militar si economic a patra natiune cu rol in infringerea Germaniei naziste,realitate nerecunoscuta la tratatele de pace. Istoria va trebui insa sa retina faptul ca23 august 1944 a deschis drumul pentru comunizarea Romaniei ,pentru suferinte grele ale mult prea incercatului popor roman.Majestate,iti multumim.

    23 august 1939-LA JUDECATA ISTORIEI – 23 august 1944
    AICI

    Comentariu de mihaibeltechi — Iulie 8, 2011 @ 9:31 am | Răspunde

  7. Reorientarea politicii externe a României după pierderile teritoriale din 1940

    După realizarea Marii Uniri din 1918 şi confirmarea acesteia prin tratatele de pace de la Paris din 1919-1920, politica externă a României a fost orientată spre Franţa şi Marea Britanie. Totodată, ţara noastră s-a bazat pe Societatea Naţiunilor şi pe alianţele regionale încheiate (Mica Inţelegere şi Inţelegerea Balcanică). De la mijlocul anilor 3o statele revizioniste europene – Germania, Italia, Ungaria, Bulgaria – precum şi Uniunea Sovietică au devenit tot mai active, urmărind anularea sistemului de la Versailles şi dobândirea unor noi teritorii. Sesizând acest pericol, ministrul de externe român Nicolae Titulescu a susţinut necesitatea unei politici de securitate colectivă, prin care să fie descurajată, din faşă, orice acţiune care contravenea Statutului Societăţii Naţiunilor. Din păcate, iniţiativele sale nu au dat rezultatele sperate, datorită, în principal, politicii conciliatoriste promovate de guvernele de la Londra şi Paris. În 1935, Italia a invadat Abisinia, iar în 1936 Germania a ocupat zona demilitarizată a Renaniei, fără a primi riposta cuvenită din partea Franţei şi Marii Britanii, acestea limitându-se doar la proteste formale. Deşi conciliatorismul marilor democraţii occidentale era evident, oficialităţile de la Bucureşti continuau să-şi lege toate speranţele de acestea şi erau foarte reticiente în privinţa apropierii de Germania, care era privită ca un fel de „duşman natural” al ţării noastre. Semnificativ este momentul 16 noiembrie 1936, când fruntaşul liberal Gheorghe Brătianu a avut o discuţie cu Adolf Hitler la Berlin.

    Cu acel prilej, Führer-ul a afirmat că, dacă România „ar avea cu Germania relaţii economice bune”, atunci interesul Reich-ului „ar spori să vadă în acest colţ al Europei o Românie independentă şi puternică”. La întrebarea lui Gh. Brătianu : dacă dezvoltând relaţii economice cu Germania, aceasta ar sprijini România „împotriva revendicărilor revizioniste ungureşti”, Hitler a răspuns: „Aş merge în cazul acesta foarte departe şi aş spune-o în mod public şi oficial, la Roma şi la Budapesta, şi mai cu seamă la Budapesta”. La discuţie a participat şi un secretar de stat, căruia Hitler i-a cerut „să noteze cuvintele sale pentru încheierea unui eventual protocol care să rămână în Cancelaria Reich-ului”. Totodată, el l-a rugat pe Brătianu „să comunice regelui Carol al II-lea că nu are nici cea mai mică intenţie să susţină Ungaria în acţiunea ei revizionistă. Tot ce vă cerem este să nu adoptaţi o atitudine şi o politică ostilă Germaniei”. Întors în ţară, Gh. Brătianu a informat factorii politici – rege, premier, şefii partidelor parlamentare – asupra discuţiei avute cu Hitler. După consultări cu guvernele de la Paris şi Londra, ministrul de externe Victor Antonescu a declarat public că România rămâne credincioasă alianţelor ei, ceea ce însemna respingerea ofertei cancelarului german. Nu ştim dacă această ofertă era reală sau doar un balon de încercare, dar este cert că respingerea ei a avut un impact extrem de negativ la Berlin. Hitler a considerat că cei care i-au adus acest afront trebuiau pedepsiţi, iar consecinţele aveau să fie extrem de grave pentru soarta României.

    Oficialii români promovau o politică unidirecţională, deşi se vedea limpede că Franţa şi Anglia făceau concesii tot mai grave pentru pacea şi liniştea Europei. In martie 1938, Germania a anexat Austria, desfiinţând-o ca stat, iar în septembrie 1938, prin acordul de la Munchen, guvernele englez şi francez au satisfăcut pretenţia lui Hitler de a ocupa o parte a Cehoslovaciei (regiunea Sudeţilor). Alertat, regele Carol al II-lea a efectuat o vizită la Londra ( 15-18 noiembrie) şi Paris (19-21 noiembrie), solicitând garanţii de securitate pentru România. Rezultatele au fost descurajatoare, primul ministru britanic declarând deschis că ţara sa consideră sud-estul Europei ca o zonă economică a Germaniei. În ziua de 24 noiembrie, Carol al II-lea a avut o discuţie cu Hitler, propunându-i extinderea relaţiilor economice româno-germane. De această dată, fuhrerul s-a arătat rezervat. La stăruinţa regelui de a cunoaşte „poziţia Germaniei faţă de aspiraţiile revizioniste ale Ungariei faţă de România”, Hitler a răspuns c㠄un conflict româno-ungar nu priveşte direct Germania şi în consecinţă, ea nu are de ce să ia poziţie în acest caz”. Cu alte cuvinte, Germania nu mai era dispusă să dea României garanţii privind menţinerea graniţelor sale. Ca o consolare, la 13 aprilie 1939, guvernele de la Paris şi Londra au dat asigurări României şi Greciei că în cazul unei acţiuni care „ar ameninţa clar” independenţa lor, iar guvernele respective ar decide să reziste, Franţa şi Marea Britanie se socoteau angajate să le dea „întreaga asistenţă”. Aceste declararaţii nu au fost urmate de un acord tehnic, de ordin militar, astfel că nu aveau nici o eficienţă practică. In schimb au iritat Germania, care se simţea vizată şi ca urmare şi-a sporit ostilitatea faţă de România şi Grecia.

    La 23 august 1939 a fost semnat Pactul Molotov-Ribbentrop, prin care Uniunea Sovietică şi Germania îşi împărţeau teritoriile cuprinse între Marea Baltică şi Marea Neagră. Articolul 3 al Anexei secrete a acestui act prevedea: „În privinţa Europei sud-estice, Partea Sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea Germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii”. Peste o săptămână, la 1 septembrie 1939, izbucnea cel de-al Doilea Război Mondial. Întrunit la 6 septembrie, Consiliul de Coroană s-a pronunţat pentru „observarea strictă a regulilor neutralităţii stabilite prin convenţiile internaţionale”. Realitatea este că România se afla într-o situaţie extrem de dificilă: trei dintre vecinii săi – Uniunea Sovietică, Ungaria şi Bulgaria – râvneau la teritoriul său şi aşteptau momentul potrivit pentru a-şi satisface pretenţiile. Politica „principial㔠promovată în perioada interbelică nu-i dădea acum, când războiul începuse, nici o siguranţă. Alianţele construite în perioada interbelică începuseră să se destrame. Incercând să se pună la adăpost de eventuale agresiuni, Iugoslavia a semnat în 1937, tratate de prietenie cu Bulgaria şi Italia, fără a-şi consulta partenerii din Mica Inţelegere şi Inţelegerea Balcanică. Prin ocuparea Cehoslovaciei, în martie 1939, Mica Inţelegere şi-a încetat existenţa. Singurul punct de sprijin rămăsese Franţa. Capitularea acesteia la 22 iunie 1940 a constituit un adevărat şoc pentru clasa politică din România. Uniunea Sovietică a profitat de această stare de spirit şi, la 23 iunie, Molotov i-a comunicat lui Schülenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova, decizia guvernului sovietic de a trece la aplicarea Pactului din 23 august 1939 referitor la România. El a precizat: „Dacă România nu va accepta soluţionarea paşnică a problemei basarabene, Uniunea Sovietică o va rezolva prin forţa armată”.

    După ce a primit răspunsul favorabil de la Ribbentrop, în seara 26 iunie, Molotov a înmânat lui Gheorghe Davidescu, ministru României la Moscova, o notă ultimativă în care se cerea guvernului român:

    1. Să înapoieze Basarabia către Uniunea Sovietică.
    2. Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei”.

    Răspunsul era aşteptat „în decursul zilei de 27 iunie curent”. Propunerea guvernului român de a „începe imediat şi în spiritul cel mai larg discuţiunea amicală şi de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic” a fost respinsă de Molotov, care a transmis o nouă notă ultimativă, prin care-i cerea să evacueze teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de nord, precizănd c㠄în decursulzilei de 28 iunie” trupele sovietice vor ocupa oraşele Cernăuţi, Chişinău şi Cetatea Albă. În faţa acestui nou ultimatum a fost comunicat următorul răspuns: „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să primească condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”. Satisfacerea pretenţiilor teritoriale sovietice a fost imediat urmată de demersurile guvernelor de la Budapesta şi Sofia, prin care cereau Berlinului să li se facă şi lor „dreptate”. În acest context, Carol al II-lea a decis să schimbe orientarea politicii externe a României, îndreptând-o spre Berlin şi Roma. La 1 iulie guvernul a anunţat c㠄România renunţă la garanţiile anglo-franceze din 13 aprilie”, iar în ziua de 8 iulie premierul Ion Gigurtu a declarat: „Orientarea politicii externe a României, în cadrul celor două mari naţiuni ale Axei, este un fapt împlinit. Această orientare nu este o întâmplare sau o acţiune de moment, ci reintrăm prin ea în vechi tradiţii ale statului nostru, tradiţii care au fost rupte pentru consideraţiuni ce nu mai sunt actuale şi care erau depăşite de evenimente încă cu mult înaintea actualului conflict”.

    La 11 iulie, ministrul de externe Mihail Manoilescu aducea la cunoştinţa publică faptul că România s-a retras din Societatea Naţiunilor, act prin care „se încheie o iluzie politică în care s-a stăruit prea mult”. Asemenea declaraţii, care echivalau cu repudierea politicii externe a României, promovate în perioada interbelică, nu erau urmarea unor negocieri, ci a unor stări de spirit, generate de teama unor noi agresiuni din partea vecinilor. Prin reorientarea politicii externe a statului, regele Carol al II-lea spera că astfel va câştiga bunăvoinţa Berlinului. Comentând aceste decizii, fostul ministru de externe Grigore Gafencu scria: „pentru a face politică exclusiv germano-filă e nevoie şi de germani. E o umilire care nu serveşte la nimic”. Gafencu avea dreptate. Hitler nu a uitat că în noiembrie 1936 guvernanţii de la Bucureşti refuzaseră mâna pe care el le-o întinsese, iar acum nu numai că nu era dispus să ia în calcul declaraţiile privind noua orientare a politicii externe a României, dar era decis să o pedepsească fără cruţare. El a cerut regelui, printr-o scrisoare din 15 iulie 1940, să înceapă de îndată negocieri cu Budapesta şi Sofia, pornind de la faptul cedării de teritorii în favoarea Ungariei şi Bulgariei. La tratativele româno-bulgare, desfăşurate în oraşul Craiova, partea română a anunţat că acceptă cedarea Cadrilaterului, astfel că tratativele, încheiate la 7 septembrie, au vizat doar modalitatea concretă de ocupare a acestui teritoriu de către Bulgaria. Negocierile româno-ungare de la Turnu Severin nu au dus la nici un rezultat, astfel că Hitler a decis să intervină, fixând personal, la 27 august, noua graniţă româno-ungară. Aceasta a fost comunicată miniştrilor de externe ai României şi Ungariei la Viena, în ziua de 30 august, de Ribbentrop şi Ciano, în calitate de arbitri.

    După semnarea diktatului de la Viena, cei doi miniştri au adresat lui Manoilescu scrisori identice prin care anunţau că guvernele Germaniei şi Italiei au decis să acorde garanţii „pentru integritatea şi inviolabilitatea teritoriului statului român”. Acest act, care venea după ce România fusese „pedepsită”, pierzând circa 33% din teritoriu şi din populaţie, confirma acceptarea de către cele două state a noii orientări politice a ţării noastre. Germania avea nevoie de petrolul românesc pentru aprovizionarea maşinii sale de război şi urmărea să beneficieze de poziţia geo-strategică a României în perspectiva războiului împotriva Uniunii Sovietice. La rândul ei, România se afla într-o situaţie dificilă. Uniunea Sovietică avea în continuare o atitudine ostilă, ocupând cu forţa mai multe insule din Delta Dunării, iar Ungaria râvnea să obţină întreaga Transilvanie. Practic, ţara noastră nu avea o alternativă de politică externă. Singura soluţie realistă era alianţa cu Germania şi Italia. Ca urmare, în ziua de 23 noiembrie 1940, generalul Ion Antonescu, Conducătorul Statului, a semnat la Berlin actul de aderare a României la Pactul Tripartit. În această alianţă Antonescu vedea şi o posibilitate de refacere a graniţei de Nord şi Est, ca o primă etapă spre făurirea României întregite, în hotarele ei din 1918. De aceea, când la 12 iunie 1941, Hitler i-a adus la cunoştinţă hotărârea Germaniei de a ataca Uniunea Sovietică, Antonescu a declarat c㠄el însuşi doreşte să lupte din prima zi”.

    În momentul începerii războiului, la 22 iunie 1941, generalul Antonescu a semnat Ordinul de zi către armată

    „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul!
    Luptaţi pentru dezrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei!”.
    Vestea a fost primită cu satisfactie de români. În acele zile a devenit foarte popular cântecul care conţinea următoarele versuri:
    Azi noapte la Prut, războiul a-nceput/ Românii trec dincolo iară/ Să ia înapoi prin arme şi scut/ Moşia pierdută astă vară.”

    Peste o lună, la 24 iulie 1941, Basarabia şi nordul Bucovinei au fost reintegrate la România, punându-se astfel capăt raptului teritorial săvârşit de sovietici în urmă cu un an. Chiar dacă evoluţiile ulterioare – victoriile obţinute pe front de Armata Roşie, constituirea Coaliţiei Naţiunilor Unite, înţelegerile Churchill-Roosevelt-Stalin – au făcut posibilă reocuparea acestor teritorii de către Uniunea Sovietică, semnificaţia actului din 22 iunie 1941 nu poate fi anulat, pentru simplul fapt că istoria o scriu învingătorii. Românii însă ,în pofida vitregiei vremurilor,nu trebuie să îi uite toţi cei care au contribuit, cu preţul vieţii lor, la eliberarea, fie şi temporară, a Basarabiei şi nordului Bucovinei, lăsând urmaşilor mesajul ostăşesc : „Noi am murit pentru PATRIE”.

    Comentariu de narcisa — Iulie 8, 2011 @ 7:05 pm | Răspunde

    • MARESALUL
      Spune-i Regelui că nu plec (în faţa plutonului de execuţie) supărat pe el. Mai mult, spune-i că îi mulţumesc că mi-a dat prilejul să mă aşez cu un minut mai devreme lângă martirii Neamului, care au luptat pentru gloria şi mărirea lui” (mesaj final, transmis prin Radu Lecca, destinat lui Mihai I, Jilava, 1.VI.1946).

      Comentariu de narcisa — Iulie 8, 2011 @ 7:43 pm | Răspunde

  8. E bine?
    hi
    (P.S. Acolo copilul e mai jmeker… are şi lingură 😀 )

    Comentariu de Blue — Iulie 10, 2011 @ 6:29 pm | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: