CRONICI DIN GERULIA & STIRI FIERBINTI din TREBUCI

Mai 10, 2009

O carte controversata: Razboiul civil european de Ernst Nolte

Filed under: Uncategorized — mihaibeltechi @ 5:52 am

Editura Runa, parte a Grupului Editorial Corint, a publicat recent traducerea unei carti care a facut vilva in Occident, la data aparitiei ei, in 1986: Razboiul civil european (1917-1945), scrisa de germanul Ernst Nolte (profesor de istorie moderna la Universitatea din Marburg, apoi la Universitatea Libera din Berlin), istoric cu o viziune cel putin originala asupra marilor evenimente care au zguduit secolul al XX-lea. Teza lui, sustinuta la mijlocul anilor ’80, a stirnit rumoare in rindul intelectualilor germani si nu numai, fiind subiectul unei dispute celebre in epoca purtata cu Jürgen Habermas, atunci profesor de filozofie sociala la Universitatea din Frankfurt. (F.P.)

Dezbaterea publica e cunoscuta sub numele de Historikerstreit (Conflictul istoricilor). Nolte avea o parere „nuantata“ asupra originii raului nazist, revizionismul sau fiind urmat de alte reactii daca nu de „reabilitare“, macar de luminare obiectiva a asa-numitelor „zone intunecate“ din istoria national-socialismului: in linii mari, el sustine ca fascismul, si in particular national-socialismul, reprezinta reactii nationaliste la dezvoltarea marxism-leninismului in Europa. Justificarea Holocaustului, fenomen ultradiscutat in ultimii 20 de ani, considerat de Nolte ca fiind o replica adusa bolsevismului, l-a transformat pe istoricul german in persona non grata; Habermas sustine ca revizionismul lui Nolte e doar o chestiune politica, alimentata de nemultumirea multor germani nascuti dupa 1945 cauzata de faptul ca sint facuti responsabili pentru crimele comise de parintii lor. Habermas i-a criticat pe acesti „revizionisti“, in frunte cu Nolte, pentru ca au incercat sa rescrie o istorie a Germaniei, eludind acest sentiment al vinei, fiind de parere ca germanii trebuie sa accepte realitatea si sa lase intacte „ororile nazismului“.

In acest context, cartea lui Ernst Nolte propune cititorilor romani o viziune mai putin obisnuita, aducind in prim-plan o problema inca in discutie la ora actuala, pe un fond doar in aparenta ceva mai flexibil. Ca dovada, in 2000, autorului i s-a decernat un prestigios premiu literar german, Premiul Konrad Adenauer, iar discutiile din jurul teoriilor sale revizioniste au fost reluate, gasindu-se inca ideologi de stinga pregatiti sa-l discrediteze. Razboiul civil european (1917-1945), o carte serioasa de peste 500 de pagini, este structurata in patru parti.

Dupa ce reaminteste evenimentele din iarna anilor 1932-1933, care i-au permis lui Hitler sa ajunga la putere, autorul imparte istoria paralela a Germaniei si a Uniunii Sovietice in trei perioade. Prima dureaza de la Revolutia din Octombrie pina la caderea Republicii de la Weimar (1917-1932). Cea de-a doua, care se intinde din 1933 in 1941, are drept subiect pacea dintre Germania si Rusia bolsevica, dupa care urmeaza un studiu comparat al structurilor celor doua state si, in final, sectiunea consacrata razboiului germano-sovietic (1941-1945). Lucrarea, comparata cu cea a lui François Furet, Trecutul unei iluzii, a fost tradusa la noi de Irina Cristea, beneficiaza de un amplu Cuvint inainte, scris special de autor cu prilejul acestei aparitii, si de o prefata in care Florin Constantiniu califica Razboiul civil european (1917-1945) drept „o contributie fundamentala la cunoasterea celor doua regimuri totalitare“. (F.P.)

Anunțuri

5 comentarii »

  1. Controverse in jurul lui Ernst Nolte
    Autor: William TOTOK
    De curind, o importanta fundatie din Germania – „Deutschland Stiftung“ – i-a decernat istoricului Ernst Nolte premiul „Konrad Adenauer“. Stirea a declansat, mai bine zis, a redeclansat o veche controversa. Mai multi istorici au protestat impotriva acordarii premiului lui Nolte, iar paginile culturale ale ziarelor germane s-au oprit, pe larg, asupra tezelor istorice ale lui Nolte, care in 1986 au provocat asa-numita „cearta a istoricilor“. Aceasta cearta s-a soldat cu izolarea politica a lui Nolte, care a continuat sa lanseze variatiuni tot mai bizare privind o teza indragita de revizionisti si negationisti. Teza de baza a lui Nolte se poate rezuma la urmatoarea formula criptica: nazismul este o reactie la bolsevismul sovietic. Cu alte cuvinte, Hitler nu ar fi fost nimic altceva decit un soi de anti-Lenin. Pornind de la aceasta teza nedovedita pe baza unor documente istorice, Ernst Nolte a sugerat ca lagarele de concentrare naziste sint o copie a lagarelor staliniste. Adeptii neoconservatori ai istoricului au tras din aceasta teza o concluzie simplificata, punind semnul egalitatii intre Holocaust si Gulag. Rationamentul acestei ecuatii are o baza strict politica. Ea furnizeaza unor cercuri nationaliste si neofasciste elementele esentiale pentru un anti-comunism virulent si antibolsevism nediferentiat. Totodata, pe baza acestei teze s-au creat si alte ecuatii similare folosite ca argumente in lupta politica. „Noua Dreapta“ sustine, asemenea gruparilor de extrema dreapta, ca bolsevismul este opera evreilor. In consecinta, distrugerea evreilor de catre nazisti ar fi fost motivata, deoarece evreii au fost dusmanii idei nationale.

    Ernst Nolte argumenteaza nu atit de primitiv ca si adeptii sai, ci isi imbraca tezele in cuvinte elegant ticluite. Astfel, Nolte sustine ca nazismul are la baza un „nucleu rational“, deoarece a fost o contrareactie la teroarea leninist-stalinista. Nolte merge si mai departe, afirmind ca Hitler ar fi trebuit sa actioneze impotriva evreilor ca si impotriva unor prizonieri de razboi. Astfel Nolte nu numai ca relativizeaza logica rasist-distructiva a ideologiei fasciste, ci bagatelizeaza si dimensiunea reala a holocaustului. El sustine, de asemenea, ca nazistii germani s-au comportat in lagarele de exterminare, fata de evrei, ca niste fiinte neutre pe care i-a comparat cu persoane care executa pur si simplu o operatiune de igienizare. Cu alte cuvinte, pentru Nolte ororile comise, cit si singularitatea masinariei de exterminare industriala a unei etnii nu ar fi fost altceva decit un gest firesc de auto-aparare. Reactiile vehemente ale istoricicilor germani au creat in anii ’80 in jurul lui Nolte un vid. In pofida acestui fapt, istoricul calificat acum drept „un filozof al istoriei“ de catre cei care i-au acordat premiul „Konrad Adenauer“ a dezvoltat alte teze prin care a combatut vehement consensul antitotalitar liberal al lumii occidentale. Pina si François Furet, care s-a apropiat cu o oarecare ingaduinta de asertiunile istoricului german, a remarcat ca motorul intrinsec al cartilor lui Nolte este „nationalismul german jignit“.

    In epistolarul Nolte-Furet, publicat in Franta si Germania, se vorbeste, pe larg, despre cele doua sisteme totalitare ale secolului 20, fascismul si comunismul. Daca Furet admite comparatia celor doua sisteme, cu scopul de a elucida dimensiunea antiumana a totalitarismului, Nolte exagereaza comunismul, minimalizind, in acelasi timp, fascismul. Tocmai aceasta pirueta, in ultima instanta, partizana, este transformata in munitie ideologica de „Noua Dreapta“ internationala, care nu-si ascunde adversitatea fata de valorile democratiilor occidentale. In societatile moderne occidentale s-a impus un consens antitotalitar liberal, indreptat impotriva tuturor formelor si a structurilor ideologice totalitare. Ernst Nolte suspecteaza tocmai societatea occidentala moderna ca ar fi in esenta totalitara, pentru ca urmareste sa impuna o „civilizatie universala“. Acest universalism s-a transformat, potrivit lui Nolte, intr-un soi de contra-religie bazata pe combaterea pseudo-religiei hitleriste. Scepticismul istoric al lui Nolte nu este nou. De la Oswald Spengler incoace s-a tot vorbit despre „declinul Occidentului“ si despre necesitatea impunerii unor noi structuri sociale, in centrul carora se afla individul providential, opus colectivismului si uniformizarii egalitariste. Pentru Ernst Nolte, principiile universal valabile ale drepturilor omului sint o expresie a „liberismului“.

    Termenul peiorativ derivat din cuvintul „liberalism“ este o creatie lingvistica a lui Nolte. In opinia istoricului, „liberismul“ duce la dizolvarea statului, a ierarhiilor traditionale si a tuturor formelor de transcendenta. Disparitia valorilor traditionale ar fi rezultatul impunerii ideologiei egalitariste liberal-moderne si occidentale, care anuleaza diferentele intre rase, popoare, clase si natiuni. Ca opozant al acestei nivelari mondialiste, fostul elev al lui Martin Heidegger a devenit un guru ideologic al „Noii Drepte“, caruia ii place sa fie stilizat intr-un martir al unor actiuni concertate de forte oculte. Respingerea tezelor lui Ernst Nolte de catre marea majoritate a istoricilor, scriitorilor, politologilor si ziaristilor din Germania si din lumea occidentala a fost numita – de catre directorul Institutului de istorie contemporana din München, Horst Möller, cel care a tinut cuvintarea omagiala cu prilejul decernarii premiului „Konrad Adenauer“ – cenzura oficiala si informala pusa la cale de cei care incearca sa ingradeasca libertatea stiintei si exprimarea libera a unor opinii. Faptul ca Ernst Nolte isi poate exprima parerile – chiar daca ele nu se bucura de aprecierea unanima – este o dovada, in plus, ca „totalitarismul de centru“ despre care ii place atit de mult sa vorbeasca, atunci cind se refera la societatea pluralist-democratica occidentala, nu suprima libertatea de expresie.

    Cuvintarea omagiala a lui Horst Möller rostita la inceputul lunii iunie cu prilejul decernarii premiului „Konrad Adenauer“ istoricului controversat Ernst Nolte arunca si o lumina extrem de nefavorabila asupra „Institutului de Istorie contemporana“ din München care in Germania postbelica a facilitat aparitia unor lucrari stiintifice de referinta privind perioada national-socialismului.
    Decernarea premiului a stirnit un adevarat scandal international, iar directorul Institutului, Möller este confruntat acum cu un val de critici.
    Ernst Nolte lansase in deceniul trecut tezele controversate prin care a incercat sa relativizeze ideologic si politic holocaustul, apropiindu-se astfel de pozitiile negationistilor si revizionistilor. Intr-o scrisoare deschisa a unui grup de istorici, publicata in ziarul Süddeutsche Zeitung, oamenii de stiinta se distanteaza de directorul Möller, pentru ca ar fi adus daune imaginii Institutului. Intr-o alta scrisoare publicata in saptaminalul Die Zeit istoricul Heinrich August Winkler din Berlin i-a cerut lui Möller sa demisioneze. In replica sa adresata hebdomadarului german, directorul Möller se considera victima unei „campanii de denigrare“, insa fara a raspunde la acuzatiile care i-au fost aduse de istoricii germani.

    Institutul de istorie contemporana din München a fost infiintat in urma cu 50 de ani. Activitatea principala a Institutului consta in cercetarea trecutului nazist. De-a lungul anilor echipa de istorici de la acest Institut renumit a dat publicitatii nenumarate studii, a conservat documente inedite privind totalitarismul nazist si a consemnat marturiile unor persoane. Sub egida Institutului au fost elaborate nenumarate expertize, care au fost folosite si in cadrul proceselor intentate unor nazisti, acuzati de comiterea de crime de razboi sau crime contra umanitatii. Sub titlul Anatomia statului national-socialist cercetatorii Institutului au realizat in anul 1965 o expertiza pentru procesul criminalilor de la Auschwitz care a fost judecat la Frankfurt pe Main. Printre cei judecati atunci s-a aflat si farmacistul etnic german din Sighisoara, Victor Capesius, acuzat de crima si complicitate la crima. Imediat dupa terminarea razboiului, Capesius fusese condamnat in contumacie de un tribunal din Cluj. In procesul intentat criminalilor de la Auschwitz din 1965, Capesius a fost condamnat la 9 ani inchisoare. Intr-un amplu interviu aparut in revista Halbjahresschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik (Nr.1/1993) fostul ofiter SS din Romania, Capesius, incearca, asemenea altor criminali de razboi, sa-si motiveze actiunile prin invocarea obligativitatii executarii ordinelor militare.
    Institutul de istorie contemporana din München a documentat, intre altele, nu numai implicarea in crimele de la Ausschwitz a farmacistului de la Sighisoara, ci si colaborarea altor persoane originare din Romania cu structurile statului totalitar nazist.

    Fostii directori ai Institutlui de la München au fost oameni de stiinta deosebiti, care au initiat fondarea unei arhive, au infiintat o biblioteca de specialitate si au facilitat aparitia unor reviste si studii de o valoare exceptionala. Cel mai renumit director al Institutului a fost Martin Broszat, calificat de un confrate drept un „maestru al istoriei contemporane germane“. Broszat a condus Institutul de la München intre anii 1972 si 1989. Cea mai importanta lucrare a lui Broszat este: Statul lui Hitler, aparut in 1969. Studiul este o analiza structurala exhaustiva a puterii national-socialiste. Sub directia lui Broszat, Institutul a elaborat si cele trei volume ale dictionarului biografic privind emigratia germana in timpul lui Hitler. Tot Broszat a fost initiatiorul unei Istorii a celui de-al III-lea Reich si a celor 6 volume privind rolul Bavariei in perioada hitlerista. Ultima lucrare este si o incercare de a contracara prezentarea exagerata a rezistentei antihitleriste conservatoare. Broszat s-a opus tendintei de minimalizare a contributiei stingii (social-democrate si comuniste) la rezistenta impotriva fascismului.
    Noul director al Institutului a devenit, dupa moartea lui Broszat, Ludolf Herbst, iar in anul 1992 conducerea i-a fost incredintata lui Horst Möller. Saptaminalul Die Zeit sustine ca numirea lui Möller ca director se datoreaza interventiei fostului cancelar Helmut Kohl. Sub directia lui Möller, calificat de presa germana drept un neo-conservator, au fost publicate citeva lucrari importante, ca, de pilda, jurnalul lui Geobbels sau sursele documentare privind istoria lagarului de concentrare de la Auschwitz. In acelasi timp, insa, Möller a facilitat intrarea in colegiul Institutului a unor istorici conservatori.

    Semnificativ pentru schimbarea liniei critice a acestui Institut renumit este volumul cu texte privind dezbaterea in jurul Cartii negre a comunismului. Volumul editat de Horst Möller a aparut in anul 1999 sub titlul Holocaustul rosu si germanii. Möller urmeaza in acest volum linia lui Ernst Nolte, accentuind comparatiile intre sistemul comunist si cel nazist. Lui Möller i s-a reprosat folosirea termenului de „holocaust rosu“. Utilizarea necritica a acestui termen sugereaza tendinta evidenta de politizare a istoriei prin punerea pe aceeasi treapta a comunismului si nazismului. Egalizarea celor doua sisteme totalitare are o evidenta dimensiune ideologica, fiind instrumentalizata de catre tabara negationistilor, revizionistilor si radicalilor de dreapta. Desigur, directorul Möller se distanteaza de toate interpretarile politice. In pofida unor astfel de distantari, partizanii egalizarii celor doua totalitarisme au devenit exponentii unor curente radicale, nationaliste si anti-occidentale. Laureatul premiului „Konrad Adenauer“, istoricul Ernst Nolte, omagiat de directorul Institutului de istorie contemporana, Horst Möller, a fost, in Germania, un deschizator de drumuri al revizionismului academic. Afinitatile elective existente intre Nolte si Möller sint evidente.

    (Berlin)

    Comentariu de mihaibeltechi — Mai 10, 2009 @ 5:54 am | Răspunde

  2. O carte care a stârnit mari polemici în Occident: Războiul civil european (1917-1945), scrisă de germanul Ernst Nolte, este o paralelă istorică între Germania nazistă şi Rusia sovietică, cei doi poli ai Europei în prima jumătate a secolului trecut. Repunând în discuţie anumite interpretări istoriografice care păreau încrustate în stânca amintirilor, Războiul civil european articulează întrebări care ne privesc îndeaproape. În Prefaţa sa, Ernst Nolte se apleacă asupra impactului ideologiilor perioadei tratate asupra României, aruncând o privire clară şi obiectivă asupra unei perioade ce stârneşte încă, la noi ca şi oriunde în Europa, reacţii instinctive defensive, bravade şi pasiuni. Teza lucrării de faţă se dezvăluie încă de la primele pagini. Potrivit autorului, nu este suficient să spunem că Hitler era anticomunist, ci trebuie să adăugăm că, în politica sa de exterminare, bolşevismul nu i-a servit numai drept contrast, ci şi ca model! Gulagul, la urma urmei, a precedat Auschwitz-ul. În Trecutul unei iluzii, François Furet saluta opera lui Ernst Nolte drept una dintre cele mai profunde scrise în ultima jumătate de secol. Cartea lui Nolte este o contribu]ie fundamentală la cunoaşterea celor două regimuri totalitare şi nimeni , specialist sau cititor obişnuit nu se poate lipsi (dacă vrea să înţeleagă secolul al XX-lea, secolul extremelor, după cunoscuta formulă a lui Eric Hobsbawm) de lectura cărţii de faţă.

    Comentariu de mihaibeltechi — Mai 10, 2009 @ 5:59 am | Răspunde

  3. Francois Furet
    Trecutul unei iluzii
    Recentul studiu al lui Francois Furet despre „ideea comunista“ a primit in martie 1995 premiul cartii politice a anului, ceea ce de fapt a cinstit mai mult juriul, destul de perspicace pentru a face o astfel de alegere, decat pe autor. Nu de distinctii si titluri mai are nevoie Francois Furet, fost director la Scoala de Inalte Studii Sociale, profesor la Universitatea din Chicago si presedinte al Fundatiei Saint-Simon…Si titlul si subtitlul delimiteaza si rotunjesc locul aparte ocupat de carte pe teritoriul studiilor despre comunism.Trecut: e prima retrospectiva de proportii de la implozia comunismului, aparitie rara in vidul de idei ce s-a instalat, de la naruirea Zidului din Berlin, in gandirea politica din Franta. Pana acum, nici unul din verbele legate de comunism nu putuse fi conjugat la trecut.
    Iluzie: inca din prefata, autorul se explica. Dupa el, comunismul n-a lasat decat praful si pulberea unor societati atomizate. Nu poate, in aceste conditii, fi vorba de o istorie a comunismului, ci doar de „iluzia comunismului [care a durat] atata timp cat Uniunea Sovietica i-a dat consistenta si viata“.
    Idee, si nu realitate, deoarece comunismul nu a alcatuit un tot, ci s-a prezentat sub doua forme politice diferite: la putere, in Est, a ramas secret si inchis asupra lui insusi, in timp ce in Vest, unde domnea doar in spirite, a fost public si deschis.
    Originalitatea eseului lui Furet sta in faptul ca, analizand iluzia din Vest, ii arata toata raspunderea in camuflarea si in intretinerea solara a realitatii sumbre din Est… Furet e poate primul care pronunta cu atata patetica luciditate un mea culpa occidental pentru predarea unei jumatati de continent colonizarii sovietice.

    Monica Lovinescu

    Comentariu de mihaibeltechi — Mai 10, 2009 @ 6:04 am | Răspunde

  4. Ernst Nolte: De la Stalin la Hitler
    Andrei Milca

    Inainte de Auschwitz a fost Gulagul – aceasta ar fi revelatia cartii controversatului istoric Ernst Nolte, “Razboiul civil european 1917-1945” (National-Socialism si Bolsevism). Nolte a fost acuzat, pe nedrept, ca ar fi facut altceva decat sa puna fata in fata, documentat, cu argumente, comunismul si nazismul, doua ideologii si sisteme, doua regimuri totalitare din “secolul extremelor”. “Razboiul Civil European” – cu prefata autorului si un cuvant inainte al importantului nostru istoric Florin Constantiniu – este o lucrare de prim plan istoric, care a fost tradusa de Irina Cristea la Grupul Editorial Corint (Editura Runa). Vom intelege mai bine dedesubturile unei perioade zbuciumate, prin analogii si diferente intre Partidul Comunist sovietic si cel National-Socialist, doua formatiuni de “razboi civil”: ajunse la putere, ele declanseaza conflictul impotriva unor parti ale populatiei aflate in subordine. Pe criteriul “luptei de clasa” bolsevicii vor trece la exterminarea burgheziei rurale si urbane (chiaburii/culacii), iar nazistii, sub pretextul “rasei”, ii vor distruge pe evrei, asociindu-i, ca adversari politici, comunismului. Nolte, dincolo de scandalul provocat de afirmatia ca regimul lui Lenin si Stalin a fost chiar mai periculos decat al lui Hitler, nu este neaparat un istoric german nostalgic socialist-nationalist ci incearca doar, pertinent, niste puncte de vedere asupra epocii in care s-a desfasurat razboiul mondial. Se porneste de la Revolutia bolsevica din 1917 si se ajunge la Razboiul germano-sovietic, incheiat in 1945 cu victoria “paradoxala” a URSS. Nolte avea sa demonstreze ca fascismul a aparut ca o reactie logica la comunism si pentru a pricepe corect ce a fost Germania lui Hitler trebuie discutat “nucleul rational” (logica interioara) a ideologiei naziste, deviata antisemit. Paralela bolsevism/national-socialism nu justifica vreunul din cele doua regimuri ci le demonstreaza resorturile prabusirii: si “modelul sovietic”/microbul comunist a clacat la fel ca si “anticorpul” fascist venit ca antireactie. Nocivitatea acestor sisteme e discutata de Nolte ca o prelungire a altei carti de succes tradusa si la noi, “Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunista in secolul al XX-lea” de François Furet. In prefata sa din 2004 pentru editia din limba romana, Ernst Nolte discuta si un alt fenomen controversabil: Garda de Fier. Pe langa privirea retrospectiva asupra anilor ‘20 si ‘30, urmarind inamicii pe timp de pace sau razboi si structurile a doua state cu partide unice, autorul trece de la razboiul civil european la cel civil mondial (1947-1990). In loc de postfata la aceasta editie a cincea (ramane valabila “disputa istoricilor”, unii contestand punctul de vedere al germanului) Nolte face un “bilant” si anexeaza si scrisoarea lui Furet catre el, in care se spune, esential, ca Mein Kampf confirma o interpretare, ca bolsevismul este numai ultimul stadiu al aspiratiei evreilor spre dominatia mondiala, ca “nucleul rational” al antisemitismului nazist consta mai ales in “suprapunerea imaginara a doua intruchipari succesive, totusi nu incompatibile, ale modernitatii prin evrei”. Asadar, cartea de fata nu mizeaza nici pe Stalin, nici pe Hitler, ci pe un “mai bine fara ei”, explicand convergentele si divergentele sistemelor lor, ridicarea si caderea acestor figuri, care au determinat conflictele in secolul XX si mai ales esecul regimurilor fiecaruia.

    http://www.cronicaromana.ro/index.php?art=62351

    Comentariu de mihaibeltechi — Mai 10, 2009 @ 6:28 am | Răspunde

  5. Ernst Nolte, născut în 1923, face studii la Universitatea din Berlin, apoi la Freiburg. Doctor în filosofie (1952) cu teza Alienarea şi dialectica în idealismul german. Profesor de istorie modernă Universitatea din Marburg, apoi la Universitatea Liberă din Berlin, primeşte în iunie 2000 premiul Konrad Adenauer pentru literatură. Figură controversată în Occident, unde intelectualitatea socialistă îi reproşează, uneori vehement, modul cum pune în relaţie fascismul cu bolşevismul.

    Printre titlurile cărţilor: Nietzche şi nietzscheanismul (1991), Post-comunismul. Contribuţii la interpretarea istoriei secolului XX (1992), Fascismul în epoca sa (1993), Martin Heidegger între politică şi istorie (1994), Raţiunile istoriei (1999), Naţional-socialism şi bolşevism (1999), Istoria europei, 1848-1918 (2003), Existenţa istorică. Între începutul şi sfârşitul istoriei (2003).

    *****

    O paralelă între bolşevism şi naţional-socialism

    Numele istoricului german Ernst Nolte nu le este necunoscut cititorilor români. În cartea cu un succes de librărie atât de mare ca aceea a lui François Furet, Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă în secolul al XX-lea, marele istoric francez a discutat viziunea istorică a lui Ernst Nolte. Corespondenţa dintre François Furet şi Ernst Nolte, tradusă de asemenea şi în româneşte, a beneficiat de o remarcabilă prefaţă a domnului Mircea Martin, care a oferit imaginea cuprinzătoare a concepţiei istoricului german, cu meritele şi limitele ei.

    Acum, prin strădania – care nu poate fi lăudată îndeajuns – a Editurii Runa (Grupul Editorial Corint), cititorii români au la dispoziţie, în limba lor, lucrarea fundamentală a lui Ernst Nolte, Războiul civil european. 1917-1945, generatoare de aprinse controverse. Chiar şi în publicaţiile din România au apărut critici severe la adresa lui Ernst Nolte, încât cei care le-au citit pot fi miraţi că el beneficiază acum de o tălmăcire în limba română. Cum, se vor întreba cei la curent cu critici atât de severe la adresa lui Nolte, este tipărit un istoric preocupat să justifice fascismul?

    Cititorii acestei cărţi – suntem siguri – se vor convinge că acuzaţiile aduse lui Ernst Nolte sunt lipsite de orice fundament. Nu numai că istoricul german nu a încercat nici un fel de îndreptăţire a fascismului, în general, şi a regimului nazist, în special, dar, dimpotrivă, printr-o analiză pe cât de documentată, pe atât de pătrunzătoare a comunismului şi fascismului, a relevat divergenţele şi convergenţele dintre aceste ideologii şi sisteme. Cartea lui Nolte este o contribuţie fundamentală la cunoaşterea celor două regimuri totalitare şi nimeni – specialist sau cititor „obişnuit” – nu se poate lipsi – dacă vrea să înţeleagă secolul al XX-lea, „secolul extremelor”, după cunoscuta formulă a lui Eric Hobsbawm – de lectura cărţii de faţă.

    Două idei călăuzitoare din analiza lui Ernst Nolte se dovedesc deosebit de fecunde pentru a putea desluşi complexitatea unui secol care i-a marcat pe toţi cei care l-au trăit: fascismul este o reacţie la comunism şi, pentru a înţelege corect ceea ce s-a întâmplat în Germania lui Hitler, este nevoie să cunoaştem „nucleul raţional” – altfel spus logica interioară – al ideologiei naziste în deriva sa antisemită.

    Cele două idei de bază ale cărţii lui Nolte le-au apărut unora ca o justificare, o reabilitare a fascismului. Nimic mai fals! Nu vrem să discutăm aici ideile istoricului german sau să prezentăm argumente în favoarea poziţiei sale. Ar însemna să considerăm că lectorul acestei cărţi ar avea nevoie de un ghid sau, mai rău, să fim bănuiţi că am dori să-i influenţăm propria judecată.

    Ceea ce trebuie subliniat însă este că Ernst Nolte a înţeles perfect rostul istoricului, mai exact, al meseriei sale. Dacă ar fi să reducem la cea mai succintă expresie menirea istoriei, am spune că aceasta trebuie să răspundă la o singură întrebare: „De ce?”. Cu alte cuvinte, istoricul caută un raport cauzal: de ce s-a petrecut un anumit eveniment? Chiar atunci când istoricul crede că a stabilit un raport de determinare cauzală, el nu are certitudinea – neavând posibilitatea experimentului – că întreaga sa construcţie interpretativă este corectă.

    Nolte stabileşte între comunism şi fascism un raport de determinare cauzală: în 1917, bolşevicii au luat puterea în Rusia; reacţia la voinţa comuniştilor din Rusia de a declanşa revoluţia mondială a fost instaurarea regimului fascist în Italia (1922) şi a celui nazist în Germania (1933). Astfel formulată, concluzia istoricului german poate fi interpretată de cine rămâne la suprafaţa ei ca fiind – într-adevăr – o justificare a fascismului: atacat de un microb, organismul fabrică anticorpi pentru a se apăra. Ceea ce Nolte pune însă în lumină este că „anticorpul” fascist nu a fost mai puţin nociv decât „microbul” comunist.

    Cartea sa este o paralelă între bolşevism şi naţional-socialism, forma radicală a fascismului (de aici, deosebirea de fascismul italian), între Partidul Comunist sovietic şi Partidul Naţional-Socialist, ambele „partide de război civil”, adică organizaţii politice care, ajunse la putere, dezlănţuie războiul împotriva unei părţi a populaţiei din statul ajuns sub controlul lor. Bolşevicii, în numele luptei de clasă, au trecut la lichidarea burgheziei urbane şi rurale (culacii/chiaburii). Naziştii au trecut – şi ei – la eliminarea adversarilor politici şi, asociindu-i pe evrei comunismului, au decis exterminarea lor, în numele criteriului rasei.

    Ceea ce a scandalizat pe unii a fost relevarea de către Nolte a anteriorităţii „modelului” sovietic în raport cu cel nazist: înainte de Auschwitz a fost Gulagul.

    Nolte nu neagă nici Holocaustul, nici unicitatea lui, dar încearcă să pună în lumină convergenţele dintre cele două sisteme totalitare, angajate în represiuni şi exterminări de masă.

    Evident, nu trebuie omişi factorii endogeni. Nolte însuşi a semnalat că, în 1899, Partidul Reformator Social-German lua în considerare, în „Rezoluţiile de la Hamburg”, exterminarea totală a evreilor! Hitler avea, aşadar, precursori îndepărtaţi şi nu numai „modelul sovietic” l-a împins spre „soluţia finală”.

    Tendinţa de a pune semnul egalităţii între stabilirea cauzei unui fenomen şi justificarea lui este frecventă. A o evita este însă absolut necesar. Dacă se încearcă găsirea motivaţiilor interioare („nucleul raţional”) ale declanşării „Marii Terori” de către Stalin sau ale genocidului săvârşit de Pol Pot în Cambodgia nu înseamnă că se caută justificări pentru aceste abominabile fapte.

    Nolte nu a făcut nimic altceva decât să caute răspuns la întrebarea capitală a istoriei: „De ce?”, fără să încerce vreo îndreptăţire – aşa cum i s-a reproşat de către unii critici – a crimelor regimului nazist.

    Punctele de vedere ale istoricului german pot fi, desigur, discutate sau chiar respinse. Ceea ce nu i se poate tăgădui de orice om de bună-credinţă este perfecta sa onestitate intelectuală. E vorba de un istoric pătruns de exigenţele meseriei sale, călăuzit exclusiv de dorinţa descoperirii adevărului.

    În ceea ce ne priveşte, tezele de bază ale lui Ernst Nolte ni se par convingătoare. Am fi bucuroşi dacă şi cititorii acestei cărţi îi vor împărtăşi concluziile.

    Dincolo de orice discuţie despre concluziile lui Ernst Nolte stă însă curajul său, un curaj pilduitor şi, îndrăznim să o spunem, mobilizator. Ernst Nolte şi-a expus opiniile într-un mediu istoriografic – cel vest-german, apoi german – apăsat de ceea ce numim „corectitudinea politică”. Istoricii vest-germani (cartea lui Nolte a apărut în 1987) şi, după reunificare, cei germani trăiesc permanent cu teama de a fi bănuiţi că vor să justifice, să reabiliteze regimul nazist. De aici un conformism supărător, care a blocat în fapt cercetarea perioadei interbelice şi, mai ales, a anilor 1939-1945. Ernst Nolte a avut curajul să rupă aceste zăgazuri şi să proclame sus şi tare ceea ce a considerat a fi adevărul cercetărilor sale.

    Un adevăr – oricât ar fi de „adevărat” – devine, de îndată ce este canonizat, un obstacol în calea cunoaşterii. „Îndoiala metodică”, acest principiu fundamental al gândirii moderne, ameninţat astăzi de „corectitudinea politică”, rămâne temelia progresului în orice domeniu al cunoaşterii.

    Dacă Ernst Nolte s-ar fi plecat în faţa conformismului atâtora dintre confraţii săi, astăzi n-am fi avut această carte monumentală, din care cu toţii avem atâtea de învăţat.

    L-am citit pe Ernst Nolte la o vârstă înaintată, când meseria mea de istoric se apropie de sfârşit. Şi, totuşi, experienţa acumulată în curs de decenii nu m-a împiedicat să mă simt, la citirea acestor pagini, un simplu învăţăcel.

    http://atelier.liternet.ro/articol/3197/Florin-Constantiniu/O-paralela-intre-bolsevism-si-national-socialism.html

    Comentariu de mihaibeltechi — Mai 10, 2009 @ 6:34 am | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: