CRONICI DIN GERULIA & STIRI FIERBINTI din TREBUCI

Mai 10, 2009

Despre Holocaust cu Andrei Marga

Filed under: Uncategorized — mihaibeltechi @ 6:55 am

Despre Holocaust (I)

La începutul anilor nouăzeci, mai multe scrieri consacrate memoriei Holocaustului evreilor din cel de Al Doilea Război Mondial semnalau tendinţa de “neutralizare a acestei memorii”.
Am în vedere, în primul rând, volumele lui Anthony Polonski (ed.), “My Brother’s Keeper”. Recent Polish Debates on the Holocaust (Routledge, London, 1990); Carol Ritter and John K. Roth (ed.), Memory Offended: The Auschwitz Convent Controversy (Prague, New York, 1991), care continuau reflecţia lansată de Iwona Irwin-Zarecka în Neutralising Memory: the Jews in Contemporary Poland (Transaction Publishers, New Braunschwic, 1988).

Printre autorii legaţi de evoluţiile istoriografice din România, Leon Volovici, cu Antisemitism in Postcomunist Eastern Europe: A Marginal or Central Issue? (The Hebrew University of Jerusalem, 1994), a înt`rit semnalarea acelei tendinţe, vorbind de “banalizarea Holocaustului” în condiţiile “evitării confruntării adevărului istoric şi neglijării asumării responsabilităţii pentru trecut” (p. 14).

Concluzia trasă de cunoscutul istoric a fost aceea că nu au apărut deocamdată în Europa Centrală şi Răsăriteană negatori stridenţi ai Holocaustului, precum în Franţa, dar s-a îngroşat tendinţa de schimbare a scenei argumentărilor.

Leon Volovici şi alţi autori au invocat ca argumente fapte identificate în presa cotidiană, în declaraţii politice, în dezbateri ale intelectualilor, precum: “reabilitarea unor criminali de război”; “folosirea aceloraşi termeni pentru a descrie victimizarea populaţiei locale, cu cei folosiţi pentru Holocaust”; folosirea termenilor “Holocaust” şi “genocid” smulşi din contextele crimelor probate; recursul la o nouă terminologie, ce vrea să vadă Holocaust peste tot; recursul la noi clişee: în locul intelectualului evreu disident, care era ştampilat ca “sionist”, a revenit pe scenă stereotipul “evreului, desigur comunist”.

în această situaţie, cercetători preocupaţi să nu se lase manevraţi de politicieni diletanţi şi de politici incompetente au înaintat pe două direcţii: aprofundarea cercetării Holocaustului şi schimbarea terminologiei pentru desemnarea tragediei evreilor, preferându-se termenul Shoah.

în unele cazuri s-a înaintat pe ambele direcţii. Am în vedere, de pildã, cartea Marianei Hausleitner, Deutsche und Juden in Bessarabien 1814-1941. Zur Minderheitenpolitik Russlands und Grossrumäniens (IKGS Verlag, München, 2005), şi, mai ales, cãrţile lui Robert S. Wistrich, Hitler, l’Europe et la Shoah ( Albin Michel, Paris, 2005) şi Carol Iancu, La Shoah en Roumanie (Université Paul Valery, Montpellier, 1998). Aceste cãrţi, trebuie menţionat, sunt în mod efectiv analize pe documente istorice.

Dacã autoarea münchenezã vorbeşte, pe cazul Basarabiei, de “Massenmorde und Deportation der Juden” (p. 175 şi urm.), renumitul director al prestigiosului Centru Internaţional de Studiere a Antisemitismului din Jerusalim foloseşte ambii termeni – Holocaust şi Shoah – iar Carol Iancu adoptã explicit termenul de Shoah pentru a exprima specificul (prin anvergurã şi unicitate) tragediei evreilor.

Meritã subliniatã, dupã pãrerea mea – alãturi de asumarea exemplarã de cãtre Germania a rãspunderii pentru ceea ce s-a petrecut în aria de acţiune a autoritãţilor naziste – în plan ştiinţific, înaintarea cercetãrilor efectiv istorice pe linia combinatã a stabilirii dimensiunilor pierderilor şi tragediei evreieşti şi a explicãrii mecanismelor puterii totalitare. Sub acest aspect, o carte precum Der Staat Hitlers: Grundlegung und Entwicklung seiner inneren Verfassung (1969), a regretatului Martin Broszat, nu are, din nefericire, încã egal.

Implozia regimurilor comuniste din Europa Centralã şi Rãsãriteanã, la sfârşitul anilor optzeci, şi destrãmarea Uniunii Sovietice au adus la ordinea zilei lãmurirea retroactivã a naturii totalitarismului de stânga şi, înainte de toate, tragerea la rãspundere a celor vinovaţi de crime şi de afectarea drepturilor altora.

Analize filosofice s-au întreprins de îndatã. Am participat, la rândul meu, deja în 1993, la analize ale naturii socialismului rãsãritean la Universitatea Riverside (California), alãturi de Jacques Derrida şi alţi intelectuali care au lucrat la cotitura istoricã din 1989. Analizele istorice au înaintat, însã, anevoios.

Existã o vastã literaturã a nemulţumirii (sub forma reportajelor, articolelor de atitudine, incriminãrilor etc.), care are de partea ei argumente morale rezultate din suferinţã. Dar analizele istorice lãmuritoare se lasã încã, în multe ţãri, aşteptate. Pe acest fond, metaforele şi analogiile dau seama de ceea ce s-a întâmplat, dar nu dispenseazã de cercetãri profesionalizate, ci le reclamã tot mai mult.

Despre Holocaust (II)

(Continuare din ediţia de ieri)
Mai cu seamă în ţările din Europa Răsăriteană se ignoră încă dezinvolt împrejurarea că sesizarea naturii totalitare a socialismului sovietic era de mult făcută.

Şcoala de la Frankfurt arătase aceasta cu mult timp în urmă (deja la începutul anilor treizeci) şi se diferenţia astfel de criticile adresate acelui sistem de la Rosa Luxembourg şi Antonio Gramsci, trecând prin Georg Lukacs, Karl Korsch, la Karel Kosik şi grupul de la Zagreb. în Dialektik der Aufklärung (1946), Horkheimer şi Adorno au formulat o diagnoză severă, de referinţă astăzi.

Analizele care au urmat, chiar ale lui Francois Furet, nu aduceau o diagnoză fundamental nouă, ci cel mult o atitudine.

Pe acest fundal, o mişcare din istoriografia germană de la începutul anilor optzeci a devenit punctul de sprijin intelectual în Europa Răsăriteană. Ernst Nolte a susţinut în 1980 conferinţa Zwischen Geschichtslegende und Revisionismus?

Das Dritte Reich im Blickwinkel des Jahres 1980, în care admite că “nucleul profund al tabloului negativ al celui de al Treilea Reich nu are nevoie de revizie şi nu este capabil de revizie” (p. 18). Cunoscutul istoric german cerea însă “scoaterea din izolare a celui de al Treilea Reich” şi considerarea acestuia “în contextul miturilor, crizelor angoaselor, diagnozelor şi terapiilor declanşate de revoluţia industrială” şi, cu aceasta, interpretarea crimelor hitleriste faţă de evrei ca parte a crimelor epocii, ce includ crimele stalinismului şi alte crime ulterioare (p. 32-33).

Ernst Nolte a intrat însă direct în problemă odată cu articolul Vergangenheit, die nicht vergehen will (1986), când a susţinut direct această teză: “crima de clasă” săvârşită de bolşevici a precedat “crima de rasă” a naziştilor. “Nu a fost <<arhipelagul Gulag>> mai original decât Auschwitz? ” (p. 45) – se întreabă Ernst Nolte, care era destul de conştient de pe atunci că lansează o provocare şi că va avea adepţi. în 1997, el a publicat, de altfel, amplul volum Das europäische Burgerkrieg 1917-1945, tradus recent şi în româneşte, în care o importantă literatură, ce-şi are începutul la socialistul rus Melgunov (cu Teroarea roşie în Rusia 1918-1923) şi culminează cu “arhipelagul Gulag” al lui Soljenitzin, este folosită pentru a documenta până la urmă teza “schimbului de caracteristici” între bolşevism şi naţional-socialism: “la ambele regimuri s-au putut observa evoluţii şi tendinţe care urmăreau o apropiere internă de duşman” (p. 401).

Cei care cunosc filosofia secolului al XX-lea îşi dau seama uşor că Ernst Nolte nu face decât să ilustreze printr-o investigaţie istorică (istoricul german rămâne unul dintre cei mai versaţi specialişti ai istoriei secolului) teza filosofiei lui Heidegger şi, poate, Adorno cu privire la modernitate, respectiv iluminism şi efectele lor.

Scrierile lui Ernst Nolte nu sunt scutite, pe de altă parte, de reproşuri eminamente profesionale. Istoricii germani de orientări diferite au formulat obiecţii precise precum: legitimarea indirectă a unor crime (Micha Brumlik, în “Historikerstreit”. Die Dokumentation…, Piper, München, Zürich, 1989, p.80), “o parţializare a înţelegerii istoriei” (Jürgen Kocka, p. 138), analogia forţată între crime de masă, precum Katyn şi Auschwitz (Hans Mommsen, p.181), convertirea facilă a unor texte de propagandă în teze istoriografice (Martin Broszat, p.191).

Dar a fost, trebuie spus, performanţa istoricului german Eberhard Jäckel să formuleze răspicat acest concept: “omorârea evreilor sub naţional-socialism a fost unică deoarece niciodată până atunci vreun stat nu a hotărât şi a anunţat, cu autoritatea conducătorului său răspunzător, omorârea, pe cât posibil fără resturi, a unui grup uman determinat, incluzând bătrânii, femeile, copiii şi sugarii, şi a transpus în fapt, cu toate mijloacele puterii de stat aflate la dispoziţie, această decizie” (p. 118). Iar acest concept rămâne referinţa de bază în dezbaterile istoriografice contemporane.
de Andrei MARGA
redactie@ziuadecj.ro

http://www.ziuadecj.ro/action/article?ID=474

SI

http://www.ziuadecj.ro/action/article?ID=539

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: